Decizia CCR nr. 13 din 22.01.2013 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 21 teza întâi din Legea nr. 304/2004 - organizarea judiciară, precum şi ale art. 29 alin. (7), art. 40 lit. f) şi art. 46 alin. 1, (12) şi (13) din Legea...

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum și ale art. 29 alin. (7), art. 40 lit. f) și art. 46 alin. (1), (12) și (13) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepție ridicată de Elena Cârcei în Dosarul nr. 8.486/1/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului nr. 979D/2012 al Curții Constituționale.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că autoarea excepției a transmis la dosarul cauzei, prin serviciul de registratură al Curții, un "memoriu în apărare“, prin care face observații pe marginea raportului întocmit de judecătorul-raportor desemnat în cauză, referitoare la: conținutul încheierii de sesizare a Curții Constituționale cu prezenta excepție de neconstituționalitate, punctul de vedere al Avocatului Poporului, evoluția normativă a Hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii nr. 564/2008 și nr. 1.314/2008 și jurisprudența relevantă a Curții Constituționale. În finalul "memoriului în apărare“, autoarea excepției solicită admiterea excepției și constatarea neconstituționalității, astfel:

- a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în măsura în care din conținutul lor se înțelege că sintagma "și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege“ acoperă dispoziția art. 36²alin. (7) din Regulamentul de organizare și funcționare al Consiliului Superior al Magistraturii, introdusă prin Hotărârea nr. 564/2008 a Consiliului Superior al Magistraturii, în caz contrar fiind încălcate prevederile art. 126 alin. (2) și (4), art. 129,art. 1 alin. (5) și art. 73 alin. (3) din Constituție, sub corolarul art. 142 alin. (1 j din Constituție;

- a dispozițiilor art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 și, prin extindere, a alin. (8) și (9) ale aceluiași articol, întrucât acestea contravin prevederilor art. 133 alin. (7) și art. 134 alin. (3) din Constituție;

- a dispozițiilor art. 46 alin. (1), (12) și (13) din Legea nr. 317/2004, întrucât încalcă prevederile art. 1 alin. (3), (4) și (5) și art. 61 alin. (1) din Constituție, în măsura în care din conținutul lor se înțelege că comisia de disciplină dispune din oficiu, prin rezoluția de clasare, sesizarea secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii cu indicii privind constatarea eventualelor încălcări ale Codului deontologic în aplicarea art. 36¹și art. 36²din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, astfel cum a fost modificat prin Hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 564/2008 și nr. 1.314/2008;

- a dispozițiilor art. 46 alin. (1), (12) și (13) din Legea nr. 317/2004, în măsura în care din conținutul lor se înțelege că rezoluția de clasare prin care comisia de disciplină sesizează secția pentru judecători cu indicii privind încălcarea Codului deontologic nu poate fi atacată potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 și că procedura jurisdicțional-administrativă astfel demarată prin rezoluția de clasare este o procedură obligatorie, iar nu facultativă, lipsită de garanțiile de independență și imparțialitate obiectivă la care se referă art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În caz contrar, autoarea excepției apreciază că sunt încălcate prevederile art. 21 alin. (4), art. 126 alin. (5) și (6) și art. 124 din Constituție;

- a prevederilor art. 40 lit. f) din Legea nr. 317/2004, în măsura în care dispozițiile sale se interpretează în sensul că se constituie în act juridic de nivel superior pentru reglementarea procedurii de judecată a sesizărilor comisiei de disciplină cu privire la indicii de încălcare a Codului deontologic în executarea căruia au fost adoptate Hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 564/2008 și nr. 1.314/2008, în caz contrar fiind încălcate normele art. 1 alin. (5), art. 126 alin. (5) și ale art. 142 alin. (1) din Constituție.

