Hotărâre CEDO în Cauza Lancranjan Franchini şi alţii contra României 10.07.2012

I. Circumstanțele speței

4. Reclamanții sunt născuți în 1955 și 1936 și locuiesc în Alba Iulia, Orăștie și Deva.

5. În septembrie 1991, comisia locală pentru aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 a atribuit reclamanților două terenuri în suprafață de 7,26 și, respectiv, 2,93 hectare, situate în comuna Beriu, care au aparținut înainte de naționalizare părinților reclamanților.

6. Reclamanții au intrat în posesia acestor terenuri, cu excepția a două parcele de aproximativ 3 hectare aparținând cooperativei agricole locale, care le-a vândut altor societăți comerciale.

7. Printr-o acțiune introdusă în 1999 împotriva comisiei locale și județene de aplicare a Legii fondului funciar nr. 18/1991 (Legea nr. 18/1991) și împotriva cooperativei agricole locale și cumpărătorilor parcelelor sus-menționate, reclamanții au solicitat Judecătoriei Orăștie punerea lor în posesia tuturor terenurilor situate pe vechile amplasamente, anularea contractelor de vânzare-cumpărare și acordarea titlului de proprietate.

8. Printr-o hotărâre din data de 27 iunie 2001, judecătoria admite în parte acțiunea și dispune acordarea titlului de proprietate și punerea în posesie a terenurilor localizate pe amplasamentele lor de origine, cu excepția parcelelor vândute. Considerând că contractele de vânzare-cumpărare erau valabile, tribunalul a considerat că reclamanții aveau dreptul la atribuirea unor parcele echivalente.

9. Apelul reclamanților a fost respins printr-o hotărâre din data de 16 noiembrie 2001 a Tribunalului Hunedoara.

10. Recursul reclamanților care solicitau restituirea tuturor terenurilor de pe vechile amplasamente a fost soluționat printr-o hotărâre definitivă a Curții de Apel Alba Iulia din data de 28 mai 2002. Analizând prevederile Legii nr. 18/1991, Curtea de Apel a anulat contractele pe motiv că vânzarea a fost contrară legii.

11. Reclamanților li s-a acordat titlul de proprietate și au fost puși în posesia terenurilor în litigiu.

12. În data de 5 martie 2003, procurorul general al României a formulat în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție un recurs în anulare împotriva hotărârii definitive din 28 mai 2002, pe motiv că această hotărâre nu a respectat Legea nr. 18/1991, ceea ce a dus la o judecată eronată pe fondul cauzei.

13. Printr-o hotărâre definitivă din data de 21 ianuarie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție admite recursul și anulează hotărârea definitivă din data de 28 mai 2002, pe motiv că Curtea de Apel ar fi interpretat eronat Legea nr. 18/1991. Curtea menține hotărârea pronunțată în prima instanță de către Judecătoria Orăștie.

II. Legislația internă aplicabilă

14. Articolele aplicabile din codul de procedură civilă în vigoare la momentul la care s-au petrecut faptele sunt descrise în Cauza S.C. Mașinexportimport Industrial Group - S.A. contra României, nr. 22.687/03, paragraful 22. 1 decembrie 2005.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

15. Reclamanții pretind că anularea hotărârii definitive din 28 mai 2002 prin admiterea recursului în anulare formulat de procurorul general aduce atingere principiului securității raporturilor juridice și drepturilor lor privitoare la bunuri. Aceștia invocă art. 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care, în ceea ce privește aspectele aplicabile, prevăd următoarele:

Articolul 6 § 1

"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială (...) care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil (...)".

Articolul 1 din Protocolul nr. 1

"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor."

A. Cu privire la admisibilitate

16. Curtea constată că cererea este corect fondată, în sensul art. 35 § 3 (a) din Convenție. Pe de altă parte, Curtea arată că nu găsește niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare o va declara admisibilă.

B. Cu privire la fond

17. Reclamanții susțin că prin admiterea recursului în anulare al procurorului general, Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la o nouă analizare a cazului. Aceștia expun că prin suprimarea obligației autorităților interne de a le restitui terenurile pe vechile amplasamente, înalta Curte le-a adus atingere dreptului lor de proprietate în legătură cu aceste terenuri.

18. Guvernul afirmă că pretinsa atingere a principiului securității raporturilor juridice și amestecul în dreptul de proprietate erau prevăzute de legislația în vigoare la momentul producerii faptelor, urmăreau un scop legitim, și anume corecta aplicare a legii, și erau direct proporționale cu scopul vizat, în măsura în care reclamanții aveau posibilitatea de a obține alte terenuri pe alte amplasamente.

19. Curtea a tratat de nenumărate ori cazuri referitoare la situații asemănătoare celei prezentate în această speță, concluzionând că s-au încălcat articolele 6 § 1 din Convenție și din Protocolul nr. 1 la Convenție, pe motiv de repunere în cauză a soluției date în mod definitiv unui litigiu și de atingere adusă bunurilor reclamanților (a se vedea, printre altele, Brumărescu contra României [GC], nr. 28.342/95, §§ 61, 77 și 80, CEDH 1999-VII, și S.C. Mașinexportimport Industrial Group - S.A., citată anterior, §§ 32 și 46-47).

20. Analizând prezentul caz, Curtea consideră că Guvernul nu a furnizat niciun fapt și niciun argument convingător care să poată duce la o concluzie diferită. În special, arată că înalta Curte de Casație și Justiție, sesizată de procurorul general, a reanalizat cazul și, printr-o interpretare diferită de cea prevăzută în legislația internă, a anulat hotărârea definitivă care reconstituia dreptul de proprietate al reclamanților asupra terenurilor care au aparținut părinților lor. Cu siguranță, reclamanții au rămas în posesia terenurilor aflate în litigiu, însă titlul lor de proprietate și posesia au devenit precare ca urmare a anulării hotărârii din 28 mai 2002.

21. Cum Guvernul nu a demonstrat că după hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție autoritățile interne au confirmat titlul de proprietate al reclamanților, Curtea consideră că anularea hotărârii definitive din 28 mai 2002 a încălcat principiul securității raporturilor juridice, aducând atingere dreptului reclamanților la un proces echitabil și dreptului pe care aceștia îl au de a le fi respectate bunurile.

22. Aceste elemente sunt suficiente pentru ca Curtea să concluzioneze că s-au încălcat art. 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1.

II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

23. Conform prevederilor articolului 41 din Convenție,

"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției

sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă."

A. Daune

24. Reclamanții solicită 305.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material și moral suferit. Aceștia furnizează un raport de expertiză prin care se stabilește valoarea terenurilor în litigiu la suma de 105.000 euro.

25. Guvernul contestă aceste pretenții, considerând că sumele cerute sunt excesive. Prezintă un raport de expertiză concluzionând că valoarea acestor terenuri este de 36.163 de euro.

26. Curtea amintește că o hotărâre prin care se constată o încălcare antrenează pentru statul pârât o obligație juridică, conform Convenției, de a pune capăt încălcării și de a remedia consecințele acesteia. Atunci când legislația internă nu permite decât remedierea imperfectă a consecințelor acestei încălcări, art. 41 din Convenție conferă Curții puterea de a acorda o reparație părții lezate prin actul sau omisiunea față de care s-a constatat o încălcare a Convenției.

27. În speță, Curtea consideră că prin confirmarea titlului de proprietate al reclamanților și a punerii lor în posesie, în conformitate cu hotărârea definitivă din 28 mai 2002 a Curții de Apel Alba Iulia, reclamanții ar fi repuși într-o situație pe cât posibil echivalentă celei în care s-ar fi găsit dacă nu ar fi fost încălcate prevederile art. 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

28. Curtea decide că în termen de 3 luni de la pronunțarea prezentei hotărâri, în cazul în care statul pârât nu procedează la operațiunile citate anterior, Guvernul va trebui să plătească reclamanților, cu titlu de daune materiale, o sumă corespunzând valorii acestor terenuri. Ținând cont de elementele furnizate de către părți, Curtea consideră că s-ar cuveni ca reclamanților să li se acorde 37.000 euro cu titlu de daune materiale.

29. Mai mult, Curtea consideră că reclamanții au suferit un prejudiciu moral, în special datorită frustrării provocate prin anularea hotărârii definitive pronunțate în favoarea lor.

30. Având în vedere elementele dosarului, Curtea consideră că se cuvine să acorde reclamanților, în comun, suma de

3.000 de euro, cu titlu de daune morale.

B. Costuri și cheltuieli

31. Reclamanții nu au prezentat nicio cerere de rambursare a costurilor și cheltuielilor. În consecință, Curtea consideră că nu este cazul să acorde nicio sumă cu acest titlu.

C. Daune-interese moratorii