WILLE contra Liechtenstein - Libertatea de exprimare

Comentarii

0

Preşedintele Tribunalului Administrativ din Liechtenstein, Herbert WILLE, prezintă o conferinţă ştiinţifică la un institut de cercetări ştiinţifice, în care afirmă existenţa competenţei Curţii Constituţionale în caz de dezacord între Prinţ (Guvern) şi Parlament. Prinţul, şef al statului, îl informează printr-o scrisoare că atitudinea sa are semnificaţia unui refuz de a respecta Constituţia, astfel încât, după expirarea mandatului, nu îl va mai numi în viitor în niciO funcţie publică, chiar dacă va fi propus în acest sens. Ulterior, deşi Parlamentul propune din nou numirea sa ca preşedinte al Tribunalului Administrativ, pentru un nou mandat, Prinţul refuză.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că această cauză nu se plasează pe tărâmul dreptului de acces la o funcţie publică, drept care nu este garantat de Convenţia europeană a drepturilor omului. Dimpotrivă, revocarea dintr-o funcţie publică poate încălca drepturile consacrate de Convenţie, funcţionarii nefiind excluşi din sfera de aplicare a acesteia. Un judecător, deşi are statut de funcţionar, nu este privat de protecţia conferită libertăţii de exprimare de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Anunţarea intenţiei de a nu îl mai numi în viitor pe reclamant în nici o funcţie publică reprezintă o sancţiune pentru exercitarea libertăţii de exprimare, constituind o ingerinţă în exercitarea acestui drept. O asemenea ingerinţă respectă art. 10 din Convenţie numai dacă este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim şi este necesară într-o societate democratică, în caz contrar fiind o violare a textului.

în speţă, ingerinţa nu este necesară într-o societate democratică, întrucât nu răspunde unei nevoi sociale imperioase şi nu este proporţională scopului legitim urmărit. Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale societăţii democratice, care există nu numai pentru informaţiile sau ideile primite favorabil ori considerate ca inofensive sau indiferente, dar şi pentru cele care rănesc, şochează sau neliniştesc, potrivit pluralismului, toleranţei şi spiritului de deschidere fără de care nu există o societate democratică. Aceste principii se aplică şi membrilor funcţiei publice, ei beneficiind de libertatea de exprimare, chiar dacă statul îi poate supune, datorită statutului lor, unei obligaţii de rezervă. Este necesară respectarea unui just echilibru între dreptul fundamental al omului la libertatea de exprimare şi interesul legitim al unui stat democratic ca funcţia publică să acţioneze într-un scop legitim. Magistraţii de rang înalt şi, în general, funcţionarii ordinului judiciar trebuie să utilizeze libertatea de exprimare cu reţinere ori de câte ori autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare sunt în joc. Aceasta nu le interzice însă magistraţilor

să exprime opinii ştiinţifice în domeniul dreptului constituţional, chiar dacă această materie are automat implicaţii politice, mai ales dacă respectivul punct de vedere este împărtăşit de un număr mare de persoane. Magistratul rămâne în limitele libertăţii de exprimare dacă nu sunt făcute comentarii asupra cauzelor aflate pe rol, dacă nu se critică sever persoane sau instituţii, dacă nu sunt aduse injurii înalţilor funcţionari, dacă nu se produc consecinţe negative asupra mandatului de magistrat ori asupra procedurilor în curs sau iminente.

Absenţa posibilităţii reclamantului de a contesta măsura la care a fost supus reprezintă violarea dreptului la o cale efectivă de atac, consacrat de art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

(Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Marea Cameră, Hotărârea din 28 octombrie 1999, Cauza WILLE c. Liechtenstein)

I. SITUAŢIA DE FAPT

1. Circumstanţele cauzei

în cursul anului 1992 are loc o controversă între Prinţ, ca şef al statului, şi Guvern, pe tema competenţelor politice faţă de plebiscitul referitor la aderarea statului la Spaţiul Economic European. La acea epocă, Herbert WILLE este vicepremier şi ministru al Justiţiei. Cauza este soluţionată printr-o declaraţie comună a Prinţului, Parlamentului şi Guvernului, din 28 octombrie 1992.

în decembrie 1993, Herbert WILLE este numit de Prinţ, la propunerea Parlamentului, preşedinte al Tribunalului Administrativ din Liechtenstein, cu un mandat pe o durată determinată.

La 16 februarie 1995, Herbert WILLE susţine, în cadrul unei serii de conferinţe pe teme constituţionale şi de drepturi fundamentale, organizate de un institut de cercetări, o conferinţă publică la acel institut de cercetări, cu tema “Natura şi funcţiile Curţii Constituţionale din Liechtenstein”. în cadrul acestei conferinţe ştiinţifice, el îşi exprimă opinia că, în caz de dezacord între Prinţ (Guvern) şi Parlament, Curtea Constituţională ar fi competentă să statueze asupra / interpretării Constituţiei. în ziua următoare, un ziar publică un articol asupra respectivei conferinţe, menţionând în special acest punct de vedere referitor la competenţa Curţii Constituţionale.

