Decizia CCR nr. 738 din 16.12.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror

Iuliana Nedelcu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepție ridicată de Ion Ghiță în Dosarul nr. 8.935/3/2014 al Curții de Apel București - Secția a II-a penală si care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 442D/2014.

2. La apelul nominal se prezintă personal autorul excepției, asistat de apărătorul ales Alexandru Enăchescu, cu împuternicire avocațială la dosar.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul apărătorului autorului excepției de neconstituționalitate, care solicită admiterea acesteia, pentru argumentele invocate în fața Curții de Apel București - Secția a II-a penală, și depune note scrise.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate. Arată că soluția legislativă criticată reprezintă opțiunea legiuitorului și nu este arbitrară, întrucât urmărește un scop legitim, și anume trecerea coerentă de la modalitatea de executare a suspendării sub supraveghere reglementată de vechiul Cod penal la noua instituție, care, deși poartă aceeași denumire, nu este identică.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

5. Prin Încheierea din 18 aprilie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 8.935/3/2014, Curtea de Apel București - Secția a II-a penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.Excepția a fost ridicată de Ion Ghiță cu ocazia soluționării contestației împotriva unei sentințe penale prin care a fost admisă cererea de aplicare a legii penale mai favorabile și s-a dispus reducerea termenului de încercare stabilit printr-o hotărâre de condamnare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 încalcă prevederile constituționale ale art. 15 alin. (2) privind aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile, în măsura în care se interpretează în sensul excluderii de la aplicarea noii legi, care este mai favorabilă, a cazurilor în care s-a pronunțat deja o hotărâre definitivă de condamnare cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei. Arată, în acest sens, că a fost condamnat la o pedeapsă cu suspendarea executării sub supraveghere și - întrucât, prin intrarea în vigoare a noului Cod penal, a intervenit o lege penală mai favorabilă - a formulat contestație la executare în vederea aplicării acestei legi. Contestația a fost admisă în parte și s-a redus termenul de încercare stabilit în hotărârea de condamnare. Împotriva acestei hotărâri, parchetul a formulat contestație, invocând în motivare dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012.

7. Curtea de Apel București - Secția a II-a penală apreciază că dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 sunt constituționale, întrucât legiuitorul poate aplica un tratament diferențiat persoanelor aflate în curs de judecată și celor condamnate definitiv, în ceea ce privește aplicarea legii penale mai favorabile, dacă urmărește un scop legitim și dacă diferențierea este proporțională cu scopul urmărit. Scopul legitim este respectarea principiului autorității de lucru judecat, a principiului separării puterilor în stat exprimat de relația dintre autoritatea de lucru judecat și aplicarea legii penale mai favorabile. Respectarea principiului autorității de lucru judecat impune reducerea la minim a atingerilor aduse autorității de lucru judecat. Or reducerea termenului de încercare, potrivit noului cod, nu s-ar putea face decât corelativ cu modificarea și a măsurilor de supraveghere, ceea ce ar însemna o reindividualizare a pedepsei, cu afectarea principiului autorității de lucru judecat.

8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9. Avocatul Poporului consideră că dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 sunt constituționale. Arată că art. 15 alin. (2) din Constituție permite legiuitorului stabilirea cazurilor de aplicare a legii penale mai favorabile și a limitelor aplicării acesteia, din rațiuni de politică penală. Soluția legislativă criticată este justificată de necesitatea asigurării unui echilibru între principiile de rang constituțional vizând separația puterilor în stat, legalitatea pedepsei și neretroactivitatea legii, cu excepția legii penale și contravenționale mai favorabile. Principiul constituțional al separației puterilor în stat impune o restrângere minimă adusă de către puterea legiuitoare autorității de lucru judecat, restrângerea fiind justificată doar în considerarea altor principii de natură constituțională - cel al legalității pedepsei și al aplicării legii penale mai favorabile. În acest context, modificarea termenului de încercare stabilit prin hotărârea de condamnare în cazul condamnărilor cu aplicarea măsurii suspendării sub supraveghere a executării pedepsei ar reprezenta o reindividualizare a pedepsei, de natură să afecteze principiul autorității de lucru judecat. Or respectarea acestui principiu impune reducerea la minim a atingerilor aduse autorității de lucru judecat.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susținerile autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, având următorul cuprins: "Măsura suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicată în baza Codului penal din 1969 se menține și după intrarea în vigoare a Codului penal, până la împlinirea termenului de încercare stabilit prin hotărârea de condamnare."

13. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 15 alin. (2) privind aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, potrivit cărora măsura suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicată în baza Codului penal din 1969 se menține și după intrarea în vigoare a noului Cod penal, până la împlinirea termenului de încercare stabilit prin hotărârea de condamnare, vizează o categorie aparte de persoane condamnate, și anume cele care au beneficiat de suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Este vorba de persoane condamnate definitiv, cărora le sunt aplicabile dispozițiile art. 6 din noul Cod penal referitoare la legea penală mai favorabilă numai dacă pedeapsa pe care o execută depășește maximul special prevăzut de legea nouă. În ceea ce privește însă modalitatea de executare a pedepsei, și anume suspendarea sub supraveghere, legiuitorul a preferat, din considerente care țin de securitatea raporturilor juridice și de respectarea principiilor autorității de lucru judecat și al separației puterilor în stat, ca aceasta să-și producă efectele până la împlinirea termenului de încercare stabilit prin hotărârea definitivă de condamnare, ceea ce nu este de natură a aduce atingere prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție.

15. În cazul condamnărilor cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei este firesc ca termenul de încercare să curgă până la data împlinirii sale, întrucât de aceasta se leagă o multitudine de consecințe juridice. Scurtarea lui, pe motiv că a intervenit o lege mai favorabilă care prevede un termen mai mic, ar avea consecințe negative asupra raporturilor juridice create în ceea ce le privește pe părțile civile, care s-ar vedea puse în situația de a nu mai putea cere revocarea suspendării pentru neexecutarea obligațiilor civile, întrucât acest termen a fost scurtat sau chiar constatat ca fiind împlinit. Totodată, suspendarea sub supraveghere prevăzută de noul cod, deși poartă o denumire identică, nu este similară în conținut cu suspendarea sub supraveghere prevăzută de Codul penal din 1969. Astfel, chiar dacă termenele de încercare stabilite de noul cod sunt mai reduse, măsurile și obligațiile sunt altele, noul cod prevăzând inclusiv efectuarea de activități neremunerate în folosul comunității. Or reducerea termenului de încercare stabilit prin hotărârea de condamnare nu s-ar putea face decât corelativ cu modificarea măsurilor de supraveghere, potrivit noului Cod penal, ceea ce ar însemna o reindividualizare a pedepsei, având drept consecință afectarea principiului autorității de lucru judecat.

16. În acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale cu privire la principiul aplicării legii penale mai favorabile. Astfel, prin Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014, prin care a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012, Curtea, având în vedere importanța principiilor autorității de lucru judecat, al securității juridice și al separației puterilor în stat, a constatat că legiuitorul a limitat aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive numai la acele cazuri în care sancțiunea aplicată depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituție. Cu acest prilej, Curtea a reținut că principiul activității legii penale presupune, ca regulă generală, aplicarea legii tuturor infracțiunilor săvârșite în timpul cât aceasta se află în vigoare. Acest principiu este indisolubil legat de cel al legalității, care reprezintă o caracteristică specifică statului de drept, motiv pentru care legiuitorul constituant a statuat în art. 1 alin. (5) că, "În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie". În materie penală, art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală consacră regula potrivit căreia "Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii"(Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, paragraful 21). Astfel, principiul legalității se aplică incriminării (nullum crimen sine lege), sancțiunii (nulla poena sine lege) și răspunderii (nullum judicium sine lege). De la principiul legalității s-a impus o excepție, aceea a aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, cunoscută sub denumirea de principiul mitior lex, principiu potrivit căruia în cazul situațiilor determinate de succesiunea legilor penale se va aplica legea penală mai favorabilă. Acest principiu a fost consacrat la nivel constituțional în anul 1991, când legiuitorul constituant a statuat prin art. 15 alin. (2) că "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale (...) mai favorabile".

17. Prin decizia mai sus menționată, Curtea a reținut existența anumitor deosebiri între aplicarea principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile în cazul când legea nouă intervine înainte de judecarea definitivă a cauzei și aplicarea aceluiași principiu în situația în care legea nouă intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă.

18. Astfel, Curtea a observat că în cazul unei succesiuni de legi, în cursul procesului penal, anterior rămânerii definitive a hotărârii, instanța trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancțiunii în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre aceste legi și să aplice aceste criterii în limitele legii identificate ca fiind mai favorabilă, luând în considerare și analizând faptele și situația particulară a fiecărui caz în parte (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 22 mai 2013). Referitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă (a se vedea Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014).

19. Aceeași deosebire în aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile a fost relevată de Curte prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011. Cu acel prilej, în ce privește excepția ridicată în dosarele aflate în fond, apel și recurs, deci pentru care nu s-au pronunțat hotărâri judecătorești definitive, Curtea a statuat că dispozițiile criticate sunt neconstituționale în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situațiilor juridice născute sub imperiul legii vechi și care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. În ce privește excepția ridicată în dosarele aflate în contestație la executare, deci pentru care s-au pronunțat hotărâri judecătorești definitive, Curtea a constatat că textul de lege criticat are în vedere o judecată, aparținând, cu excepția situațiilor tranzitorii, numai fondului și care, deopotrivă, trebuie să fie operabilă numai până la pronunțarea unei hotărâri definitive, nefiind, prin urmare, susceptibilă de aplicabilitatea principiului retroactivității legii penale mai favorabile. În egală măsură, Curtea a reținut că nu ar putea fi admisă o teză contrară, întrucât s-ar aduce atingere stabilității raporturilor juridice, în absența căreia nu se poate vorbi de o ordine de drept.

20. Referitor la principiul autorității de lucru judecat, prin Decizia nr. 365/2014, precitată, Curtea a reținut că rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii și poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunțării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire și judecată pentru faptele și pretențiile astfel soluționate, fapt care a consacrat regula non bis in idem. cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat. De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări și schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunțării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situații apare necesitatea de a se pune de acord conținutul hotărârii puse în executare cu situația obiectivă și a se aduce modificările corespunzătoare în desfășurarea executării.

21. De asemenea, Curtea a observat că principiul respectării autorității de lucru judecat este de o importanță fundamentală atât în ordinea juridică națională, cât și în ordinea juridică comunitară și la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie interpretat în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu trebuie să își folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă analiză. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanțiale și imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunțată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, și Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunțată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52).

22. Totodată, Curtea a observat și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a amintit importanța pe care o deține principiul autorității de lucru judecat atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice naționale (Hotărârea din 29 iunie 2010 pronunțată în Cauza C-526/08, paragraful 26). Acest principiu este expresia principiului securității juridice (Hotărârea din 1 iunie 1999 pronunțată în Cauza C-126/97, paragraful 46). Astfel, pentru a garanta atât stabilitatea dreptului și a raporturilor juridice, cât și o bună administrare a justiției, este necesar ca deciziile judecătorești devenite definitive după epuizarea căilor de atac disponibile sau după expirarea termenelor de exercitare a acestor căi de atac să nu mai poată fi contestate (Hotărârea din 3 septembrie 2009 pronunțată în Cauza C-2/08, paragraful 22).