Alături de documentul la care s-a făcut referire, autoarea excepției a depus la dosarul cauzei și copia acțiunii în anulare a actelor administrative ale Consiliului Superior al Magistraturii atacate în fața instanței judecătorești, copia recursului motivat împotriva sentinței prin care a fost respinsă acțiunea ca urmare a trimiterii spre rejudecare în urma admiterii recursului în cursul căruia a fost invocată excepția de neconstituționalitate, precum și o copie a unei citații pentru un termen fixat pentru judecarea recursului promovat prin această ultimă cerere de recurs.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că aspectele invocate de autoarea excepției în susținerea neconstituționalității textelor de lege criticate privesc, în realitate, probleme de interpretare și aplicare a acestora, și nu de constituționalitate, astfel că excepția are caracter inadmisibil. În plus, menționează că prin deciziile nr. 126 și nr. 127 din 1 februarie 2011, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității prevederilor art. 46 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, iar considerentele reținute cu acele prilejuri rămân valabile și în prezenta cauză.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 3 mai 2012, pronunțată în Dosarul nr. 8.486/1/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 21 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum și ale art. 29 alin. (7), art. 40 alin. (1) lit. f) și art. 46 alin. (1), (12) și (13) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepție ridicată de Elena Cârcei într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului formulat împotriva sentinței civile prin care a fost respinsă acțiunea în anulare a unor dispoziții din două hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii, în partea referitoare la reglementarea procedurii administrativ-jurisdicționale de constatare a încălcării Codului deontologic, reglementare care se referă la calea de atac a recursului și la competența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal de a o soluționa.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost completată în fața instanței de judecată, autoarea acesteia susține următoarele:

Dispozițiile art. 21 din Legea nr. 304/2004 contravin art. 1 alin. (5), art. 73 alin. (3) lit. l), art. 126,art. 129 și art. 142 alin. (1) din Constituție, în măsura în care din conținutul acestora se înțelege că sintagma "și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege“ acoperă și dispoziția art. 36²alin. (7) din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, modificat prin Hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 864/2008 și nr. 1.314/2008, conform căreia "Hotărârea Plenului poate fi atacată cu recurs la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție.“ Hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii sunt acte administrative cu caracter jurisdicțional, în sensul art. 2 lit. d) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, însă sunt edictate cu exces de putere, deoarece Consiliul Superior al Magistraturii nu a fost învestit prin lege organică cu atribuții de jurisdicție administrativă specială. Atribuirea, printr-un act normativ de nivelul unei hotărâri a unei autorități administrative centrale, de competențe și căi de atac pentru oricare dintre instanțele judecătorești enumerate de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, în cazul de față pentru Înalta Curte de Casație și Justiție, este contrară normelor constituționale invocate, al căror garant este Curtea Constituțională, întrucât astfel de norme pot fi adoptate numai prin lege organică, chiar dacă noțiunea de "lege“ utilizată în cuprinsul sintagmei criticate poate avea și un sens larg, așa cum a arătat și Curtea Constituțională în Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituției României, cu referire la art. 124 alin. (3) din Constituție.

Prevederile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, în măsura în care din conținutul lor se înțelege că pot fi atacate cu recurs hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor dacă acestea au fost adoptate de Plen ca instanță de judecată, în procedura administrativ-jurisdicțională, încalcă dispozițiile art. 133 alin. (7) din Constituție, potrivit cărora "Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive și irevocabile, cu excepția celor prevăzute la articolul 134 alin. (2)“. Or, potrivit acestor din urmă norme, "Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică“.

Dispozițiile art. 40 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 317/2004 contravin prevederilor art. 1 alin. (5) și ale art. 142 alin. (1) din Constituție, "în măsura în care din conținutul lor se înțelege că se constituie în act normativ de nivel superior în executarea căruia s-au adoptat Hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 864/2008 și nr. 1.314/2008, acte administrative cu caracter normativ“. Textul de lege criticat nu conține nicio referire cu privire la vreo competență sau procedură jurisdicțională care să implice competența secțiilor sau a plenului Consiliului Superior al Magistraturii și nici a secției de contencios administrativ a Înaltei Curți de Casație și Justiție în constatarea încălcărilor Codului deontologic, astfel că trimiterea la aceste norme ca fiind actul superior în executarea căruia s-au adoptat cele două hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii este contrară și dispozițiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 și Legii nr. 317/2004. Mai arată autoarea excepției că dispozițiile art. 40 alin. (1) lit. f) concretizează o atribuție a secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, și nu a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, nu reglementează vreo competență normativă și nici nu ordonă emiterea vreunui act normativ de executare, astfel că nu pot constitui temei de drept pentru adoptarea Hotărârilor Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 864/2008 și nr. 1.314/2008. Dacă s-ar accepta contrariul, atunci aceste norme nu îndeplinesc criteriile de claritate, precizie, previzibilitate și predictibilitate pe care trebuie să le întrunească un text de lege, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale. Mai precizează autoarea excepției că, potrivit art. 30 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, "Atribuțiile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii și ale secțiilor acestuia, referitoare la cariera judecătorilor și procurorilor, se exercită cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare“; or, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat într-un alt litigiu, cu referire la Hotărârea Plenului nr. 564/2008 prin care s-au introdus art. 36¹și art. 36²în Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, că este "un act cu caracter normativ, dar care nu vizează carierea și drepturile judecătorilor și procurorilor pentru a fi incidente dispozițiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004“; altfel spus, încălcarea Codului deontologic nu se înscrie în "cariera judecătorilor“, iar nici Legea nr. 303/2004 și nici Legea nr. 304/2004 nu conțin reglementări cu privire la procedura jurisdicțională de constatare a încălcărilor Codului deontologic și nici trimiteri la acesta.