La 27 februarie 1995, Prinţul îi adresează lui Herbert WILLE, la adresa sa privată, o scrisoare, redactată pe hârtie cu antet şi indicând calitatea destinatarului de preşedinte al Tribunalului Administrativ. Prin această scrisoare, cu referire la rezumatul publicat de presă asupra conferinţei, Prinţul

se declară surprins de concluzia autorului referitoare la dreptul Curţii Constituţionale de a fi sesizată în caz de dezacord între Prinţ şi popor. Prinţul aminteşte de dezbaterile din anul 1992 dintre el şi Guvern, în cadrul cărora Herbert WILLE, ca vicepremier, a declarat că nu este de acord cu anumite prevederi ale Constituţiei şi, în consecinţă, nu se consideră legat prin ele. Ulterior, arată Prinţul, l-a numit pe Herbert WILLE preşedinte al Tribunalului Administrativ, la propunerea Parlamentului. Acum, Prinţul se vede nevoit să constate că Herbert WILLE continuă să nu se considere legat prin Constituţie şi susţine opinii care, în mod manifest, înfrâng spiritul şi litera acesteia, deoarece Curtea Constituţională nu este abilitată să intervină în caz de dezacord între Prinţ şi popor (Parlament). Prinţul consideră că această atitudine îl face inapt pe Herbert WILLE să exercite o funcţie publică şi, fără a avea intenţia de a se angaja într-o lungă dezbatere publică sau privată, îl anunţă că va refuza să îl numească în viitor în vreo funcţie publică, dacă va fi din nou propus de Parlament sau de orice alt organ. în final, Prinţul îşi exprimă speranţa că Herbert WILLE, în calitate de preşedinte al Tribunalului Administrativ, va respecta Constituţia şi legile ordinare în hotărârile pe care le va pronunţa, până la expirarea mandatului său.

Printr-o scrisoare din 9 martie 1995, Herbert WILLE îl informează pe preşedintele Parlamentului de scrisoarea Prinţului. El neagă faptul de a fi declarat vreodată că nu se consideră legat de Constituţie sau de anumite dispoziţii ale acesteia. De asemenea, el dă explicaţii asupra cercetărilor sale privind competenţele Curţii Constituţionale, considerând că faptul de a exprima o opinie care nu este acceptată de Prinţ nu poate fi considerat drept o încălcare a

Constituţiei. Or, prin concluziile trase de Prinţ în scrisoarea sa, rezultă că mandatul său de preşedinte al Tribunalului Administrativ este pus în discuţie.

Preşedintele Parlamentului îi comunică ulterior lui Herbert WILLE că Parlamentul a discutat cauza cu uşile închise şi a concluzionat în unanimitate că mandatul său nu este pus în discuţie prin opiniile juridice pe care le-a exprimat în acea conferinţă ştiinţifică.

La 20 martie 1995, Herbert WILLE îi răspunde Prinţului, adăugând o copie a scrisorii trimise preşedintelui Parlamentului. El îşi exprimă convingerea, ca jurist, că afirmaţia sa de la conferinţa ştiinţifică este corectă, iar nu contrară Constituţiei. De asemenea, afirmă că decizia de a nu mai fi numit într-o funcţie publică reprezintă o încălcare a drepturilor la libertatea de opinie şi la libertatea de gândire, garantate de Constituţie şi de Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi a normelor constituţionale referitoare la accesul în funcţii publice şi la independenţa justiţiei.

Prinţul îi trimite o nouă scrisoare, la 4 aprilie 1995, în care arată că scrisoarea sa anterioară avea caracter privat şi îl anunţa de decizia sa în scopul evitării unei discuţii publice. Potrivit Prinţului, o dezbatere este inoportună, deoarece Herbert WILLE rămâne în funcţie, iar criticile nu au vizat deciziile Tribunalului Administrativ. Prinţul adaugă că este liber să numească sau nu un candidat la o funcţie publică şi nu este obligat să îşi motiveze deciziile. întrucât însă îl cunoaşte pe Herbert WILLE de mulţi ani, a considera util să îi comunice motivele deciziei sale. Faptul de a nu îl mai numi la conducerea uneia dintre cele mai înalte jurisdicţii, datorită atitudinii din trecut şi opiniilor exprimate, nu îi aduce atingere dreptului la libertatea de exprimare şi de gândire. Toţi cetăţenii sunt liberi să propună şi să susţină amendamente la Constituţie sau la alte acte normative, dar Herbert WILLE, în loc să recurgă la asemenea procedee constituţionale şi democratice, a ignorat pur şi simplu dispoziţiile constituţionale cu care este în dezacord, atât în perioada mandatului guvernamental, cât şi cu ocazia conferinţei. De asemenea, Prinţul explică faptul că, potrivit art. 112 din Constituţie, nu pot fi confundaţi termenii “Guvern” şi “Parlament” cu termenii “Prinţ” şi “popor”, cum a făcut Herbert WILLE, căci aceasta

semnifică o atingere adusă statului de drept. Ca şef al statului, îi revine Prinţului sarcina de a apăra ordinea constituţională şi drepturile democratice ale poporului şi ar însemna o neîndeplinire a acestor obligaţii numirea într-una din cele mai importante funcţii judiciare a unei persoane ale cărei atitudini şi declaraţii arată că nu este ataşată respectării Constituţiei.

La 2 iunie 1995 Prinţul îi adresează lui Herbert WILLE o scrisoare deschisă, apărută în presă, prin care arată că, întrucât prima sa scrisoare a fost făcută publică, este necesar să îşi exprime public opinia. Potrivit Prinţului, într-un stat de drept şi democratic, trebuie făcută o distincţie între libertatea de exprimare şi mijloacele utilizate de un individ pentru a-şi impune opiniile, orice individ trebuind să respecte regulile constituţionale şi celelalte dispoziţii legale. Teza lui Herbert WILLE pune în pericol Constituţia şi statul constituţional în totalitatea sa şi demonstrează că acesta se plasează deasupra Constituţiei în vigoare şi incită Curtea Constituţională să reclame competenţe cu care Constituţia nu a învestit-o.

în primăvara anului 1997, mandatul lui Herbert WILLE de preşedinte al Tribunalului Administrativ expiră. La 14 aprilie 1997, Parlamentul decide să îl propună Prinţului pentru o nouă numire în această funcţie. Printr-o scrisoare din 17 aprilie 1997, adresată preşedintelui Parlamentului, Prinţul refuză numirea. El explică faptul că experienţele sale cu Herbert WILLE i-au format convingerea că acesta nu se consideră legat prin Constituţie. Aşa fiind, ar reprezenta o încălcare a obligaţiilor sale de şef al statului numirea lui ca preşedinte al Tribunalului Administrativ. Prinţul declară că, într-o anumită măsură, poate înţelege propunerea Parlamentului, deoarece, graţie altor calităţi profesionale ale sale, Herbert WILLE a contribuit în mod important la activitatea judecătorilor Tribunalului Administrativ.

