Decizia CCR nr. 23 din 24.01.2013 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 65 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 65 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepție ridicată de Societatea Comercială "Ringier România“ - S.R.L. din București în Dosarul nr. 24.890/3/2012 al Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale și care constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.503D/2012.

La apelul nominal se prezintă autorul excepției, prin avocatul Doru Costea, lipsind partea Monica Lavinia Beleneș, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Președintele dispune să se facă apelul și în Dosarul nr. 1.504D/2012, având ca obiect aceeași excepție de neconstituționalitate, invocată de același autor în Dosarul nr. 24.892/3/2012 al Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

La apelul nominal se prezintă autorul excepției, prin avocatul Doru Costea, lipsind partea Richard Gavrilescu, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Curtea, având în vedere obiectul identic al excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în dosarele nr. 1.503D/2012 și 1.504D/2012, pune în discuție, din oficiu, problema conexării cauzelor.

Reprezentantul Societății Comerciale "Ringier România“ - S.R.L. din București nu se opune conexării dosarelor.

Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor.

Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.504D/2012 la Dosarul nr. 1.503D/2012, care este primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepției, care solicită admiterea acesteia, în acest sens, arată că cerința impusă de textul de lege criticat ca desființarea locului de muncă al angajatului să aibă o cauză "reală și serioasă“ dă posibilitatea instanței de judecată să intervină în analiza actului managerial al angajatorului, fapt ce constituie o încălcare a libertății economice.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate. În acest sens, arată că instanța de judecată are doar rolul de a supune controlului de legalitate temeinicia măsurii desființării unui loc de muncă. Cerința impusă de textul de lege criticat reprezintă, în realitate, o măsură de protecție a angajaților împotriva eventualelor abuzuri ale angajatorului.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

Prin încheierile din 11 noiembrie 2012, pronunțate în dosarele nr. 24.890/3/2012 și nr. 24.892/3/2012, Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 65 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.

Excepția a fost ridicată de Societatea Comercială "Ringier România“ - S.R.L. din București cu prilejul soluționării unor acțiuni civile având ca obiect contestațiile formulate de Monica Lavinia Beleneș și Richard Gavrilescu împotriva deciziilor de concediere.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia arată, în esență, că dispozițiile de lege criticate, care prevăd că desființarea locului de muncă, atunci când reprezintă temei al desfacerii contractului de muncă, trebuie să aibă o cauză reală și serioasă, sunt contrare dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (2) și art. 136 alin. (5) din Constituție, realizând o ingerință nepermisă a judiciarului în actul de management al întreprinderii ori al societății comerciale, care este o proprietate privată. În acest sens, arată că angajatorul este în drept să exercite nestingherit toate atributele dreptului de proprietate privată într-o economie de piață. Prin urmare, caracterul real și serios al desființării unui post ar trebui lăsat la libera apreciere a proprietarului societății angajatoare, singurul în măsură să își gestioneze proprietatea privată într-o economie de piață. Or, în condițiile în care instanța de judecată are posibilitatea de a aprecia caracterul real și serios al desființării unui loc de muncă, prin punerea în discuție a înseși oportunității măsurii din punct de vedere economic, aceasta se substituie practic managerului societății comerciale, cu încălcarea drepturilor acestuia.

Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale consideră că excepția de neconstituționalitate nu este întemeiată. În acest sens arată că angajatorul și-a exercitat libera inițiativă și dreptul de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul său prin încheierea unui contract individual de muncă. Contractul individual de muncă nu este un act de administrare unilateral al angajatorului, ci o convenție bilaterală, exprimând manifestarea acordului de voință a celor două părți ale raportului juridic de muncă, angajator și salariat. Astfel, interesul legitim legat de stabilitatea raporturilor de muncă și de ocrotirea bunei-credințe impune ca exercițiul dreptului angajatorului de a pune capăt contractului individual de muncă să nu fie arbitrar.

În conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate nu este întemeiată, în acest sens arată că dispozițiile de lege criticate urmăresc protejarea salariatului împotriva unei eventuale atitudini arbitrare sau abuzive a angajatorului. În același sens invocă Decizia Curții Constituționale nr. 417/2007.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, dispoziții potrivit cărora, în cazul concedierii salariatului ca urmare a încetării contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia, "desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă“.

Autorul excepției de neconstituționalitate consideră că aceste dispoziții de lege aduc atingere următoarelor texte din Constituție: art. 135 alin. (1) și alin. (2) lit. a) referitoare la economia de piață și obligația statului de a asigura libertatea comerțului, protecția concurenței loiale și crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție și art. 136 alin. (5) referitor la caracterul inviolabil al proprietății private.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că prevederile de lege criticate stabilesc condițiile în care angajatorul poate dispune concedierea salariatului din motive ce nu îi sunt imputabile acestuia. Aceste condiții urmăresc să stabilească un echilibru între cele două părți ale contractului de muncă, respectiv între necesitatea de a asigura angajatorului libertatea de a dispune cu privire la desființarea unor locuri de muncă atunci când considerente obiective o impun - dificultăți economice, transformări tehnologice, reorganizarea activității, decesul angajatorului persoană fizică, rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești de declarare a morții sau a punerii sub interdicție a angajatorului persoană fizică, dizolvarea angajatorului persoană juridică, ori mutarea unității în altă localitate -, pe de o parte, și nevoia de a proteja salariatul de o eventuală atitudine abuzivă a angajatorului, de cealaltă parte.

Pentru aceste rațiuni, legea prevede nu doar cerința ca desființarea locului de muncă să fie efectivă, ci și pe aceea de a fi justificată de o cauză reală și serioasă sau, altfel spus, de a fi determinată de o cauză obiectivă, de o anumită gravitate care să impună, cu adevărat, această măsură.

Toate aceste garanții ar rămâne lipsite de efect dacă nu ar putea fi supuse controlului instanțelor de judecată, care pot cere administrarea de probe în vederea evidențierii existenței cauzei reale și serioase ce a determinat desființarea locului de muncă.

Curtea apreciază, așadar, că textul de lege criticat nu urmărește limitarea libertății angajatorului de a dispune cu privire la modul de administrare a activității economice, ci, din contră, asigură posibilitatea manifestării acesteia în funcție de factorii obiectivi care o influențează, excluzând doar o eventuală atitudine abuzivă a angajatorului față de salariat. Astfel, departe de a reprezenta o încălcare a dispozițiilor constituționale referitoare la libertatea economică și inviolabilitatea proprietății private, prevederile de lege criticate reprezintă, în realitate, o expresie a dispozițiilor art. 57 din Constituție, potrivit cărora "Cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți.“