Dispozițiile art. 46 alin. (1), (12) și (13) din Legea nr. 317/2004 încalcă, în opinia autoarei excepției, prevederile art. 1 alin. (3), (4) și (5), art. 21 alin. (4), art. 61 alin. (1) și ale art. 126 alin. (5) și (6) din Legea fundamentală, în măsura în care din conținutul lor se înțelege că comisia de disciplină dispune din oficiu, prin rezoluția de clasare, sesizarea secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii cu indicii privind constatarea eventualelor încălcări ale Codului deontologic, în aplicarea unei Hotărâri a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel, art. 36¹din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 564/2008, modificat prin Hotărârea nr. 1.314/2008, reglementează posibilitatea ca prin aceeași rezoluție de clasare, comisia de disciplină, din oficiu, să sesizeze secția corespunzătoare a Consiliului dacă există indicii privind încălcarea normelor de conduită reglementată de Codul deontologic.

Totodată, dacă din cuprinsul art. 46 alin. (13) se înțelege că această rezoluție de clasare prin care comisia de disciplină sesizează secția pentru judecători cu indicii privind încălcarea Codului deontologic nu poate fi atacată potrivit Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, și că procedura administrativ-jurisdicțională astfel demarată este o procedură obligatorie, iar nu facultativă, atunci textul criticat încalcă dispozițiile art. 21 alin. (4) și ale art. 126 alin. (5) și (6) din Constituție, deoarece negarea caracterului facultativ al jurisdicției administrative privind constatarea încălcărilor Codului deontologic ar transforma-o într-o jurisdicție extraordinară și ar elimina un act administrativ cu caracter individual din sfera actelor administrative ale autorităților publice asupra cărora controlul judecătoresc este garantat.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal consideră ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Dispozițiile art. 21 din Legea nr. 304/2004 nu încalcă prevederile art. 1 alin. (5), art. 73 alin. (3), art. 126 alin. (4) și ale art. 129 din Constituție, acestea reprezentând cadrul general al competenței materiale a Secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, în acord și cu dispozițiile art. 4 pct. 1 din Codul de procedură civilă, fără a putea fi interpretate în sensul că acoperă dispozițiile art. 36²alin. (7) din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii. De altfel, aceste din urmă norme au fost adoptate în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, așa încât nu se poate susține încălcarea principiului legalității competenței de judecată, a procedurii de judecată și a căilor de atac, instituite prin art. 126 și art. 129 din Constituție. În temeiul acestei din urmă prevederi, legiuitorul are posibilitatea de a stabili prin acte normative speciale condițiile exercitării căilor de atac, ceea ce s-a întâmplat în materia carierei și drepturilor judecătorilor și procurorilor, precum și în cea a răspunderii disciplinare a acestora.

Dispozițiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, care reglementează procedura de contestare a hotărârilor Plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor, își au temeiul constituțional în art. 134 alin. (4) raportate la cele ale art. 126 alin. (6) și respectă principiul liberului acces la justiție prin prisma dreptului la un recurs efectiv consacrat de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Cu referire la dispozițiile art. 40 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 317/2004, instanța judecătorească susține că autoarea excepției nu a arătat în mod concret, în ce constă pretinsa contradicție a acestora față de prevederile art. 142 alin. (1) și ale art. 1 alin. (5) din Constituție, invocând doar încălcarea unor dispoziții din alte acte normative și nelegalitatea motivării instanței de fond.

Instanța judecătorească mai apreciază că nici critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 46 alin. (1), (12) și (13) din Legea nr. 317/2004 raportată la prevederile art. 1 alin. (3), (4) și (5), art. 61 alin. (1), art. 21 alin. (4) și ale art. 126 alin. (5) și (6) din Constituție nu poate fi reținută. Pretinsa stare de neconstituționalitate este motivată de autoarea excepției prin prisma dispozițiilor art. 36¹din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, astfel cum au fost modificate prin hotărârile nr. 564/2008 și nr. 1.314/2008, pe care le consideră nelegale și neconstituționâle, deoarece nu dau posibilitatea de a fi atacată în justiție rezoluția de clasare sub aspectul sesizării secției corespunzătoare â Consiliului dacă există indicii privind încălcarea normelor de conduită reglementate de Codul deontologic. Or, textele legale criticate nu conțin o asemenea prevedere expresă, care să poată fi înlăturată din text pe calea excepției de neconstituționalitate.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile art. 21 din Legea nr. 304/2004, ale art. 29 alin. (7) și ale art. 40 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 317/2004 sunt constituționale.

Astfel, art. 21 din Legea nr. 304/2004 reprezintă tocmai o valorificare a dispozițiilor art. 126 alin. (2) și ale art. 129 din Constituție, pretins încălcate, întrucât reglementează competența Secției I civile, Secției a II-a civile, Secției penale și a Secției de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Prevederile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, fiind invocate, în acest sens, deciziile nr. 331 din 3 aprilie 2007 și nr. 634 din 26 iunie 2007, în care Curtea a statuat în sensul constituționalității acestora.

Mai apreciază Avocatul Poporului că dispozițiile art. 40 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 317/2004, prin care legiuitorul conferă secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii posibilitatea de a lua măsuri pentru soluționarea sesizărilor primite de la justițiabili sau de la alte persoane privind conduita necorespunzătoare a judecătorilor și procurorilor, nu aduc atingere principiului constituțional potrivit căruia, în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie sau regulii constituționale potrivit căreia Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției.

În ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 46 alin. (1), (12) și (13) din Legea nr. 317/2004, Avocatul Poporului consideră că aceasta este inadmisibilă, deoarece normele legale menționate nu mai sunt în vigoare în formularea criticată, art. 46 fiind în totalitate modificat și, ca atare, nu se respectă această condiție a admisibilității excepției prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992. În plus, se menționează că, asupra redactării anterioare a dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 317/2004, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat prin deciziile nr. 126 și nr. 127 din 1 februarie 2011, în sensul constituționalității acestora.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse de autoarea excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare și motivării excepției de neconstituționalitate, dispozițiile art. 21 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, precum și dispozițiile art. 29 alin. (7), art. 40 lit. f) și art. 46 alin. (1), (12) și (13) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005.

Curtea constată că aceste din urmă prevederi legale au fost modificate și completate prin articolul unic pct. 1 și 3 din Legea nr. 36/2011 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 59/2009 pentru modificarea legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și pentru modificarea și completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 24 martie 2011, prin art. II pct. 4 din Legea nr. 24/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 23 ianuarie 2012, precum și prin art. 52 din titlul IV al Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012. Ulterior ridicării excepției de neconstituționalitate, în temeiul art. 80 din Legea nr. 76/2012, Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, dându-se textelor o nouă numerotare.

Invocând însă Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, autoarea excepției precizează că textele din Legea nr. 317/2004 indicate sunt criticate în redactarea în vigoare la data declanșării litigiului pendinte, respectiv 31 ianuarie 2010, fără a se ține cont deci de evenimentele legislative intervenite ulterior acestui moment.

În privința dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 304/2004, Curtea constată că acestea au fost modificate de art. 215 pct. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, precum și, ulterior invocării excepției, de art. 51 pct. 4 din titlul IV al Legii nr. 76/2012. Întrucât sintagma "și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege“, cuprinsă la art. 21 din lege și vizată de autoarea excepției de neconstituționalitate, a fost preluată identic cu prilejul modificărilor succesive ulterioare momentului de referință - 31 ianuarie 2010 - al formei textului criticat, regăsindu-se, în prezent, la art. 21 teza întâi din Legea nr. 304/2004, Curtea, în lumina considerentelor de principiu statutate prin Decizia sa nr. III din 31 octombrie 1995 privind judecarea constituționalității unei dispoziții legale modificate ulterior invocării excepției, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 9 noiembrie 1995, reține că obiect al excepției îl constituie, sub acest aspect, dispozițiile art. 21 teza întâi din Legea nr. 317/2004, care au următoarea redactare:

"Secția I civilă, Secția a II-a civilă și Secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege [_].“

Cât privește dispozițiile criticate din Legea nr. 317/2004, întrucât, ulterior declanșării litigiului pendinte, acestea au suferit, parțial, modificări și completări ce configurează în prezent o formă și un conținut diferite de cele criticate de autoarea excepției, și având în vedere considerentele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia sa nr. 766 din 15 iunie 2011, rezultă că aceste texte legale vor fi examinate în forma vizată de autoarea excepției, respectiv astfel cum au fost modificate prin art. II pct. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 59/2009 pentru modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și pentru modificarea și completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Textele de lege criticate au următoarea redactare:

- Art. 29 alin. (7): "(7) Hotărârile prevăzute la alin. (5) pot fi atacate cu recurs, de orice persoană interesată, în termen de 15 zile de la comunicare sau de la publicare, la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție. [_]“;

-Art. 29 alin. (5), la care textul de lege redat face trimitere, are următorul cuprins: "Hotărârile plenului privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor se redactează în cel mult 20 de zile și se comunică de îndată.“;

- Art. 40 lit. f): "Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii au următoarele atribuții referitoare la cariera judecătorilor și procurorilor: [_]

f) iau măsuri pentru soluționarea sesizărilor primite de la justițiabili sau de la alte persoane privind conduita necorespunzătoare a judecătorilor și procurorilor;“;

- Art. 46 alin. (1), (12) și (13): "(1) În vederea exercitării acțiunii disciplinare este obligatorie efectuarea cercetării disciplinare, care se dispune potrivit art. 45 alin. (2), în termen de maximum 10 zile de la data sesizării. [_]

(12) În cazul în care comisia de disciplină consideră că exercitarea acțiunii disciplinare nu se justifică, dispune clasarea. Rezoluția se comunică persoanelor indicate la art. 45¹alin. (4) și inspectorului judiciar care a efectuat cercetarea.

(13) Împotriva soluției de clasare poate fi formulată contestație de persoana indicată la art. 45¹alin. (1), de persoana vizată sau de inspectorul judiciar care a efectuat cercetarea la secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, în termen de 30 de zile de la comunicarea rezoluției.“;

- Art. 45¹alin. (1) și (4), la care dispozițiile redate anterior fac referire, au următorul cuprins:

"(1) Orice persoană interesată, inclusiv conducătorii instanțelor sau ai parchetelor, poate semnala Inspecției judiciare aspecte în legătură cu activitatea ori conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, cu încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori cu săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare. [_]

(4) Dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, rezultatul se comunică direct persoanei care a formulat sesizarea și persoanei vizate de sesizare.“

În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, textele de lege criticate contravin normelor constituționale ale art. 1 alin. (3), (4) și (5) referitoare la valorile supreme ale statului român, la principiul separației și echilibrului puterilor statului și, respectiv, la principiul supremației Constituției și obligația respectării acesteia și a legilor, art. 21 alin. (4) potrivit cărora "Jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și gratuite“,art. 61 alin. (1) conform căruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării“,art. 73 alin. (3) lit. l) în temeiul căruia organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătorești, a Ministerului Public și a Curții de Conturi se reglementează prin lege organică, art. 126 - Instanțele judecătorești,art. 129 - Folosirea căilor de atac,art. 133 alin. (7) potrivit căruia "Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive și irevocabile, cu excepția celor prevăzute la articolul 134 alineatul (2)“ și ale art. 142 alin. (1) ce atribuie Curții Constituționale calitatea de garant al supremației Constituției.

Analizând atât motivarea formulată de autoarea excepției cu prilejul ridicării acesteia în fața instanței de judecată, cât și memoriul în apărare depus ulterior, la dosarul cauzei, Curtea reține următoarele:

Memoriul în apărare cuprinde elemente suplimentare față de cadrul procesual fixat prin motivarea excepției și prin încheierea de sesizare a Curții Constituționale de către instanța de judecată învestită cu soluționarea litigiului. Astfel, în privința art. 46 alin. (1), (12) și (13) din Legea nr. 317/2004, autoarea excepției invocă, în plus, și încălcarea art. 124 din Constituție. Totodată, indicând prevederile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, referitoare la situația în care, pronunțând o decizie de admitere a excepției, Curtea se pronunță și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, daca, în mod necesar și evident, acestea nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare, autoarea excepției solicită Curții să constate și neconstituționalitatea dispozițiilor alin. (8) și (9) ale art. 29 din Legea nr. 317/2004, pentru aceleași motive invocate în susținerea neconstituționalității art. 29 alin. (7) din aceeași lege.

Referitor la invocarea, prin notele scrise depuse la Curtea Constituțională în dosarul cauzei, a unor noi motive de neconstituționalitate raportate la art. 124 din Constituție, Curtea observă că, astfel cum a statuat și în jurisprudența sa, invocarea în susținerea excepției a unor dispoziții constituționale direct în fața Curții, și nu în fața instanței judecătorești, contravine art. 10 alin. (2) și art. 29 alin. (1)-(4) din Legea hr. 47/1992, întrucât cadrul procesual specific excepției de neconstituționalitate rezultă din încheierea de sesizare și din motivarea scrisă a autorului, iar aceasta din urmă nu poate fi completată în fața Curții Constituționale cu elemente noi, ce nu au fost puse în discuția părților în fața instanței de judecată (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 517 din 8 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 412 din 2 iunie 2008, Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Decizia nr. 618 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 522 din 27 iulie 2012 sau Decizia nr. 848 din 18 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 829 din 10 decembrie 2012).

În continuare, Curtea reține că excepția de neconstituționalitate a fost ridicată într-o acțiune în anulare a două hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv Hotărârea nr. 564/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 9 iulie 2008, și Hotărârea nr. 1.314/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 11 decembrie 2008, prin care sunt introduse, respectiv modificate, unele norme din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 326/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 867 din 27 septembrie 2005, norme referitoare la procedura desfășurată în cazul unor încălcări ale Codului deontologic. Autoarea excepției a solicitat în instanță anularea acestor acte administrative ulterior parcurgerii procedurii administrativ-jurisdicționale în fața Consiliului Superior al Magistraturii, contestând, în esență, temeiul de drept al adoptării acestor două acte administrative, apreciind în acest sens că nici Legea nr. 303/2004, Legea nr. 304/2004 și nici Legea nr. 317/2004 nu conțin norme care să reglementeze acțiunea privind constatarea încălcării normelor din Codul deontologic și că procedura specifică acestei din urmă acțiuni nu poate fi confundată cu cea proprie unei acțiuni disciplinare, iar atribuțiile și competența Consiliului Superior al Magistraturii reglementate de textele de lege criticate se referă doar la acțiunea disciplinară. Prin urmare, susține că nu exista normă juridică de rang superior care să se constituie în temei legal pentru adoptarea celor două hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii și măsurile luate în executarea acestora.

Curtea constată că, deși autoarea excepției menționează ca obiect al excepției diferite texte din Legea nr. 304/2004, respectiv Legea nr. 317/2004, din întreaga argumentație susținută și depusă la dosarul cauzei rezultă că aceasta urmărește, în realitate, anularea celor două hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii, chiar și prin intermediul invocării excepției de neconstițuționalitate, dar fără a contesta, de fapt, legitimitatea constituțională a textelor legale criticate. Această constatare se bazează atât pe exprimarea sa explicită, în acest sens, de exemplu: "ca atare, dispoziția art. 36²alin. (7) din Hotărârea nr. 564/2008, potrivit căreia Hotărârea Plenului poate fi atacată cu recurs la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, este contrară art. 133 alin. (7) din Constituție, dar și art. 134 alin. (3) din Constituție, conform căruia la Înalta Curte de Casație și Justiție pot fi atacate numai hotărârile Consiliului Superior ale Magistraturii în materie disciplinară“ - pag. 13, paragraful 1 din memoriul în apărare, cât și pe faptul că susținerile sale de neconstițuționalitate asupra textelor legale sunt formulate în funcție de anumite interpretări care nu rezultă explicit din conținutul normativ al acestora, ci, probabil, au apărut în procesul aplicării acestora de către entitățile publice competente.

Curtea constată că textele de lege criticate nu cuprind nicio normă care să reglementeze aspectul esențial ce a declanșat situația litigioasă și, mai departe, acțiunea în anulare promovată la instanță, și anume acea rezoluție de clasare prin care a fost sesizată, totodată, secția pentru judecători asupra constatării unor eventuale încălcări ale Codului deontologic. Prin urmare, rezultă că în cauză este vorba, în realitate, despre un eventual conflict între norma juridică de rang inferior, cuprinsă în cele două Hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii, și norma juridică superioară, Legea nr. 304/2004 și Legea nr. 317/2004, fără ca în cadrul acestui conflict să poată fi susținut în mod temeinic și un raport de contrarietate între aceste legi și normele fundamentale invocate. Or, aspecte legate de controlul judecătoresc al legalității actelor administrative ale organismelor și autorităților publice, urmate de modalitatea de interpretare și aplicare concretă a dispozițiilor legale în vigoare, incidente în cazurile litigioase, constituie atributul exclusiv al instanței judecătorești competente, pornind de la garanția prevăzută de dispozițiile art. 126 alin. (6) din Constituție, conform cărora "Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat (_)“.