După această dată, Herbert WILLE lucrează în calitate de cercetător ştiinţific la un institut de specialitate.

2. Dreptul intern aplicabil

Potrivit Constituţiei din 1921, Principatul Liechtenstein este o monarhie constituţională ereditară, bazată pe democraţia parlamentară, puterea în stat aparţinând Prinţului şi poporului, amândoi trebuind să

o exercite conform Constituţiei. Prinţul este şeful statului, persoana sa este sacră şi inviolabilă, el exercitându-şi autoritatea suverană cu respectarea Constituţiei şi a legilor. Prinţul numeşte funcţionarii statului.

Tribunalul Administrativ are competenţa, conform Constituţiei, de a cenzura deciziile şi ordonanţele Guvernului. Preşedintele acestuia este numit de Prinţ, la propunerea Parlamentului, mandatul său fiind pe o durată egală cu acela al Parlamentului.

Curtea Constituţională este competentă, în temeiul art. 112 din Constituţie, să statueze asupra dubiilor referitoare la interpretarea Constituţiei, care nu au putut fi înlăturate printr-un acord între Guvern şi Parlament.

Constituţia dispune că toţi cetăţenii se bucură de acces egal la funcţiile publice, sub rezerva respectării dispoziţiilor legale.

în anul 1991, Guvernul a prezentat Parlamentului un proiect de lege vizând modificarea Legii din 1925 a Curţii Constituţionale. în observaţiile sale asupra textelor referitoare la competenţele Curţii Constituţionale, Guvernul a considerat că termenul “Guvern”, utilizat în art. 112 din Constituţie, trebuie înţeles ca trimiţând la “Prinţ”. Cu ocazia lucrărilor pregătitoare, Prinţul, printr-o scrisoare trimisă lui Herbert WILLE, la acel moment vicepremier al Guvernului, şi-a exprimat dezacordul faţă de interpretarea propusă de Guvern. Şi preşedintele Parlamentului contestă interpretarea făcută art. 112 din Constituţie de Guvern în observaţiile sale. Proiectul de lege a fost adoptat de Parlament în anul 1992, dar Prinţul a refuzat să îl semneze, împiedicând intrarea în vigoare a legii.

Potrivit Legii de organizare judiciară, judecătorii trebuie să presteze jurământ prin care, între altele, jură loialitate Prinţului şi supunere faţă de legi şi Constituţie.

n. PROCEDURA ÎN FAŢA ORGANELOR DE LA STRASBOURG

Herbert WILLE sesizează Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 25 august 1995, plângându-se de violarea art. 6 (“Dreptul la un proces echitabil”), art. 10 (“Libertatea de exprimare”), art. 13 (“Dreptul la o cale efectivă de atac”) şi art. 14 (“Interzicerea

discriminării”) din Convenţia europeană a drepturilor omului. Cererea este înregistrată cu nr. 28396/95.

Prin avizul conţinut în Raportul său din 17 septembrie 1998, Comisia Europeană a Drepturilor Omului apreciază existenţa violării art. 10 (cu 15 voturi contra 4), precum şi a art. 13 combinat cu art. 10 (cu

16 voturi contra 3) şi consideră că nu este cazul să fie examinată problema existenţei violării art. 6 (cu 17 voturi contra 2) şi că nu se pune nici o problemă distinctă sub aspectul art. 14 combinat cu art. 10 (cu

17 voturi contra 2). Raportul este însoţit de trei opinii dizidente.

Cauza este deferită Curţii Europene a Drepturilor Omului de Comisia Europeană a Drepturilor Omului şi, respectiv, de Guvernul din Liechtenstein, la 24 şi, respectiv, 27 octombrie 1998.

HI. MOTIVAREA ÎN DREPT, DISPOZITIVUL HOTĂRÂRII CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ŞI OPINIILE CONCORDANTE ŞI DIZIDENTE

1. Chestiunea violării art. 10 (“Libertatea de exprimare”) din Convenţia europeană a drepturilor omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului analizează întâi chestiunea conform căreia cauza poartă sau nu în mod esenţial asupra dreptului de acces la o funcţie publică, drept care nu este garantat de Convenţia europeană a drepturilor omului. în acest sens, Curtea aminteşte că dreptul de acces la o funcţie publică a fost în mod deliberat omis din Convenţie. Refuzul de a numi pe cineva funcţionar nu poate întemeia, în sine, o plângere potrivit Convenţiei. Pe de altă parte însă, nu rezultă şi faptul că o persoană desemnată ca funcţionar nu ar putea să denunţe revocarea sa, dacă aceasta încalcă unul din drepturile garantate de Convenţie, deoarece funcţionarii nu ies din sfera ei de aplicare. Astfel, art. 1 şi art. 14 din Convenţie dispun că orice persoană ţinând de jurisdicţia unui stat parte trebuie să se bucure, fără nici o distincţie, de drepturile şi libertăţile consacrate de aceasta. De asemenea, art. 11 par. 2 in fine, care permite statelor să aducă restricţii speciale exercitării libertăţilor de întrunire şi asociere membrilor forţelor armate, poliţiei sau administraţiei de stat, confirmă că, în regulă generală,

garanţiile Convenţiei se aplică şi funcţionarilor. în acest sens, Curtea trimite la propria jurisprudenţâ¹.

