Art. 20 Restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent
| Comentarii |
|
Restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent
Art. 20
(1) Persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, pot solicita restituirea în natură numai în cazul în care imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi numai după returnarea sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele de inflaţie.
(2) În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptăţită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei, şi valoarea corespunzătoare de piaţă a imobilului.
(21) În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuinţe din fondurile de locuinţe gestionate de consiliile locale şi/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor*).
(22) Persoanele prevăzute la alin. (21) au dreptul de a locui cu chirie în aceste imobile şi de a le cumpăra, suma pe care au plătit-o pentru cumpărarea imobilului naţionalizat şi care ulterior a fost restituit proprietarului constituindu-se, prin actualizare la nivelul pieţei, avans la noul imobil.
(23) Până la realizarea acestor locuinţe, chiriaşii evacuaţi pot beneficia de atribuirea cu chirie a unor locuinţe din fondul de imobile disponibil aflat în proprietatea sau în administrarea Regiei Autonome Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat. Chiria pentru aceste locuinţe va fi stabilită potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (2) măsurile reparatorii prin echivalent constau în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
(4) Persoanele îndreptăţite care nu au formulat cereri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, precum şi cele ale căror cereri au fost respinse ori nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi au dreptul de a formula o asemenea cerere în condiţiile prezentei legi.
(5) În situaţia imobilelor prevăzute la alin. (2), măsurile reparatorii în echivalent se acordă sau, după caz, se propun prin dispoziţia motivată a primarului, respectiv a primarului general al municipiului Bucureşti.
Legea 10 2001 actualizată prin:Legea 1/2009 - pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 din 30 ianuarie 2009, Monitorul Oficial 63/2009;
| ← Art. 19 Restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin... | Art. 21 Proceduri de restituire → |
|---|
I. Cadrul dezbaterii. Chestiunea excepţiei de prematuritate
în mod indiscutabil, Legea nr.10/2001 nu oferă un exemplu fericit de construcţie logică. Preluarea aproape tautologică a unor principii fundamentale ale dreptului (a se vedea, cu titlu de exemplu, dispoziţiile art. 46 alin.1 şi 2), poate cu nemărturisitul scop de a fi deturnată aplicarea lor firească, nu constituie singura scădere a legii.
în cele ce urmează, ne vom
Citește mai mult
referi la vădita lacună a legii constând în nereglementarea expresă a procedurii de urmat în situaţia în care unitatea deţinătoare nu se pronunţă prin dispoziţie sau decizie motivată asupra unei notificări formulate în termenul şi condiţiile legal prescrise.îndrăznim să purcedem la o analiză a respectivei probleme întrucât, pe de o parte, se dovedeşte a fi de mare interes practic, iar, pe de altă parte, am remarcat o abordare reţinută din partea practicienilor şi a doctrinarilor.
în practică, a ajuns să fie tot mai des dezbătută excepţia prematurităţii acţiunii prin care, la expirarea termenului de 60 de zile prevăzut de art.20 alin.(3), respectiv art.23 alin.(1) din lege, persoanele îndreptăţite solicită prin acţiune în justiţie restituirea bunurilor preluate abuziv.
Or, legea nu reglementează expressis verbis calea de urmat în situaţia în care respectivele dispoziţii/decizii motivate nu se emit în termenul prevăzut de art.20 alin.(3), respectiv art.23 alin. (1).
II. Legea nr. 10/2001, o lege cu caracter reparatoriu
Pentru a analiza temeinicia unei asemenea excepţii, trebuie stabilit caracterul Legii nr.10/2001
în ce ne priveşte, apreciem că această lege este una organică, cu caracter reparatoriu. Prin urmare, sub aspectul unei interpretări teleologice, se poate afirma că legiuitorul a urmărit să repare prejudiciile suferite de proprietari pentru abuzurile săvârşite de statul român în perioada determinată chiar în titlul legii. Pe cale de consecinţă, având în vedere acest scop, orice neclaritate în corpul legii urmează a fi interpretată în favoarea “persoanelor îndreptăţite”. A raţiona contrar ar însemna să mai adăugăm un abuz celor pe care legiuitorul le-a avut în vedere atunci când a reglementat modalităţile de reparare.
Mai trebuie avut în vedere şi criteriul interpretării istorice, căci Legea nr.10/2001 succede Legii nr.112/1995 şi este cât se poate de clar că perioada scursă şi experienţa dobândită între apariţiile celor două legi au determinat adoptarea celei de-a doua.
III. Natura imperativă a termenului de 60 de zile prevăzut pentru emiterea dispoziţiei/deciziei. Consecinţe pe planul răspunderii persoanei deţinătoare
în opinia noastră, având în vedere argumentele expuse la pct. II de mai sus, termenul nu poate fi decât unul imperativ, aceasta fiind singura soluţie care ar putea preveni abuzurile persoanelor obligate să se pronunţe prin dispoziţie/decizie. Orice altă calificare ar constitui o deturnare a finalităţii urmărite de legiuitor la adoptarea legii şi anume încheierea procesului istoric ce restituire a proprietăţilor confiscate şi/sau de despăgubire a persoanelor îndreptăţite cu consecinţa “securizării” circuitului civil.
Ipotetic şi numai ipotetic, dacă am admite ideea că termenul nu este unul imperativ, în nici un caz el nu ar putea fi automat calificat ca fiind de recomandare.
Calificând termenul ca fiind imperativ, vom avea consecinţe procedurale inevitabile: depăşirea termenului naşte dreptul persoanei îndreptăţite de a se adresa justiţiei pentru realizarea efectivă a dreptului la restituire.
Pe de altă parte, excepţiile fiind de strictă interpretare, prematuritatea nu poate fi invocată în raport de un pretins termen de recomandare. Ca atare, dacă am admite - iarăşi ipotetic şi numai ipotetic - că respectivul termen este de recomandare, ar trebui să acceptăm şi consecinţa inadmisibilităţii excepţiei de prematuritate. într-adevăr, o asemenea excepţie este trasă şi se poate invoca numai în prezenţa unui termen imperativ.
în sfârşit, nu putem înlătura nici teza potrivit căreia neemiterea deciziei/dispoziţiei respective în termenul defipt de lege are valoarea juridică a unui răspuns negativ la notificarea formulată de persoana îndreptăţită.
în literatura juridică s-a exprimat opinia în sensul că acest termen ar fi unul de recomandare.
Chiar dacă am admite această calificare, ea nu ar putea obstacula exercitarea de către persoana îndreptăţită a dreptului de a se adresa justiţiei. Ar însemna ca un termen - chiar de recomandare fiind - să îşi piardă orice substanţă, transformându-se într-un sine die. Or, noi nu credem că legiuitorul a urmărit prelungirea aplicării legii la infinit, ci, dimpotrivă, rezolvarea definitivă, echitabilă şi, nu în ultimul rând, într-un termen rezonabil a operaţiunii istorice de retrocedare/despăgubire a proprietarilor imobilelor abuziv preluate.
Mai mult, vom constata că, dacă admitem ipoteza inexistenţei accesului la justiţie la expirarea termenului de 60 de zile, obligaţia persoanelor datoare să emită dispoziţia/decizia motivată se plasează sub imperiul unei condiţii pur potestative (si voluero).
Astfel, persoana îndreptăţită poate aştepta emiterea deciziei/dispoziţiei şi după expirarea termenului de 60 de zile, după cum poate sesiza instanţele judecătoreşti la expirarea acestui termen, pentru a-şi realiza oricare din drepturile ocrotite de lege, şi anume cel la restituire în natură sau, după caz, la restituire prin echivalent. Prin urmare, persoana îndreptăţită poate exercita o acţiune în despăgubire pentru nerespectarea termenului, urmând să aştepte emiterea deciziei/dispoziţiei. Finalitatea realizării acestui drept rezidă în presiunea legală asupra persoanelor obligate la emiterea respectivului act juridic. După cum aceeaşi persoană îndreptăţită poate accesa justiţia pentru realizarea dreptului său fundamental şi anume cel având ca obiect restituirea bunului la care se poate adăuga la liberul său arbitru şi dreptul la despăgubiri pentru neemiterea deciziei/dispoziţiei în termenul legal.
în doctrina de specialitate s-a mai arătat că nerespectarea culpabilă a termenului de 60 de zile naşte în favoarea persoanei îndreptăţite dreptul de a solicita despăgubiri în măsura
în care dovedeşte că a suferit un prejudiciu. Ideea nu poate fi înlăturată în totalitate, dar nici acceptată fără amendamente. De altfel, ideea în sine nu este dusă până la capăt întrucât nu se indică izvorul acestui gen de răspundere, pe care, însă, trebuie să o regăsim în dispoziţiile art.41 din lege care instituie “răspunderea civilă” pentru încălcarea acesteia.
S-a mai exprimat opinia că nerespectarea termenului de 60 de zile atrage calificarea faptei ca fiind o abatere disciplinară, ceea ce ar evoca o răspundere care ţine de domeniul dreptului muncii sau cel administrativ (însă fără recurs la contenciosul administrativ căci nu ne aflăm în prezenţa unui act administrativ de autoritate, ci de gestiune). Se mai face referire, pe de altă parte, la “neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a atribuţiunilor de serviciu” (a se vedea abuzul în serviciu cu caracter penal).
în opinia noastră, există două direcţii în care se dezvoltă răspunderea respectivă :
a) o răspundere de dreptul muncii, administrativă sau penală în relaţia funcţionarului sau salariatului vinovat de nerespectarea termenului cu persoana juridică din care face parte sau cu titularul tragerii la răspundere penală (statul);
b) o răspundere de drept civil (răspundere civilă delictuală) în raportul dintre persoana deţinătoare şi persoana îndreptăţită la restituire.
Este adevărat că, pe lângă dreptul la restituire, se naşte şi dreptul la despăgubire în cazul depăşirii termenului de 60 de zile. Dar exercitarea ambelor drepturi este la liberul arbitru al titularului, şi anume persoana îndreptăţită, care le poate exercita separat sau împreună.
Nu putem fi însă de acord cu ideea că dreptul la despăgubire pentru neemiterea dispoziţiei/ deciziei în termenul de 60 de zile este legat de dovada pe care ar trebui să o producă persoana îndreptăţită în sensul existenţei unui prejudiciu. în opinia noastră, trebuie făcută o distincţie între existenţa prejudiciului şi cuantumul acestuia în sensul că legiuitorul prezumă legal existenţa prejudiciului, persoanei îndreptăţite revenindu-i sarcina de a proba doar cuantumul acestuia. Prezumţia este iuris et de iure, irefragabilă şi decurge din întreaga economie a legii şi, mai ales, din corelarea principiilor de interpretare teleologică, istorică şi sistematică.
Pentru primele două criterii analiza a fost făcută la pct.II din studiul de faţă. în ce priveşte argumentul dat de interpretarea sistematică, este relevantă trimiterea în corpul legii la dispoziţiile capitolului VII , art.41, 47 şi 48.
Astfel, potrivit art.47 alin.(1) din lege, titularii unor acţiuni de drept comun existente pe rolul instanţelor la data apariţiei acestui act normativ pot alege calea respectivei legi, părăsind procedura de drept comun a revendicării imobiliare. Iar, potrivit art.48, nu operează lucrul judecat între hotărârile pronunţate în revendicarea imobiliară de drept comun şi cererile întemeiate pe această lege. In fine, Legea nr.10/2001 mai reglementează şi situaţia în care persoana îndreptăţită nu alege calea acestei legi şi continuă revendicarea de drept comun până la finalizarea acesteia, urmând ca dreptul de a solicita măsurile prevăzute de legea specială să se nască pe data rămânerii irevocabile a hotărârilor judecătoreşti din procedura de drept comun (art.47 alin.3 din lege).
O interpretare sistematică a acestor prevederi legale ne arată că, alegând calea legii speciale reparatorii, persoana îndreptăţită are în vedere tocmai o procedură diferită de aceea a dreptului comun, procedură caracterizată de celeritate datorită existenţei anumitor termene (a se vedea, cu titlu de exemplu, art.31 alin.3 din lege). Ar fi complet ilogic ca, părăsind dreptul comun în favoarea procedurii speciale, persoana îndreptăţită să fie supusă unei proceduri sine die, caz în care i s-ar crea exact ceea ce legiuitorul a urmărit să evite : o
situaţie mai grea decât procedura de drept comun unde, oricum, funcţionează anumite termene procedurale care conduc - în orice variantă - la pronunţarea unei hotărâri irevocabile (termene de procedură, termene de exercitare a căilor de atac etc.)
In fine, tot din interpretarea sistematică trebuie să tragem şi concluzia asupra art.23 alin.3 şi art.23 alin.5 din lege.
într-adevăr, ar fi ilogic ca termenul de 10 zile pentru comunicare să fie expres calificat ca fiind de decădere (“cel mult 10 zile de la data adoptării”), iar termenul pentru emitere să fie în realitate un termen sine die. Cele două termene vădesc intenţia clară a legiuitorului de a reglementa o procedură caracterizată prin maximum de celeritate, căci ele se succed într-o ordine firească.
Mai departe, termenul de 3 ani pentru punerea în executare a deciziei/dispoziţiei motivate (în mod cert termen special de prescripţie a executării silite imobiliare) vine să configureze claritatea intenţiei legiuitorului de a fixa între anumite limite de timp întreg procesul de restituire (având în vedere că executarea silită este parte a procesului civil).
în conformitate, de asemenea, cu interpretarea sistematică, dacă s-ar admite ideea că termenul de 60 de zile este “indefinit", ar însemna ca întreaga aplicare a art.24 să fie vădit imposibilă căci, în atare situaţie, restituirea în natură nefiind aprobată, nu s-ar putea trece la cea de-a doua fază a procedurii, şi anume faza alternativă a procedurii de restituire prin echivalent, fază care presupune emiterea unei decizii/dispoziţii în acelaşi termen de 60 de zile prevăzut la art.23 alin.1 din lege.
Pe de altă parte, rămânând cantonaţi în domeniul de aplicare a art.24 din lege, vom observa încă o inadvertenţă a acestei dispoziţii: art.24 alin.1 nu reglementează decât ipoteza în care deţinătorul imobilului, respingând cererea de restituire în natură, formulează, în termenul prevăzut de art.23 alin.1, o ofertă de restituire prin echivalent. Aşadar, legiuitorul nu reglementează ipoteza în care o asemenea ofertă nu este formulată prin decizia/dispoziţia motivată.
Numai că textul art.24 alin.1 ne mai oferă încă un argument în sprijinul soluţiei noastre, în sensul că termenul de 60 de zile este unul imperativ. Textul arată că deţinătorul imobilului este obligat să facă oferta de restituire prin echivalent în termenul defipt de art.23 alin.1.
Concluzia logică este aceea că dispoziţia/decizia motivată cuprinzând respingerea cererii de restituire în natură pentru motivul că aceasta nu este posibilă, cât şi oferta de restituire prin echivalent trebuie emisă în termenul de 60 de zile prevăzut de art.23 alin.1. Eadem ratio şi în situaţia în care decizia de respingere nu este însoţită de o ofertă de restituire prin echivalent (de exemplu, în situaţia în care cererea se respinge pentru alte motive decât pentru imposibilitatea restituirii în natură).
De altfel, dacă lecturăm atent textul art.24 alin.1, vom mai adăuga, la inadvertenţele deja constatate, una suplimentară: ar părea, din formularea acestei prevederi legale, că oferta de restituire prin echivalent trebuie efectuată indiferent de temeiurile deciziei/dispoziţiei de respingere a cererii de restituire în natură, ceea ce este evident ilogic pentru că restituirea poate fi respinsă pentru diferite motive care ţin de necesitatea îndeplinirii cerinţelor legii (de exemplu, se constată că autorul cererii nu ar avea calitatea de “persoană îndreptăţită” în sensul legii).
Dacă am utiliza acelaşi raţionament (şi nu avem motive să apelăm la raţionamente diferite) potrivit căruia atât termenul prevăzut de art.23 alin.1, cât şi cel menţionat la art.24 alin.1 sunt fără sancţiune procesuală, ar însemna să regăsim raţionamentul conform căruia aplicarea întregii legi este sub imperiul condiţiei pur potestative din partea persoanelor obligate să soluţioneze cererile de restituire formulate de persoanele îndreptăţite.
O asemenea consecinţă trebuie exclusă cu desăvârşire.
Nu putem omite, în acelaşi timp, şi alte dispoziţii constituţionale sau organice care concură la ideea că, în ipoteza nerespectării termenului prevăzut la art.23 alin.1 din lege, persoana îndreptăţită poate să aibă acces ia justiţie.
în primul rând, trebuie luate în considerare dispoziţiile art.21 alin.1 şi 2 din Constituţie, care garantează accesul liber la justiţie.
Trebuie subliniat, în acest context, că persoana îndreptăţită, pe lângă dreptul la restituire recunoscut prin lege, mai are şi un interes legitim ca acest drept să îi fie recunoscut într-un termen rezonabil. Interesul este legitim întrucât persoana îndreptăţită a fost privată de dreptul său pe perioada menţionată chiar în titlul legii; ar însemna, dacă s-ar respinge interpretarea pe care o propunem, să se ajungă la situaţia în care persoana respectivă să fie privată în continuare de dreptul său pentru o perioadă comparabilă cu cea anterioară, poate chiar mai mare decât aceasta din urmă.
Cel mai important argument derivă din alineatul al doilea al articolului 21 din Constituţie, în sensul că Legea nr.10/2001, dacă nu reglementează expres ipoteza în care decizia/ dispoziţia nu a fost emisă în termenul de 60 de zile, nici nu interzice accesul liber la justiţie, în tăcerea legii, coroborată cu întreaga sa economie, precum şi textul constituţional în materie, trebuie să găsim izvorul dreptului aparţinând persoanei îndreptăţite de a sesiza justiţia cu acţiune având ca obiect realizarea dreptului.
în al doilea rând, poate fi avut în vedere art.2 alin.1 din Legea nr.92/1992 de organizare judecătorească, în care se detaliază textul constituţional referitor la liberul acces la justiţie, făcându-se referire exactă la “drepturi şi libertăţi fundamentale, precum şi alte drepturi şi interese legitime”. Or, dreptul de proprietate este tratat constituţional ca fiind un drept fundamental, iar lăsarea recunoaşterii acestui drept la liberul arbitru al persoanelor obligate să procedeze la această recunoaştere ar reprezenta o gravă eroare în interpretarea şi aplicarea legii.
în sfârşit, dar nu în ultimul rând, trebuie să ne raportăm, prin prisma art.11 şi art.20 din Constituţie, la art.6 alin.1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art.1 din Protocolul adiţional nr. 11 la Convenţie, devenită parte a dreptului intern prin Legea nr.30/1994.
Astfel, dreptul prevăzut la art.1 din Protocolul adiţional trebuie realizat în cadrul unui proces echitabil care să se desfăşoare într-un termen rezonabil. Admiţând că întreg capitolul III din lege (dedicat procedurilor de restituire) trebuie înţeles ca un tot armonios, vom constata că el reglementează atât procedura necontencioasă, cât şi pe cea contencioasă specifică dreptului civil (adică atât faza prealabilă judecăţii, cât şi cea judiciară). în tăcerea legii asupra problemei dezbătute mai sus, va trebui să concluzionăm că întreaga aplicare a capitolului III trebuie să fie făcută într-un “termen rezonabil” care nu poate fi configurat decât prin recunoaşterea dreptului aparţinând persoanei îndreptăţite de a se adresa instanţei de judecată atunci când persoana obligată la emiterea deciziei/dispoziţiei nu îşi îndeplineşte această obligaţie legală. Căci dacă procesul nu se desfăşoară într-un “termen rezonabil”, el nu mai este nici “echitabil”
Nu trebuie omis corolarul conform căruia legea (ca şi orice alt act juridic lato sensu) trebuie interpretată logic, în sensul că ea urmează să producă efecte juridice şi nicidecum în sens contrar, adică potius ut valeat quam ut pereat.
IV. Dispoziţia/decizia de soluţionare a cererii de restituire este un act
juridic civil
Este necesar să ne referim şi la natura juridică a deciziei/dispoziţiei emise în condiţiile art.20 alin.3, respectiv art.23 alin.1 din lege (ca, de altfel, şi a aceleia prevăzute la art.24 alin.1).
într-o primă tentativă de calificare juridică, s-a susţinut că suntem în prezenţa unui act de gestiune care, aşadar, scapă controlului pe calea contenciosului administrativ. Această teză denotă o anumită inconsecvenţă atunci când este motivată, în parte, pe aspectul că, potrivit legii, toate litigiile născute din aplicarea acestui act normativ sunt de competenţa instanţelor civile (art.24 alin.8, art.25 alin.6, art.31 alin.2).
în opinia noastră, nu putem vorbi de competenţa instanţelor civile decât în sens material şi teritorial, căci legea nu reglementează direct decât competenţa “pe verticală” şi pe “orizontală”. Trebuie însă să afirmăm faptul că jurisdicţia este diferită de competenţa materială şi teritorială. în concepţia noastră, legea indică nu numai această competenţă prin sintagma “instanţele civile”, ci şi jurisdicţia civilă, spre a o deosebi pe aceasta din urmă de alte jurisdicţii (comercială, de contencios administrativ).
Acesta este şi unul dintre motivele pentru care considerăm că decizia/dispoziţia prevăzută la art.23 alin.1 constituie un act de drept civil şi nu unul de gestiune specific dreptului administrativ. Ar părea că distincţia nu este necesară de vreme ce şi actele administrative de gestiune scapă contenciosului administrativ. Ideea trebuie însă dusă până la capăt, căci calificarea jurisdicţiei nu este mai puţin importantă. Dacă am admite ideea că sunt acte administrative de gestiune, am putea să concluzionăm că ele pot fi deduse şi în faţa jurisdicţiei comerciale, după natura lor intrinsecă. Or, legiuitorul a avut o intenţie clară atunci când a atribuit competenţa verticală şi orizontală instanţelor civile şi anume aceea că şi jurisdicţia este civilă.
Quod erat demonstrandum: şi actele respective sunt de drept civil (mai avem şi alte indicaţii în corpul legii prin utilizarea altor expresii - a se vedea art.16 alin.5 : “...potrivit dreptului comun”).
Cel de-al doilea motiv pentru care considerăm respectivele acte ca fiind de drept civil rezidă în faptul că persoanele juridice deţinătoare acţionează ca mandatari legali ai uzurpatorului de proprietate care este statul român. Statul român este chemat să restituie în natură prin mandatarii săi nominalizaţi în lege ori să repare prejudiciile create prin preluarea abuzivă a acestor proprietăţi, în calitatea sa de simplu detentor abuziv.
Prin urmare, capacitatea de folosinţă potrivit acestei legi este una specială şi derogatorie de la dreptul comun al persoanelor juridice. Titularii obligaţiei de emitere a deciziei/dispoziţiei acţionează în calitate de participanţi la un raport juridic civil având ca obiect dreptul persoanei îndreptăţite la restituire/reparaţie corelativ cu obligaţia lor având acelaşi obiect material şi juridic.
Pe cale de consecinţă, nerespectarea termenului de 60 de zile prevăzut la art.23 alin.1, chiar în ipoteza în care ar fi calificat ca unul de recomandare, atrage naşterea dreptului la acţiune al persoanei îndreptăţite de a se adresa justiţiei pentru a obţine realizarea dreptului său subiectiv. Aceasta este adevărata sancţiune civilă pentru nerespectarea obligaţiei de a emite decizia/dispoziţia în termenul de 60 de zile. A statua în sensul că dreptului aparţinând persoanei îndreptăţite nu îi corespunde în mod corelativ o obligaţie civilă afectată de modalitatea termenului înseamnă a considera că respectiva obligaţie ar rămâne fără nici o sancţiune, iar dreptul corelativ fără protecţia forţei de constrângere a statului exercitată prin intermediul justiţiei.
Nu dorim în acest loc să intrăm în detalii legate de caracterul prescriptibil sau imprescriptibil al acţiunii în justiţie având ca obiect restituirea imobilului.
V. Natura şi temeiul juridic al cererii de restituire promovate direct în
faţa instanţelor judecătoreşti în cazul depăşirii termenului prevăzut de
lege pentru emiterea deciziei/dispoziţiei
în doctrină s-a exprimat punctul de vedere conform căruia, în cazul în care persoana notificată nu răspunde în termenul de 60 de zile prevăzut la art.23 alin.1 din Legea nr.10/ 2001, persoana îndreptăţită îşi poate realiza dreptul în condiţiile dreptului comun (cu excluderea fermă a contenciosului administrativ). în această concepţie, se precizează: “având în vedere faptul că tăcerea persoanei notificate echivalează cu neîndeplinirea obligaţiei corelative unui drept subiectiv civil, respectiv a dreptului la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv (...) persoana îndreptăţită îşi poate realiza acest drept în condiţiile dreptului comun.”
Credem că această opinie trebuie nuanţată în sensul de a distinge între cauza juridică a acţiunii şi natura juridică a acesteia.
Cauza juridică (causa petendi) o regăsim în prevederile Legii nr.10/2001, Capitolul lll-Proceduri de restituire, în sensul că sesizarea instanţei este determinată de neîndeplinirea de către persoana notificată a obligaţiei prevăzute la art.23 alin.1.
Prin urmare, cauza juridică a acţiunii o regăsim, incontestabil, în prevederile Legii nr.10/ 2001. Acţiunea tinde la valorificarea unui drept subiectiv civil având ca obiect restituirea imobilului.
Natura juridică a acţiunii trebuie analizată în funcţie de dihotomia realizare-constatare şi, mai departe, în calificarea acesteia din punctul de vedere al modalităţii de realizare a dreptului.
Suntem, fără nici un dubiu, în prezenţa unei acţiuni în realizarea specifică a dreptului, cu menţiunea specială că devin incidente şi prevederile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001 care consacră recunoaşterea acestui drept.
Or, dacă avem în vedere modalitatea de realizare a dreptului, atunci putem fi de acord cu autorii citaţi în sensul că ne transferăm pe terenul dreptului comun întrucât “restituirea” conduce automat la “lăsarea în deplină proprietate şi netulburată posesie” a bunului litigios. Dar numai sub acest aspect.
în fine, în ce priveşte causa petendi se impune să ne raportăm la prevederile Capitolului VI din Legea nr.10/2001 şi îndeosebi la art.47 şi 48.
Este cert că, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, orice acţiune întemeiată exclusiv pe dreptul comun al art.480 din Codul civil, este vădit inadmisibilă. Legea specială obligă numai la acele acţiuni care îşi au causa petendi în interiorul ei pentru categoriile de imobile enumerate la art.2.
Legea nu obstaculează judecata acţiunilor promovate anterior intrării sale în vigoare, potrivit dreptului comun. Mai mult, practica a statuat că persoana îndreptăţită poate porni
procedura Legii nr.10/2001 paralel cu judecarea acţiunilor anterior introduse potrivit dreptului comun în vederea conservării dreptului său izvorât din legea specială. în acest caz, procedura specială se poate suspenda până la finalizarea, prin hotărâre irevocabilă, a acţiunii pornite potrivit dreptului comun.
Legea însă mai instituie dreptul legitim al persoanei îndreptăţite de a părăsi terenul dreptului comun şi de a se cantona exclusiv pe terenul legii speciale, procedura dreptului comun suspendându-se (art.47 alin.1).
Dacă am admite ideea prematurităţii acţiunii astfel introduse, ar însemna ca persoanei îndreptăţite care alege calea legii speciale să i se creeze o situaţie mai grea sub aspectul realizării dreptului material încălcat decât potrivit dreptului comun.
în aceste condiţii, alegând calea procedurii speciale (care este la liberul său arbitru) persoana îndreptăţită urmăreşte să îşi realizeze acelaşi drept subiectiv civil (dreptul de a reintra în posesia proprietăţii de care a fost deposedată pe nedrept) care face, totodată, şi obiectul procedurii de drept comun.
Prin urmare, dreptul este acelaşi în conţinutul său, modalităţile de realizare juridică fiind diferite. Abia în acest loc ajungem pe aceeaşi traiectorie cu concepţia citată mai sus, în sensul că, în ipoteza neemiterii deciziei/dispoziţiei potrivit art.23 alin.1 din lege, acţiunea izvorăşte din respectiva lege, dar are figura juridică a unei acţiuni de drept comun.
Calculul actualizării se va face prin aplicarea indicelui de inflaţie comunicat de entitatea naţională din domeniul
Citește mai mult
statisticii, aferent perioadei respective (se va avea în vedere anul încasării efective a despăgubirii şi anul rambursării acesteia). Suma rezultată se va vărsa în contul deschis la Trezoreria Statului prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 198/2003 pentru stabilirea contului în care se încasează despăgubirile restituite la valoarea actualizată, conform Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989.20.2. Dacă imobilul (apartament sau unitate locativă) care face obiectul notificării a fost vândut, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, până la data intrării în vigoare a legii, persoana îndreptăţită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent corespunzătoare valorii de piaţă a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Dacă persoanele îndreptăţite au încasat despăgubiri potrivit Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, acestea au dreptul la măsuri reparatorii reprezentând diferenţa dintre valoarea actualizată cu indicele inflaţiei a despăgubirii încasate efectiv şi valoarea corespunzătoare de piaţă a imobilului nerestituit (terenul şi partea de construcţie nerestituită). Măsurile reparatorii pot consta în:
a) compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării; ori
b) despăgubiri acordate în condiţiile prevăzute la titlul VII «Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv» din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare.
20.3. Prevederea alin. (4) al art. 20 din lege are semnificaţia acordării beneficiului noii legi de restituire şi persoanelor care, din diverse motive, nu au formulat cereri potrivit Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Soluţionarea acestor notificări se va face cu respectarea drepturilor dobânditorilor ulteriori. În cazul în care persoana îndreptăţită (care a făcut notificarea) a formulat o acţiune în justiţie pentru anularea sau constatarea nulităţii actelor de înstrăinare şi a înştiinţat despre această conduită unitatea deţinătoare, se va proceda, potrivit art. 46 alin. (2) din lege, la suspendarea procedurii administrative.
20.4. Cazuri posibile şi recomandări de soluţionare:
În cazul în care imobilul cuprinde mai multe unităţi locative (apartamente), dintre care unul s-a restituit proprietarului potrivit Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, iar pentru restul s-au acordat despăgubiri care au fost încasate şi totodată s-a formulat cerere de restituire în natură de către fostul proprietar al unităţilor locative nevândute din acelaşi imobil, potrivit legii, restituirea acestora este condiţionată numai de rambursarea cotei de despăgubire aferente apartamentelor ce se vor restitui în natură.
Exemplu: un imobil cu 6 apartamente de valoare egală, dintre care unul a fost restituit proprietarului, două au fost înstrăinate către chiriaşi, 3 sunt ocupate de chiriaşi (deci sunt restituibile în natură). Pentru cele 5 apartamente fostul proprietar a primit suma de 500.000.000 lei în anul 1996. Proprietarul solicită, în cadrul legii, restituirea în natură a celor 3 apartamente nevândute. Pentru a beneficia de restituirea în natură proprietarul notificator va trebui să returneze o sumă de bani reprezentând cota aferentă celor 3 apartamente pentru care s-au primit despăgubiri şi care, în temeiul noii legi, sunt restituibile în natură, respectiv suma de 300.000.000 lei, sumă care va trebui actualizată cu indicele de inflaţie.
Pentru a face aplicarea tezei a doua a alin. (2) al art. 20, suma primită cu titlu de despăgubire, rămasă ca urmare a returnării cotei aferente celor 3 imobile restituite în natură, se va actualiza cu indicele de inflaţie şi se va deduce din valoarea de piaţă corespunzătoare a imobilului (valoarea imobilului este de fapt valoarea de piaţă a celor două imobile vândute potrivit Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, şi a terenului aferent acestora), iar pentru suma astfel rezultată se vor acorda măsurile reparatorii expres indicate de lege:
a) compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea notificării; sau
b) acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv (titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare).