Decizia CCR nr. 2 din 17.01.2013 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 125,art. 126,art. 127 şi art. 150 din Legea nr. 571/2003 - Codul fiscal,art. I pct. 25 din Legea nr. 163/2005 - aprobarea OUG nr. 138/2004 pt. modificarea şi...

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 77¹-77³, art. 127 alin. (2¹), art. 141 alin. (2) lit. f), art. 125,art. 126,art. 127 și art. 150 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 106/2007 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum și ale Legii nr. 174/2004 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Ioan Gancea și de Maria Gancea în Dosarul nr. 821/57/2011 al Curții de Apel Alba Iulia - Secția de contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.079D/2012.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Președintele dispune a se face apelul și în Dosarul nr. 1.080D/2012 având ca obiect excepția de neconstituționalitate a acelorași dispoziții legale, excepție ridicată de Ioan Liviu Șerbu în Dosarul nr. 822/57/2011/a2 al Curții de Apel Alba Iulia - Secția de contencios administrativ și fiscal.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Având în vedere identitatea de obiect a excepției de neconstituționalitate în dosarele mai sus menționate, Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea Dosarului nr. 1.080D/2012 la Dosarul nr. 1.079D/2012.

Reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu conexarea cauzelor.

Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 1.080D/2012 la Dosarul nr. 1.079D/2012, care este primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, reține următoarele:

Prin încheierile din 3 aprilie 2012, pronunțate în dosarele nr. 821/57/2011 și nr. 822/57/2011/a2, Curtea de Apel Alba Iulia - Secția de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 77¹-77³, art. 127 alin. (2¹), art. 141 alin. (2) lit. f), art. 125,art. 126,art. 127 și art. 150 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 106/2007 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum și ale Legii nr. 174/2004 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Excepția a fost invocată de Ioan Gancea, de Maria Gancea și de Ioan Liviu Șerbu, în dosare având ca obiect anularea unor decizii de impunere fiscală.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin, în esență, că dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale, întrucât prin intermediul unor ordonanțe și ordonanțe de urgență s-a reglementat în domeniul legii organice, afectându-se îndatoririle fundamentale (legate de contribuțiile financiare) prevăzute de Legea fundamentală.

După opinia autorului excepției de neconstituționalitate, Guvernului nu îi este permis să reglementeze prin ordonanțe de urgență în materia obligațiilor de plată a taxelor și impozitelor, fiind vorba de afectarea în mod negativ a unei îndatoriri fundamentale, lucru interzis de art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală. Mai mult, aceste modificări aduse Codului fiscal și de procedură fiscală nu puteau fi operate decât printr-o lege a Parlamentului, potrivit art. 139 din Constituție.

De asemenea, în cazul ordonanțelor de urgență adoptate, nu a fost respectată condiția existenței unei situații extraordinare, iar faptul că există o lege de aprobare a unei ordonanțe de urgență nu duce la înlăturarea viciului de neconstituționalitate.

Pe de altă parte, art. 73 alin. (3) lit. k) din Constituție este foarte clar în a statua că legile ce reglementează în domeniul contenciosului administrativ sunt esențialmente organice. Or, Codul de procedură fiscală (adoptat printr-o ordonanță "simplă“) reglementează în domeniul legilor organice (prin titlul IX referitor la soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor administrativ-fiscale), iar Guvernul a încălcat, în acest fel, dispozițiile art. 115 alin. (1) din Constituție. Ca și în cazul ordonanțelor de urgență, existența unei legi de aprobare nu înlătură viciul de neconstituționalitate existent la data adoptării ordonanței Guvernului.

În continuare, autorul excepției de neconstituționalitate semnalează neconcordanțe ale dispozițiilor legale în ceea ce privește termenii de taxă și impozit. Esența criticii de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 125-127 și art. 150 din Codul fiscal vizează, după opinia autorului excepției de neconstituționalitate, contradicția logică între tezele de reglementare a celor 4 articole, în sensul că persoana care efectuează operațiuni economice ar fi persoană impozabilă (este obligată la plata T.V.A.), deși art. 150 alin. (1) lit. a) califică operațiunea în sine ca fiind taxabilă. Această contradicție între sensurile de interpretare ale unor articole diferite ale aceluiași act normativ este de natură a crea confuzie cu privire la conținutul obligațiilor de natură fiscală, cu consecința posibilității abuzului de interpretare din partea autorității fiscale.

Or, acest lucru este de natură a încălca art. 16 din Constituție, care obligă la asigurarea condițiilor de egalitate a cetățenilor în fața legii și a autorităților publice.

Curtea de Apel Alba Iulia - Secția de contencios administrativ și fiscal apreciază excepția de neconstituționalitate ca fiind neîntemeiată.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile legale criticate sunt constituționale. După opinia sa, dispozițiile legale criticate nu introduc o nouă obligație fiscală, ci doar modifică textul de lege anterior, obiectul de reglementare rămânând același.

Acesta mai arată că nu poate fi reținută critica de neconstituționalitate extrinsecă referitoare la Codul de procedură fiscală, întrucât contestația este o cale de atac necontencioasă, care nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin contencios administrativ se înțelege acea modalitate prin care, prin intermediul justiției, cetățenii sunt apărați de eventualele abuzuri ale autorităților administrației publice. În schimb, procedura contestației, reglementată de titlul IX din Codul de procedură fiscală, nu este o procedură contencioasă, întrucât nu este soluționată de instanțele judecătorești. Potrivit art. 206 alin. (3) coroborat cu art. 209 din Codul de procedură fiscală, contestația se depune la organul fiscal, respectiv vamal, al cărui act administrativ este atacat și este soluționată de către structura specializată de soluționare a contestațiilor din cadrul direcțiilor generale ale finanțelor publice județene, a municipiului București sau de către Direcția de soluționare din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, după caz.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, potrivit încheierii de sesizare, îl constituie prevederile art. 77¹-77³, art. 125,art. 126,art. 127,art. 127 alin. (2¹), art. 141 alin. (2) lit. f) și art. 150 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 106/2007 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, ale Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum și ale Legii nr. 174/2004 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Examinând excepția de neconstituționalitate, precum și natura criticilor de neconstituționalitate formulate, Curtea constată că, în realitate, obiectul acesteia îl constituie dispozițiile art. 125,art. 126,art. 127 și art. 150 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, art. I pct. 25 din Legea nr. 163/2005 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 1 iunie 2005, Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 106/2007 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 703 din 18 octombrie 2007, ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 109/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, ale Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007 precum și ale Legii nr. 174/2004 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 25 mai 2004.

În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 56 privind contribuțiile financiare, art. 115 alin. (1), (4) și (6) privind regimul ordonanțelor de urgență și art. 139 alin. (1) privind impozitele, taxele și alte contribuții.

Examinând excepția de neconstituționalitate ridicată, Curtea constată următoarele:

I. Referitor la criticile aduse art. 125-127 și art. 150 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Curtea observă că, de fapt, autorii excepției de neconstituționalitate nu formulează o veritabilă critică de neconstituționalitate, ci deduc contrarietatea textelor de lege criticate cu Legea fundamentală prin comparația dintre aceste articole.

În acest context, așa cum a statuat Curtea Constituțională în jurisprudența sa (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 16 din 17 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 7 martie 2012), examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu dispoziții din Constituție sau din actele internaționale la care România este parte, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele și nici coroborarea lor sau posibilele contradicții din cadrul legislației interne.

II. În ceea ce privește dispozițiile art. 77¹-773 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal care au fost reținute de instanța de judecată ca fiind obiect al excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că, în realitate, prin prisma naturii criticilor de neconstituționalitate, obiectul excepției îl constituie dispozițiile art. I pct. 25 din Legea nr. 163/2005 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal. De altfel, autorii excepției de neconstituționalitate au mai criticat aceleași dispoziții legale, în cadrul acelorași procese, dar cu o motivare diferită.

Astfel, prin Decizia nr. 750 din 20 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 23 noiembrie 2012, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 25 din Legea nr. 163/2005 invocată de Ioan Gancea, Maria Gancea și de Ioan Liviu Șerbu; în esență Curtea, raportat la criticile de neconstituționalitate, a stabilit că în cadrul procedurii de adoptare a Legii nr. 163/2005 au fost respectate prevederile art. 61 și ale art. 76 alin. (1) din Constituție, referitoare la principiul bicameralismului și la votul majorității membrilor fiecărei Camere cu care simt adoptate legile organice și hotărârile privind regulamentele Camerelor.

În prezentul dosar, autorii excepției de neconstituționalitate consideră, în esență, că dispozițiile art. 77¹-77³ au fost introduse prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, fapt ce ar fi neconstituțional, având în vedere că, potrivit art. 115 alin. (6) din Constituție, printr-o ordonanță de urgență nu poate fi afectat regimul îndatoririlor fundamentale. Curtea observă însă, din examinarea fișei legislative a Codului fiscal, că aceste dispoziții au fost introduse prin art. I pct. 25 din Legea nr. 163/2005 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, Parlamentul având competența constituțională de a aduce modificări unei ordonanțe de urgență prin legea de aprobare a acesteia.

Curtea constată, astfel, că respectiva critică de neconstituționalitate nu poate fi reținută, ea urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.

III. Referitor la criticile privind art. 127 alin. (2¹) din Codul fiscal, Curtea constată că, în realitate, ele privesc critici extrinseci ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 109/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Autorii excepției de neconstituționalitate arată că se încalcă art. 115 alin. (6) coroborat cu art. 56 din Constituție.

Prin dispozițiile legale criticate se face trimitere la explicitarea unor situații juridice prin norme, fapt care corespunde, în această situație, normelor de tehnică legislativă, ele neavând rolul de a modifica sau completa dispozițiile legale din Codul fiscal referitoare la situațiile în care persoanele fizice sunt calificate ca persoane impozabile, ci doar de a clarifica ipoteza normei legale, în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, potrivit cărora "Textul articolelor trebuie să aibă caracter dispozitiv, să prezinte norma instituită fără explicații sau justificări.“

În aceste condiții, Curtea urmează să respingă ca neîntemeiată critica formulată față de dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 109/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

IV. În ceea ce privește celelalte dispoziții legale criticate, Curtea reține că nemulțumirea principală a autorilor excepției este datorată faptului că prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 106/2007 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, dispozițiile art. 141 alin. (2) lit. f) au fost modificate într-un sens nefavorabil lor. Astfel, începând cu 1 ianuarie 2008, ei nu s-au mai putut prevala de aceste dispoziții pentru a nu plăti T.V.A. pentru livrarea unor construcții noi.

Pentru autori, soluția a fost invocarea neconstituționalității dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 106/2007 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, argumentând, pe de o parte, că nu a fost respectată condiția existenței unei situații extraordinare cu ocazia emiterii ordonanței de urgență și, pe de altă parte, că printr-o ordonanță de urgență nu pot fi modificate prevederile Codului fiscal care se referă la îndatoriri, cum este aceea de a contribui financiar la cheltuielile publice.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 106/2007 a fost adoptată motivându-se în preambulul său că s-ar fi ajuns la nerespectarea obligațiilor asumate față de Comisia Europeană referitoare la transpunerea directivelor comunitare în domeniu, precum și la imposibilitatea respectării calendarului bugetar așa cum este stabilit prin Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002. În nota de fundamentare a ordonanței de urgență se menționează, de asemenea, necesitatea combaterii evaziunii fiscale.

Referitor la justificarea unei situații extraordinare prin faptul că România ar risca declanșarea procedurii de infringement, Curtea s-a pronunțat (de exemplu, prin Decizia nr. 1.540 din 6 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 7 martie 2012), reținând că atâta timp cât Comisia Europeană nu a sesizat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cadrul acestei proceduri, nu există o situație extraordinară în sensul jurisprudenței instanței de contencios constituțional.

În cazul de față, Guvernul a încercat luarea unor măsuri care să combată evaziunea fiscală într-un domeniu în care s-a înregistrat o activitate concertată, repetitivă și speculativă de evaziune fiscală, activitate de natură să afecteze grav bugetul de stat. În concret, s-a ajuns la situația ca persoane fizice să preia din obiectul de activitate a unor persoane juridice construirea și vânzarea pe scară largă de imobile pentru care nu încasau și nu plăteau T.V.A. În aceste condiții, Curtea constată că a existat o situație extraordinară a cărei reglementare nu putea fi amânată.

Referitor la critica bazată pe art. 115 alin. (6), Curtea constată că acest articol din Constituție prevede că ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale, nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.

Potrivit criticilor formulate, Curtea urmează să răspundă dacă prin eliminarea scutirii de la plata T.V.A. se încalcă sau nu regimul unei îndatoriri fundamentale, și anume aceea de a contribui la plata cheltuielilor publice, precum și dacă în acest domeniu se poate reglementa numai prin lege sau și printr-o ordonanță de urgență.

Curtea constată că nu este încălcat art. 115 alin. (6), întrucât instituirea obligației de plată a T.V.A. în sarcina autorilor excepției nu i-a fost afectat în niciun fel, ei având obligația de a încasa T.V.A. de la cumpărătorii imobilelor și de a transmite mai departe această taxă organelor fiscale competente. Cu alte cuvinte, taxa pe valoare adăugată este plătită, de fapt, de consumatorul final. Efortul celui obligat să verse la bugetul de stat T.V.A. constă doar în plata în amonte a taxei și încasarea de la beneficiarul imobilului vândut a taxei aferente; diferența între cele două taxe fiind datorată bugetului, persoanei fizice obligate nu i se îngreunează sarcina fiscală și deci nu îi sunt afectate îndatoririle prevăzute de Constituție.

Curtea Constituțională a precizat, de altfel, în jurisprudența sa (a se vedea Decizia nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008), sensul noțiunii de "a afecta“, reținând sensul juridic al acestei noțiunii, sub diferite nuanțe, cum ar fi: "a suprima“, "a aduce atingere“, "a prejudicia“, "a vătăma“, "a leza“, "a antrena consecințe negative“.

De asemenea, Curtea mai constată că în jurisprudența sa a reținut că este dreptul legiuitorului, inclusiv derivat, de a stabili cuantumul taxelor și impozitelor. Astfel, prin Decizia nr. 607 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 23 iulie 2012, Curtea a statuat că, în ceea ce privește raportarea la dispozițiile constituționale ale art. 44 și 56, Curtea reține că regula generală în materia impozitelor și taxelor este cuprinsă în art. 139 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia "Impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege“, iar potrivit art. 56 din Constituție, contribuția cetățenilor la cheltuielile publice constituie o îndatorire fundamentală a acestora, neputându-se reține, de principiu, că prin stabilirea pe cale legală a unui impozit sau majorarea acestuia s-ar leza dreptul de proprietate al unei persoane.

Din aceste reglementări constituționale rezultă că stabilirea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat intră în competența exclusivă a legiuitorului, acesta având dreptul de a stabili cuantumul impozitelor și taxelor și de a opta pentru acordarea unor exceptări sau scutiri de la aceste obligații în favoarea anumitor categorii de contribuabili și în anumite perioade de timp, în funcție de situațiile conjuncturale, dar, evident, și în raport cu situația economico-financiară a țării în perioadele respective.

Întrucât stabilirea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat, precum și a condițiilor de impozitare intră în competența exclusivă a legiuitorului, adoptând reglementarea criticată, Guvernul, în calitatea sa de legiuitor delegat, a acționat în limitele acestei competențe, neputându-se reține că astfel ar fi contravenit principiului așezării juste a sarcinilor fiscale.

În ceea ce privește invocarea încălcării prevederilor art. 139 din Constituție, Curtea constată că aceasta nu poate fi reținută. Sintagma "numai prin lege“ din cuprinsul art. 139 alin. (1) din Constituția nu are o semnificație absolută, în sensul art. 73 din Constituție.

A condiționa adoptarea unor prevederi referitoare la bugetul de stat numai prin dezbatere parlamentară ar însemna a nu ține cont de realitățile concrete ale derulării procedurilor parlamentare, astfel încât, pe perioada vacanței parlamentare, să nu poată fi adoptate astfel de reglementări, în condițiile prevederilor constituționale referitoare la delegarea legislativă.

Sintagma "numai prin lege“ urmărește, așadar, să interzică stabilirea unor impozite și taxe pentru bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale de stat prin acte inferioare legii, cum ar fi hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniștrilor etc., sintagma nefiind aplicabilă în cazul adoptării ordonanțelor și ordonanțelor de urgență ale Guvernului în acest domeniu.

Mai mult, prin Decizia nr. 261 din 20 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 31 mai 2012, Curtea a statuat că termenul de "lege“ folosit în prevederile constituționale ale art. 139 alin. (1) desemnează acte normative ce au forța juridică a legii, fiind incluse aici și ordonanțele Guvernului.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în aceste decizii își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

V. În ceea ce privește reglementarea prin Codul de procedură fiscală, adoptat printr-o ordonanță a Guvernului, a procedurii soluționării contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale, Curtea constată că susținerile autorilor excepției sunt neîntemeiate.

Aceștia afirmă că o astfel de procedură face parte din contenciosul administrativ; drept urmare, ea ar fi trebuit să fie reglementată, potrivit dispozițiilor art. 73 alin. (3) lit. k) din Constituție, prin prevederi de natura legii organice. Procedura respectivă, deși litigioasă, nu face parte din contenciosul administrativ în sensul dispozițiilor constituționale coroborate cu cele ale art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin aceste din urmă prevederi se definește ca fiind "activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică“, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul legii, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Cu alte cuvinte, contenciosul administrativ este activitatea de soluționare a unui litigiu de către instanța competentă, litigiu în care cel puțin o parte este o autoritate publică.

Curtea mai reține că respectivul Cod de procedură fiscală a fost adoptat prin Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 29 decembrie 2003. Emiterea acestui act normativ a fost posibilă în baza legii de abilitare a Guvernului de a emite diverse ordonanțe, printre care și cea privind Codul de procedură fiscală, Legea nr. 559/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 19 decembrie 2003. Prin Legea nr. 174/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 25 mai 2004, Parlamentul a aprobat, potrivit dispozițiilor constituționale, ordonanța Guvernului referitoare la Codul de procedură fiscală.

În aceste condiții, se observă și faptul că prin legea de aprobare nu s-a procedat la acoperirea vreunui viciu de neconstituționalitate.