Prin urmare, statutul de funcţionar, obţinut de reclamant prin numirea sa ca preşedinte al Tribunalului Administrativ, nu îl privează de protecţia conferită de art. 10 din Convenţie. Pentru a şti dacă această dispoziţie a fost încălcată, trebuie verificat în primul rând dacă măsura litigioasă constituie o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare sau se situează pe terenul dreptului de acces la o funcţie publică, drept care nu este garantat de Convenţie. Pentru a răspunde acestei întrebări, este necesar a stabili caracterul măsurii în cauză, prin plasarea ei în contextul faptelor şi al legislaţiei pertinente². în cauză, Curtea apreciază că accesul la o funcţie publică nu se află în centrul problemei deduse judecăţii. Este adevărat că Prinţul a ridicat problema înnoirii în viitor a mandatului reclamantului de preşedinte al Tribunalului Administrativ, dar scrisorile sale către acesta exprimă în mod esenţial o sancţiune pentru opiniile exprimate anterior de acesta.

Sub un alt aspect, este necesar a se stabili dacă scrisoarea Prinţului din 27 februarie 1995 este o corespondenţă privată sau un act de stat.

Curtea aminteşte că răspunderea unui stat pe tărâmul Convenţiei poate fi angajată pentru actele tuturor organelor, agenţilor şi funcţionarilor săi. Aşa cum este în general cazul în dreptul internaţional, nu contează rangul acestora, deoarece actele persoanelor acţionând în cadrul funcţiilor lor oficiale sunt în orice situaţie imputabile statului. în special, obligaţiile care revin statului în baza Convenţiei pot fi încălcate de orice persoană exercitând o funcţie oficială care îi este încredinţată³.

Curtea reţine că, prin scrisoarea din 27 februarie 1995, Prinţul l-a informat pe reclamant de intenţia sa de a refuza să îl mai numească în vreo funcţie publică, în ipoteza în care ar fi fost propus de Parlament sau de orice alt organ. Decizia Prinţului este motivată de

articolul publicat în presă, privitor la conferinţa susţinută de reclamant, la 16 februarie 1995, asupra naturii şi funcţiilor Curţii Constituţionale, în cadrul căreia acesta a declarat în special că, în materie de interpretare a Constituţiei, competenţa respectivei jurisdicţii se referă şi la litigiile purtând asupra puterilor Prinţului. Conform Prinţului, opiniile susţinute de reclamant încalcă dispoziţiile Constituţiei, iar atitudinea adoptată de acesta faţă de Constituţie îl face inapt să exercite o funcţie publică. Prinţul îşi confirmă decizia de a nu îl mai numi pe reclamant prin scrisorile ulterioare din 4 aprilie 1995 şi 2 iunie 1995, iar apoi, printr-o scrisoare din 17 aprilie 1997, refuză propunerea Parlamentului de a înnoi mandatul reclamantului ca preşedinte al Tribunalului Administrativ. în consecinţă, consideră Curtea, scrisorile Prinţului nu pot fi considerate o corespondenţă privată, ci acte statale.

Sub aspectul examinării chestiunii existenţei unei atingeri aduse dreptului reclamantului la libertatea de exprimare, Curtea estimează că trebuie să îşi centreze examinarea pe scrisoarea Prinţului din 27 februarie 1995, care exprimă pentru prima dată intenţiile autorului acesteia faţă de reclamant. Totuşi, această măsură trebuie apreciată în lumina comunicărilor ulterioare ale Prinţului, care confirmă aceste intenţii.

Cu privire la conţinutul scrisorii în litigiu, Curtea consideră că a avut loc o ingerinţă a unei autorităţi de stat în exercitarea de reclamant a libertăţii sale de exprimare. Măsura litigioasă a fost luată la mijlocul mandatului reclamantului de preşedinte al Tribunalului Administrativ, ea nefiind legată de nici o procedură concretă de recrutare implicând aprecierea calităţilor personale. Din conţinutul scrisorii rezultă că Prinţul a decis comportamentul său viitor faţă de reclamant în cadrul uneia din puterile sale suverane, aceea de a numi funcţionarii. în plus, această scrisoare, deşi trimisă la domiciliul reclamantului, menţionează expres calitatea acestuia de preşedinte al Tribunalului Administrativ. Măsura în cauză emană deci de la un

organ care avea competenţa să acţioneze în modul în care a făcut-o, astfel încât aceste acte angajează răspunderea statului Liechtenstein faţă de Convenţie. A existat o atingere adusă dreptului reclamantului la exercitarea libertăţii sale de exprimare, întrucât Prinţul, criticând conţinutul discursului acestuia, i-a adus la cunoştinţă intenţia de a-1 sancţiona deoarece şi-a exprimat în mod liber opinia. Anunţarea de Prinţ a hotărârii sale de a nu îl mai numi pe reclamant în nici o funcţie publică semnifică o sancţiune pentru modul în care acesta a utilizat anterior dreptul său la libertatea de exprimare. De asemenea, măsura a avut un efect inhibator asupra exercitării acestui drept, deoarece a fost de natură să îl descurajeze pe reclamant să formuleze pe viitor declaraţii de asemenea natură.

Rezultă că a avut loc o ingerinţă în exercitarea de reclamant a dreptului său la libertatea de exprimare, astfel cum este garantat de art. 10 par. 1 din Convenţie. O asemenea ingerinţă reprezintă o violare a art. 10, cu excepţia cazului în care satisface cerinţele din par. 2, adică este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim şi este necesară într-o societate democratică. Curtea nu analizează respectarea primelor două condiţii, apreciind că este încălcată cea de-a treia, deci că ingerinţa nu este necesară într-o societate democratică.

Curtea aminteşte principiile fundamentale care se degajă din jurisprudenţâ sa referitoare la art. 10 din Convenţie⁴.

Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale progresului acesteia şi ale dezvoltării fiecăruia. Sub rezerva par. 2, ea este valabilă nu numai pentru informaţiile sau ideile primite favorabil ori considerate ca inofensive sau indiferente, dar şi pentru cele care rănesc, şochează sau neliniştesc. Acesta este rezultatul pluralismului, toleranţei şi spiritului de deschidere, fără de care nu există societate democratică. Aşa cum este consacrată de art. 10, libertatea de exprimare este însoţită de excepţii care, însă, necesită o inteipretare strictă, iar necesitatea restrângerii sale trebuie să fie stabilită în mod convingător.

Adjectivul “necesar”, cu referire la calificarea ingerinţei ca “necesară într-o societate democratică”, condiţie indicată în art. 10 par. 2, implică o nevoie socială imperioasă. Statele părţi la Convenţie se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a stabili existenţa unei asemenea nevoi, dar aceasta este dublată de un control european asupra legii şi a deciziilor de aplicare a legii, chiar atunci când ele emană de la o jurisdicţie independentă. Curtea este deci competentă pentru a statua în ultimă instanţă asupra chestiunii de a şti dacă o restricţie se conciliază cu libertatea de exprimare protejată de art. 10.

Curtea nu are ca sarcină, atunci când îşi exercită controlul, să se substituie jurisdicţiilor interne competente, ci să verifice, sub aspectul art. 10 din Convenţie, deciziile pronunţate de jurisdicţiile interne în baza puterii lor de apreciere. De aici nu rezultă că jurisdicţia europeană trebuie să se limiteze la a verifica dacă statul pârât a utilizat această putere cu bună credinţă, cu atenţie şi în mod rezonabil, ci ea trebuie să aprecieze ingerinţa litigioasă în lumina ansamblului cauzei, pentru a determina dacă era proporţională scopului legitim urmărit şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt pertinente şi suficiente. Aşa fiind, Curtea trebuie să se convingă că autorităţile naţionale au aplicat reguli conforme principiilor consacrate în art. 10 şi, în plus, că s-au bazat pe o apreciere acceptabilă a faptelor pertinente.

Potrivit jurisprudenţei sale⁵, Curtea stabileşte că aceste principii se aplică şi membrilor funcţiei publice. Dacă este legitim ca un stat să îi supună pe aceştia, datorită statutului lor, unei obligaţii de rezervă, este vorba totuşi de persoane care, ca atare, beneficiază de protecţia art. 10 din Convenţie. Revine prin urmare Curţii ca, ţinând cont de circumstanţele fiecărei cauze, să verifice dacă a fost respectat un just echilibru între dreptul fundamental al individului la libertatea de exprimare şi interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcţia publică să acţioneze în scopurile enunţate în art. 10 par. 2. în exercitarea acestui control, Curtea trebuie să ţină cont de faptul că, atunci când este în joc libertatea de exprimare a funcţionarilor, obligaţiile şi răspunderile vizate de art. 10 par. 2 au o

importanţă specială, care justifică să se lase autorităţilor naţionale o anumită marjă de apreciere pentru a judeca dacă ingerinţa denunţată este proporţională acestui scop.

în cauză, pentru a aprecia dacă măsura luată de Prinţ, ca reacţie la declaraţia făcută de reclamant cu ocazia conferinţei sale din 16 februarie 1995, răspundea unei nevoi sociale imperioase şi era proporţională scopului legitim urmărit, Curtea trebuie să o examineze în lumina ansamblului cauzei. Ea acordă o importanţă specială funcţiei ocupate de reclamant, declaraţiei sale, circumstanţelor în care a fost formulată şi reacţiei pe care a provocat-o.

Reclamantul a fost numit preşedinte al Tribunalului Administrativ în decembrie 1993 şi exercita această funcţie atunci când a expus conferinţa din 16 februarie

1995. întrucât reclamantul era, în acea perioadă, un magistrat de rang înalt, Curtea trebuie să ţină cont de faptul că, atunci când este în joc libertatea de exprimare a persoanelor ocupând o asemenea poziţie, drepturile şi răspunderile vizate în art. 10 par. 2 au o importanţă specială. Astfel, este îndreptăţit să se aştepte de la funcţionarii ordinului judiciar ca ei să uzeze de libertatea lor de exprimare cu reţinere de fiecare dată este susceptibil să fie puse în discuţie autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare. Curtea apreciază însă că orice atingere a libertăţii de exprimare a unui magistrat aflat în situaţia reclamantului reclamă o examinare atentă din partea sa.

Cu privire la conferinţa prezentată de reclamant la 16 februarie 1995, Curtea relevă că aceasta s-a înscris într-o serie de conferinţe universitare asupra problemelor de competenţă constituţională şi de drepturi fundamentale, organizate în clădirea unui institut de cercetări ştiinţifice. Expunerea reclamantului a inclus o parte referitoare la competenţa conferită Curţii Constituţionale de art. 112 din Constituţie. Reclamantul a apreciat că termenul “Guvern”, utilizat în această dispoziţie constituţională, îl includea şi pe “Prinţ”, opinie aparent în conflict cu principiul confoim căruia Prinţul se bucură de imunitate de jurisdicţie faţă de instanţele din Liechtenstein.

Curtea admite că, de vreme ce conferinţa a purtat asupra unor aspecte de drept constituţional, în special asupra chestiunii de a şti dacă unul dintre suveranii în stat este supus jurisdicţiei unui tribunal constituţional, conferinţa reclamantului are automat implicaţii

politice. Ea estimează că, prin însăşi natura lor, chestiunile de drept constituţional au astfel de implicaţii. Jurisdicţia europeană consideră, totuşi, că numai acest element nu poate legitima împiedicarea reclamantului să formuleze comentarii asupra acestui subiect. Instanţa de la Strasbourg observă, de altfel, că, atunci când, în anul 1991, a fost prezentat un proiect de lege pentru modificarea legii Curţii Constituţionale, Guvernul a exprimat, în comentariile explicative, o opinie similară, la care Prinţul s-a opus, dar care a fost aprobată de Parlament, chiar dacă numai cu majoritate. Opinia emisă de reclamant nu poate fi astfel considerată ca fiind de nesusţinut, deoarece este împărtăşită de un mare număr de persoane în Liechtenstein. în plus, nimic nu permite să se afirme că, în cursul conferinţei sale, reclamantul ar fi comentat cauze aflate pe rol, ar fi criticat sever persoane sau instituţii publice ori ar fi exprimat injurii faţă de înalţi funcţionari sau de Prinţ.

în ceea ce priveşte reacţia Prinţului, Curtea observă că ea a constat în anunţarea intenţiei sale de a refuza să îl mai numească pe reclamant în vreo funcţie publică, dacă acesta ar fi fost din nou propus de Parlament sau de orice alt organ. Prinţul a considerat că declaraţia reclamantului a încălcat evident Constituţia. în acest context, el a menţionat litigiul politic dintre el şi Guvern, din octombrie 1992, şi, drept concluzie, a reproşat reclamantului, membru al Guvernului la acea epocă şi preşedinte al Tribunalului Administrativ după 1993, de a nu se considera legat prin Constituţie. Pentru Prinţ, atitudinea reclamantului faţă de Constituţie îl face inapt de a exercita o funcţie publică.

Reacţia Prinţului s-a fundamentat pe concluzii generale trase din comportamentul adoptat de reclamant atunci când era membru al Guvernului, în special cu ocazia diferendului politic din 1992, şi pe scurta sa declaraţie, astfel cum a fost relatată de presă, asupra unei chestiuni constituţionale precise de competenţă judiciară, cu caracter controversat. Nu a existat nici o menţiune asupra vreunui incident care ar fi putut face să se presupună că opinia exprimată de reclamant cu ocazia conferinţei sale ar fi avut repercusiuni asupra exercitării mandatului său de preşedinte al Tribunalului Administrativ sau asupra vreunei proceduri în curs sau iminente. De altfel, nu s-a invocat nici un exemplu care să demonstreze că

reclamantul ar fi acţionat într-un mod care trebuia reprimat, în cadrul sau în afara funcţiilor sale judiciare.

în lumina acestor fapte din cauză, Curtea apreciază că, dacă ar putea exista raţiuni pentru a justifica atingerea adusă dreptului reclamantului la libertatea de exprimare, acestea nu sunt suficiente pentru a demonstra că ingerinţa litigioasă era necesară într-o societate democratică. Chiar dacă se admite existenţa unei anumite marje de apreciere, reacţia Prinţului nu a fost proporţională cu scopul urmărit.

Prin urmare, Curtea conchide că art. 10 din Convenţie a fost violat.

2. Chestiunea violării art. 13 (“Dreptul la o cale efectivă de atac”) din Convenţia europeană a drepturilor omului

Curtea constată că reclamantul nu a dispus de nici o cale efectivă de atac, în faţa unei autorităţi naţionale, pentru a se plânge de încălcarea drepturilor consacrate de Convenţie.

în consecinţă, Curtea statuează că reclamantul a fost victimă a unei violări a art. 13.

3. Chestiunea violării art. 6 (“Dreptul la un proces echitabil”) şi a art. 14 (“Interzicerea discriminării”) combinat cu art. 10 (“Libertatea de exprimare”) din Convenţia europeană a drepturilor omului

Reclamantul nu reiterează chestiunea violării acestor drepturi în faţa Curţii, iar aceasta nu consideră necesară examinarea din oficiu a chestiunii.

4. Chestiunea aplicării art. 41 (“Satisfacţia echitabilă”) din Convenţia europeană a drepturilor omului

Pentru prejudiciul material, reclamantul solicită

25.000 franci elveţieni, reprezentând pierderea financiară suferită prin faptul că, spre deosebire de predecesorii săi, nu a primit, la încheierea mandatului, nici o ofertă de lucru în sectorul economic. Curtea constată că nu se poate stabili nici o legătură de cauzalitate suficientă între prejudiciul pretins suferit şi violarea Convenţiei, astfel încât respinge această cerere de reparaţie.

Pentru prejudiciul moral, reclamantul solicită

30.000 franci elveţieni. Statuând în echitate, Curtea acordă reclamantului 10.000 franci elveţieni.

De asemenea, ea acordă reclamantului cheltuielile judiciare solicitate, în valoare de 91.014,05 franci elveţieni.

5. Dispozitivul hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului

Pentru motivele arătate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului:

- statuează, cu 16 voturi contra 1, că art. 10 din Convenţie a fost violat;

- statuează, cu 16 voturi contra 1, că art. 13 din Convenţie a fost violat;

- statuează, în unanimitate, că nu se impune analiza existenţei violării art. 6 şi a art. 14 combinat cu art. 10 din Convenţie;

-statuează, în unanimitate, că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni, 10.000 franci elveţieni pentru prejudiciul moral şi 91.014,05 franci elveţieni pentru cheltuieli judiciare, sume ce vor fi majorate cu o dobândă simplă de 5% pe an cu începere de la expirarea termenului de plată şi până la data plăţii;

- respinge, în unanimitate, cererea de satisfacţie echitabilă pentru rest.

6. Opinii concordante şi dizidente

Hotărârea este însoţită de o opinie concordantă comună a trei judecători şi de o opinie dizidentă a unui judecător.

Opinia concordantă consideră că violarea art. 10 din Convenţie nu s-a consumat de la prima scrisoare a Prinţului, ci că ansamblul actelor acestuia reprezintă încălcarea dreptului consacrat de acest text.

Opinia dizidentă susţine că nu există nici o violare a Convenţiei, deoarece scrisoarea Prinţului este o scrisoare personală, iar nu un act juridic, iar actul juridic ulterior de refuz de numire în funcţie priveşte accesul într-o funcţie publică, materie omisă din textul Convenţiei.

COMENTARIU

1. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, Marea Cameră, din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza WILLE c. Liechtenstein, este foarte importantă sub aspectul

libertăţii de exprimare şi, prin aceasta, al libertăţii de cercetare ştiinţifică în domeniul dreptului a magistraţilor.

2. Curtea plasează obiectul litigiului pe tărâmul art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, care consacră libertatea de exprimare, iar nu pe cel al accesului în funcţii publice.

Accesul într-o funcţie publică nu constituie, ca atare, un drept consacrat şi garantat de Convenţie.

Prin aceasta nu rezultă însă că funcţionarii publici nu beneficiază de drepturile prevăzute de Convenţie. Dimpotrivă, ei nu sunt excluşi de la garanţiile convenţionale, întrucât art. 1 dispune că drepturile şi libertăţile sunt recunoscute oricărei persoane, iar art. 14 interzice discriminarea în recunoaşterea şi exercitarea drepturilor şi libertăţilor, fără nici o distincţie, în plus, art. 11 par. 2 in fine permite statului să aducă restrângeri exercitării libertăţii de întrunire şi de asociere a membrilor forţelor armate, poliţiei sau administraţiei de stat, ceea ce înseamnă, per a contrario, că, în principiu, funcţionarii publici se bucură de drepturile consacrate de Convenţie.

Prin urmare, înlăturarea unei persoane dintr-o funcţie publică poate intra în câmpul de aplicare a Convenţiei, dacă prin această măsură s-a încălcat un drept prevăzut de aceasta.

în sensul Convenţiei şi al jurisprudenţei Curţii, noţiunea de funcţionar public este utilizată într-un sens extrem de larg, incluzând şi magistraţii.

3. Art. 10 din Convenţie consacră şi garantează libertatea de exprimare.

Par. 1 afirmă existenţa dreptului. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, acest drept incluzând libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii, fără ingerinţa autorităţilor publice.

Par. 2 permite ca exercitarea acestor libertăţi implicând obligaţii şi răspunderi speciale să fie supusă anumitor formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni. Posibilitatea de ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii: măsura să fie prevăzută de lege, măsura să urmărească un scop legitim (fiind enumerate expres şi limitativ, ca elemente alternative, securitatea naţională, integritatea teritorială, siguranţa publică, apărarea ordinii, prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, protecţia moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altei persoane, împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare) şi măsura să fie necesară într-o societate democratică.

Dacă aceste trei condiţii cumulative, prevăzute de par. 2, sunt respectate, măsura este conformă art. 10, reprezentând o ingerinţă convenţională în exercitarea dreptului. Dimpotrivă, încălcarea oricărei dintre condiţii face ca măsura să constituie o violare a dreptului consacrat de art. 10.

4. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, libertatea de exprimare, prevăzută de art. 10, constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale progresului acesteia şi ale dezvoltării fiecăruia. Sub rezerva par. 2, ea este valabilă nu numai pentru informaţiile sau ideile primite favorabil ori considerate ca inofensive sau indiferente, dar şi pentru cele care rănesc, şochează sau neliniştesc. Aşa o vor pluralismul, toleranţa şi spiritul de deschidere, fară de care nu există o societate democratică.

Aşa cum este consacrată de art. 10, libertatea de exprimare este însoţită de excepţii care, însă, necesită o interpretare strictă, iar necesitatea restrângerii sale trebuie să fie stabilită în mod convingător.

Condiţia ca ingerinţa să fie necesară într-o societate democratică, indicată în art. 10 par. 2, implică o nevoie socială imperioasă, precum şi un just echilibru, o proporţionalitate, între ingerinţă şi scopul legitim urmărit. Statele părţi la Convenţie se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a stabili respectarea acestei condiţii. Această marjă de apreciere este însă dublată de un control european asupra legii şi a deciziilor de aplicare a legii, chiar atunci când ele emană de la o jurisdicţie independentă. Curtea este deci competentă pentru a statua în ultimă instanţă asupra chestiunii de a şti dacă o restricţie se conciliază cu libertatea de exprimare protejată de art. 10.

5. Curtea constată că obiectul cauzei poartă pe terenul art. 10 din Convenţie, privind libertatea de exprimare. în urma exprimării publice, de reclamant, a unei anumite opinii, într-o conferinţă ştiinţifică, şeful statului i-a comunicat reclamantului convingerea sa că acesta a încălcat Constituţia, ceea ce îl face incompatibil cu a ocupa o funcţie publică, notificându-i hotărârea sa ca, în viitor, să nu îl mai numească în nici o funcţie publică, chiar dacă ar primi în acest sens o propunere din partea Parlamentului sau a altui organ competent. Ulterior, şeful statului a acţionat conform hotărârii anunţate, refuzând să îl numească pe reclamant pentru un nou mandat de preşedinte al Tribunalului Administrativ, pentru care fusese propus de Parlament.

Aşa fiind, rezultă că actele şefului statului se constituie într-o o sancţiune aplicată reclamantului pentru exercitarea de acesta a libertăţii de exprimare. Prin urmare, actele şefului statului reprezintă o atingere adusă dreptului la libertatea de exprimare, consacrat de art. 10 din Convenţie.

Curtea verifică dacă această atingere satisface condiţiile prevăzute de par. 2, spre a reprezenta o ingerinţă convenţională. întrucât condiţiile sunt cumulative, Curtea se mulţumeşte să constate că una dintre condiţii (şi anume, faptul că măsura trebuie să fie necesară într-o societate democratică) a fost încălcată, fară a mai considera necesar să analizeze şi respectarea celorlalte două condiţii (prevederea în lege şi scopul legitim urmărit). Astfel, Curtea ajunge la concluzia că măsura şefului statului a reprezentat o violare a art. 10 din Convenţie.

6. în jurisprudenţâ sa constantă, Curtea a statuat că libertatea de exprimare se aplică şi membrilor funcţiei publice.

în acelaşi timp însă, chiar dacă aceste persoane beneficiază de protecţia art. 10 din Convenţie, este legitim ca statul să le supună, datorită statutului lor, unei obligaţii de rezervă. între obligaţia de rezervă şi libertatea de exprimare a funcţionarilor publici trebuie păstrat un just echilibru, care să satisfacă cerinţa necesităţii ingerinţei într-o societate democratică.

Autorităţile naţionale dispun de o marjă de apreciere asupra proporţionalităţii ingerinţei în libertatea de exprimare a funcţionarilor, ţinând cont de importanţa obligaţiilor şi răspunderilor existente în astfel de situaţii. Maija de apreciere a statelor nu este însă absolută, ci supusă cenzurii jurisdicţiei europene. Revine prin urmare Curţii ca, ţinând cont de circumstanţele fiecărei cauze, să verifice dacă ingerinţa este necesară într-o societate democratică, adică dacă măsura răspunde unei nevoi sociale imperioase şi dacă este respectat un just echilibru, o proporţionalitate, între dreptul fundamental al individului la libertatea de exprimare şi interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcţia publică să acţioneze în scopurile enunţate în art. 10 par. 2.

7. Atunci când este vorba de magistraţi, în general, respectiv de magistraţii care ocupă cele mai înalte funcţii judiciare, în special, Curtea reţine că obligaţiile şi răspunderile menţionate în art. 10 par. 2 au o importanţă deosebită. Magistraţii trebuie să utilizeze libertatea lor de exprimare cu reţinere, ori de câte ori este susceptibil să fie afectate autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare. Şi în acest caz însă, orice atingere adusă libertăţii de exprimare a unui magistrat trebuie examinată cu atenţie, deoarece criteriul necesităţii într-o societate democratică, adică al nevoii sociale imperioase şi al proporţionalităţii ingerinţei cu scopul legitim urmărit, trebuie satisfăcut.

Aprecierea respectării criteriului necesităţii măsurii într-o societate democratică reclamă luarea în considerare a tuturor împrejurărilor concrete, şi anume funcţia ocupată de persoana în cauză, conţinutul opiniilor exprimate, circumstanţele în care a fost exercitată libertatea de exprimare, reacţiile provocate de opiniile exprimate.

Este normal ca, în general, să se restrângă libertatea de exprimare a magistraţilor asupra chestiunilor politice. Dacă, însă, magistratul îşi exprimă opinia asupra unor chestiuni de drept constituţional, care, prin însăşi natura acestei ramuri de drept, au evidente şi obligatorii implicaţii politice, acest unic element, privit izolat, nu poate legitima împiedicarea lui să formuleze comentarii cu privire la astfel de subiecte.

într-o astfel de situaţie, magistratul poate să îşi exprime opinia, mai ales dacă nu este vorba de o opinie total de nesusţinut, ci, dimpotrivă, de una împărtăşită şi de alte persoane.

Curtea recunoaşte deci libertatea de cercetare ştiinţifică a magistraţilor, în chestiunile juridice, inclusiv în cele de ordin constituţional, chiar dacă acestea au implicaţii politice. Faptul că, în cauză, exprimarea opiniilor a reprezentat o exprimare a rezultatelor unei cercetări ştiinţifice este probat şi de împrejurările concrete, şi anume de faptul că opiniile au fost expuse într-o conferinţă ştiinţifică, susţinută în localul unui institut de cercetări ştiinţifice în domeniul juridic, în cadrul unei serii de conferinţe, organizate de acest institut, purtând asupra dreptului constituţional.

Există şi alte elemente extrem de importante, luate în considerare de Curte, sub aspectul libertăţii de exprimare a magistraţilor. Astfel, Curtea statuează că magistratul rămâne în limitele garantate dreptului la libertatea de exprimare dacă nu comentează cauzele aflate pe rol, dacă nu critică sever persoane sau instituţii publice, dacă nu face afirmaţii injurioase la adresa înalţilor funcţionari, dacă opiniile sale nu au repercusiuni asupra mandatului său de magistrat ori asupra procedurilor judiciare în curs sau iminente.

Prin urmare, un magistrat este protejat de libertatea de exprimare, în măsura în care opiniile sale ştiinţifice exprimate, inclusiv în domeniul dreptului constituţional şi având implicaţii politice, rămân în sfera teoretică generală, nu privesc cauze în curs sau care în mod previzibil se pot prezenta în mod iminent pe rolul jurisdicţiilor, nu se referă concret, în mod critic exagerat sau injurios, la persoane, funcţionari sau instituţii determinate precis şi nu impietează în nici un fel asupra calităţii şi activităţii de magistrat.

Altfel spus, statutul de magistrat justifică o ingerinţă sporită în libertatea de exprimare, datorită unei obligaţii sporite de rezervă, pentru a nu prejudicia independenţa sau autoritatea justiţiei. Această ingerinţă nu merge însă până la negarea totală a libertăţii de exprimare şi a libertăţii de cercetare ştiinţifică ale magistratului, în probleme juridice, chiar dacă acestea au şi implicaţii politice, cât timp aceste valori speciale protejate, adică independenţa şi autoritatea justiţiei, în special, precum şi celelalte valori protejate de art. 10 par. 2 din Convenţie, în general, nu sunt lezate. Orice atingere adusă libertăţii de exprimare şi libertăţii

de cercetare ştiinţifică juridică ale magistratului, care nu este justificată de o asemenea nevoie socială imperioasă şi nu este proporţională scopului legitim urmărit, nu este o măsură necesară într-o societate democratică şi, prin aceasta, constituie o violare a dreptului garantat de art. 10 din Convenţie.

8. In cauză, Curtea constată şi faptul că reclamantul nu a dispus de vreo posibilitate internă de a contesta, în faţa vreunei autorităţi naţionale competente, măsura litigioasă, pe care a considerat-o vătămătoare. Prin aceasta, dreptul său la o cale efectivă de atac, la o autoritate naţională competentă, pentru a face să fie reparate violări ale Convenţiei, consacrat de art. 13 din Convenţie, cu referire la dreptul prevăzut de art. 10, a fost încălcat.

 

← Miu contra României - Absenţa accesului la o instanţă		HAUSCHILDT contra DANEMARCEI - Exercitarea succesivă, de către... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță