Decizia CCR nr. 32 din 21.01.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 9 lit. a) din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, excepție ridicată de Constantina Grusuzache în Dosarul nr. 21.485/233/2012 al Judecătoriei Galați. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 704D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. În acest sens, arată că legiuitorul a dorit să îi responsabilizeze pe cei care recurg la procedura recuzării, fără ca în acest mod să încalce dispozițiile constituționale invocate de autoarea excepției.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 16 octombrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 21.485/233/2012, Judecătoria Galați a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, excepție ridicată de Constantina Grusuzache cu ocazia soluționării unei cauze având ca obiect "evacuare“.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia arată că acțiunea principală a fost timbrată potrivit Legii nr. 146/1997, în prezent abrogată. Astfel, orice cerere accesorie/incidentală ulterioară momentului acestei abrogări trebuie să fie guvernată de legea abrogată, în speță Legea nr. 146/1997, iar nu de noua lege reprezentată de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013. Prin timbrarea cererii de recuzare formulate cu o taxă de timbru prevăzută de noua legislație se ajunge la o încălcare a prevederilor constituționale ale art. 15,art. 21 și art. 24. Mai mult, creșterea excesivă a taxei de timbru pentru cererile de recuzare, de la 4 lei la 100 lei, încalcă dreptul de acces liber la justiție.

Judecătoria Galați apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Accesibilitatea justiției nu înseamnă caracterul gratuit al acesteia, condiția privind plata unei taxe judiciare de timbru fiind acceptată îndeosebi deoarece vizează un serviciu prestat de către stat.

Dreptul recunoscut oricărui justițiabil de a avea acces la o instanță de judecată este o parte componentă incipientă dreptului la un proces echitabil, consacrat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Însăși Constituția României, prin art. 21, consacră dreptul oricărei persoane de a avea un liber acces la actul de judecată. Cu toate acestea, există situații ce conturează limitele acestui drept, deoarece nu ne aflăm în prezența unui drept absolut, anumite reglementări precum taxele judiciare de timbru fiind necesare pentru buna orânduire a justiției în orice stat democratic. În opinia instanței taxa de timbru de 100 de lei aferentă cererii de recuzare nu este o taxă prea împovărătoare, mai ales în contextul în care Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 permite formularea unei cereri de ajutor public judiciar de către persoanele care nu pot face față costurilor unui proces, fiind recunoscută în practică această posibilitate și celor care formulează cerere de recuzare.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului, în ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului neretroactivității legii, arată că, potrivit art. 55 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, "Pentru cererile și acțiunile introduse până la intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, timbrul judiciar se aplică, respectiv taxele judiciare de timbru se stabilesc și se plătesc în cuantumul prevăzut de legea în vigoare la data introducerii lor“. Prin urmare, prevederile legale criticate nu retroactivează, acestea urmând să fie aplicate de la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2013.

În ceea ce privește prevederile constituționale prevăzute de art. 21 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora nicio lege nu poate îngrădi accesul liber la justiție, precizăm că accesul liber la justiție nu echivalează cu gratuitatea serviciului prestat de instanțele judecătorești, legiuitorul având deplina legitimitate constituțională de a impune taxe judiciare de timbru fixe sau calculate la valoare în funcție de obiectul litigiului.

Pe de altă parte, observă că solicitarea petentei ține de interpretarea și aplicarea legii, or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, aceasta se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. Așadar, nu intră sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională aplicarea și interpretarea legii, acestea fiind de competența exclusivă a instanței de judecată care judecă fondul cauzei, precum și, eventual, a instanțelor de control judiciar, astfel cum rezultă din prevederile coroborate ale art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Deși a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a întregului act normativ, din notele scrise ale autoarei excepției de neconstituționalitate rezultă că aceasta este nemulțumită de taxa de timbru care trebuie plătită în cazul formulării cererilor de recuzare. Astfel, Curtea constată că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 9 lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 29 iunie 2013, potrivit cărora: "Următoarele cereri formulate în cursul procesului sau în legătură cu un proces se taxează astfel:

a) cereri de recuzare în materie civilă - pentru fiecare participant la proces - pentru care se solicită recuzarea - 100 lei;“.

În opinia autorului excepției, prevederile criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 15 alin. (2) care consacră principiul neretroactivității legii, art. 21 alin. (2) referitor la accesul liber la justiție și art. 24 alin. (1) potrivit căruia dreptul la apărare este garantat.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că în legătură cu problema instituirii taxelor judiciare de timbru s-a pronunțat de nenumărate ori, concluziile reținute fiind aplicabile pe deplin și speței de față.

Astfel, prin Decizia nr. 943 din 19 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 62 din 25 ianuarie 2007, Curtea a statuat că accesul la justiție nu presupune gratuitatea actului de justiție și nici, implicit, realizarea unor drepturi pe cale judecătorească în mod gratuit. În cadrul mecanismului statului, funcția de restabilire a ordinii de drept, ce se realizează de către autoritatea judecătorească, este de fapt un serviciu public ale cărui costuri sunt suportate de la bugetul de stat. În consecință, legiuitorul este îndreptățit să instituie taxe judiciare de timbru pentru a nu se afecta bugetul de stat prin costurile procedurii judiciare deschise de părțile aflate în litigiu.

De asemenea, prin Decizia nr. 112 din 24 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 14 aprilie 2005, Curtea a reținut că art. 21 din Constituție nu instituie nicio interdicție cu privire la taxele în justiție, fiind legal și normal ca justițiabilii care trag un folos nemijlocit din activitatea desfășurată de autoritățile judecătorești să contribuie la acoperirea cheltuielilor acestora. Mai mult, în virtutea dispozițiilor constituționale ale art. 56 alin. (1), potrivit cărora "Cetățenii au obligația să contribuie, prin impozite și prin taxe, la cheltuielile publice“, a arătat Curtea, plata taxelor și a impozitelor reprezintă o obligație constituțională a cetățenilor. S-a reținut, de asemenea, că echivalentul taxelor judiciare de timbru este integrat în valoarea cheltuielilor stabilite de instanța de judecată prin hotărârea pe care o pronunță în cauză, plata acestora revenind părții care cade în pretenții.

În același sens este, de altfel, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a statuat că o caracteristică a principiului liberului acces la justiție este aceea că nu este un drept absolut (Hotărârea din 28 mai 1985 pronunțată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii). Astfel, acest drept care cere, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statului poate fi subiectul unor limitări, atât timp cât nu este atinsă însăși substanța sa. De asemenea, în Hotărârea din 19 iunie 2001 pronunțată în Cauza Kreuz împotriva Poloniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că, în conformitate cu principiile care se degajă din jurisprudența sa, ea nu a respins niciodată ideea de impunere a unor restricții financiare cu privire la accesul unei persoane la justiție, tocmai în interesul unei bune administrări a justiției.

Astfel, plata taxelor judiciare de timbru fiind o condiție legală pentru începerea proceselor civile, obligația la plata anticipată a acestor taxe (în unele cazuri până la un termen ulterior, stabilit de instanța judecătorească) este justificată, ca și sancțiunea anulării acțiunii sau cererii, în caz de neplată a acestora (Decizia nr. 155 din 17 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 9 mai 2005).

În ceea ce privește susținerea autorului excepției, în sensul că ar putea exista situații în care părțile să nu poată plăti taxele de timbru din cauza cuantumului excesiv al acestora și, în consecință, să nu se poată adresa justiției, se constată că legiuitorul a instituit, prin dispozițiile art. 42 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, posibilitatea instanței de judecată de a acorda scutiri, reduceri, eșalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru. Această reglementare vizează tocmai acele situații în care partea nu poate face față cheltuielilor unui proces din cauza lipsei mijloacelor materiale, constituind o garanție a liberului acces la justiție. Aprecierea legalității și temeiniciei cererilor întemeiate pe dispozițiile mai sus citate se realizează de către instanța de judecată în temeiul prerogativelor conferite de Constituție și legi, pe baza probelor care însoțesc aceste cereri.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate raportată la prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, Curtea observă că autoarea excepției determină această neconstituționalitate din perspectiva aplicării greșite a legii de către instanța de judecată cumulată cu o lipsă legislativă care nu permite vechiului act normativ, Legea nr. 146/1997, să ultraactiveze.

Referitor la aceste aspecte Curtea reține că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, aceasta se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. Așadar, nu intră sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională aplicarea și interpretarea legii, acestea fiind de competența exclusivă a instanței de judecată care judecă fondul cauzei.