Decizia CCR nr. 12 din 16.01.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 2781alin. 10 din Codul de procedură penală

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 278¹alin. 10, precum și a dispozițiilor art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, excepție ridicată de Gabriela Victoria Bîrsan și Cornel iu Bîrsan în Dosarul nr. 907/1/2013 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 618D/2013.

La apelul nominal răspunde, pentru autorii excepției, domnul avocat Corneliu Liviu Popescu din cadrul Baroului București, cu delegație la dosar.

Procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Curtea dispune a se face apelul și în Dosarul nr. 770D/2013, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Constantin Caras în Dosarul nr. 1.055/229/2013 al Judecătoriei Fetești.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că în acest dosar autorul excepției Constantin Caras a depus la dosar un document intitulat "completarea excepției de neconstituționalitate“, precum și o cerere de acordare a unui nou termen de judecată în vederea pregătirii apărării.

Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor și dă cuvântul părților prezente pentru a se pronunța asupra cererilor prealabile.

Domnul avocat Corneliu Liviu Popescu arată că, necunoscând care sunt criticile în cealaltă cauză, nu poate pune concluzii cu privire la cererile formulate și nici cu privire la conexarea dosarelor. Cu toate acestea, în măsura în care Curtea va considera oportună luarea măsurii conexării, solicită ca prin decizia ce se va pronunța să se răspundă punctual la criticile formulate în numele autorilor excepției Victoria Gabriela Bîrsan și Corneliu Bîrsan.

Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea cererii de acordare a unui nou termen de judecată, întrucât, de la data emiterii actului de sesizare a Curții Constituționale și până în prezent, autorul excepției a avut la dispoziție un timp suficient pentru pregătirea apărării. De asemenea, pune concluzii de respingere ca inadmisibilă a cererii de extindere a temeiurilor excepției de neconstituționalitate. În sfârșit, reprezentantul Ministerului Public nu se opune conexării celor două cauze.

Deliberând, Curtea respinge solicitarea autorului și constată că extinderea temeiurilor excepției de neconstituționalitate și la alte texte din Legea fundamentală, față de cele cuprinse în încheierea de sesizare a Curții Constituționale, nu poate fi reținută. Astfel, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești (..........)“, iar alin. (4) al aceluiași articol prevede că "Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți (..........)“. Temeiurile excepției de neconstituționalitate sunt, așadar, cele precizate prin încheierea de sesizare a instanței de judecată în fața căreia a fost invocată excepția, astfel că în fața Curții Constituționale nu pot fi invocate alte temeiuri ale excepției decât cele stabilite prin încheierea de sesizare. O extindere a acestora de către instanța de contencios constituțional ar echivala cu sesizarea din oficiu a Curții Constituționale, ceea ce depășește cadrul legal stabilit de Legea nr. 47/1992. De altfel, jurisprudența Curții Constituționale a stabilit că invocarea în fața Curții, în cadrul unei excepții de neconstituționalitate, a unui alt temei, care nu are nicio legătură cu cel invocat în sesizare și nici nu este o dezvoltare a acestuia, are semnificația ridicării unei excepții direct în fața Curții, eludându-se astfel prevederile art. 146 lit. d) din Constituție, aie art. 11 alin. (1) lit. A.d) și art. 29 alin. (1) și (4) din Legea nr. 47/1992 (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 658 din 19 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 26 iulie 2012).

Totodată, în ce privește cererea de acordare a unui nou termen de judecată formulată de autorul Constantin Caras, Curtea, deliberând, în temeiul art. 14 din Legea nr. 47/1992 și art. 222 din Codul de procedură civilă, respinge cererea, deoarece de la data încheierii de sesizare a instanței de contencios constituțional, respectiv 6 noiembrie 2013, și până în prezent autorul excepției a avut la dispoziție un interval de timp suficient de mare pentru a întreprinde demersurile necesare în vederea pregătirii apărării.

În sfârșit, Curtea, având în vedere identitatea de obiect al cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea Dosarului nr. 770D/2013 la Dosarul nr. 618D/2013, care a fost primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul domnului avocat Corneliu Liviu Popescu care solicită admiterea excepției făcând trimitere la jurisprudența Curții Constituționale referitoare la două decizii (Decizia nr. 500 din 15 mai 2012 și Decizia nr. 967 din 20 noiembrie 2012), potrivit cărora instanța de contencios constituțional a statuat cu valoare de principiu că prin sintagma "în condițiile legii“ prevăzută de art. 129 din Constituție trebuie să se înțeleagă numai dreptul legiuitorului de a institui numărul, condițiile și termenele de exercitare a căilor de atac, și nicidecum dreptul de le suprima. Împrejurarea că prevederile legale contestate au în vedere o procedură specială de contestare în fața instanței de judecată a soluțiilor de netrimitere în judecată nu are niciun fel de relevanță, deoarece dispozițiile art. 129 din Constituție nu disting după cum calea de atac este aplicabilă sau nu unor proceduri cu caracter specific.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, deoarece, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului. Acesta este sensul art. 129 din Constituție, text care face referire la "condițiile legii“, atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca de altfel și art. 126 alin. (2) din Constituție, care, referindu-se la competența instanțelor judecătorești și la procedura de judecată, stabilește că acestea "sunt prevăzute numai prin lege“ (a se vedea în acest sens Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004).

De asemenea, în prezenta cauză nu sunt aplicabile rațiunile ce au fundamentat Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, citată mai sus, deoarece art. 129 din Constituție permite legiuitorului să stabilească dacă există sau nu căi de atac, iar această posibilitate este impusă de natura fiecărui domeniu reglementat. Astfel, nu poate fi pus semnul egalității între procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției emis de polițist, pe de o parte, și hotărârea judecătorului pronunțată potrivit art. 278¹alin. 8 din Codul de procedură penală, pe de altă parte, întrucât în aceste din urmă proceduri se pronunță inițial procurorul, mai apoi procurorul ierarhic superior și ulterior judecătorul. De asemenea, așa cum a statuat Curtea prin Decizia nr. 508 din 18 noiembrie 2004, plângerea prevăzută de art. 278¹reprezintă, într-un sens larg, o cale de atac, care se supune principiului de generală aplicabilitate în dreptul penal non reformatio in pejus. În același sens este și jurisprudența Curții Europene de la Strasbourg (a se vedea Hotărârea din 4 martie 2008 pronunțată în Cauza Stoica împotriva României, paragrafele 107 și 110).

În replică, domnul avocat Corneliu Liviu Popescu dorește să evidențieze faptul că, ținând seama de principiul unicității Ministerului Public, susținerile procurorului ar trebui privite cu anumite rezerve.

Totodată, face trimitere la casația română din perioada interbelică, când instanța supremă, în secțiuni unite, a statuat în unanimitate că "în condițiile legii“ nu înseamnă că se poate stabili dacă există sau nu cale de atac. Dacă se acceptă posibilitatea Curții Constituționale de a cenzura o normă, din perspectiva acestor critici, de la caz la caz, se acceptă indirect și un anumit transfer al puterii legiuitoare la instanța de contencios constituțional. Este adevărat că procurorul face parte din autoritatea judecătorească, dar nu face parte însă din puterea legiuitoare, el fiind sub autoritatea ministrului justiției.

În sfârșit, în ce privește invocarea jurisprudenței Curții Europene de la Strasbourg, domnul avocat arată că nu a fundamentat criticile din perspectiva Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece, potrivit art. 20 din Constituție, de data aceasta legislația internă este mai favorabilă și, pe cale de consecință, are prioritate reglementării internaționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 143 din 3 iunie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 3.207/1/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituțional itate a prevederilor art. 278¹alin. 10, precum și a dispozițiilor art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor.

Prin decizia menționată, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în parte recursul formulat împotriva încheierii din 24 mai 2013 pronunțate în Dosarul nr. 907/1/2013 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală [prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional vizând neconstituționalitatea dispozițiilor art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală în forma modificată prin Legea nr. 202/2010, precum și a dispozițiilor art. 66 alin. (1) sintagma "sau trimiși în judecată penală“ din Legea nr. 47/1992].

De asemenea, prin încheierea din 6 noiembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 1.055/229/2013, Judecătoria Fetești a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală.

Excepția a fost ridicată de Gabriela Victoria Bîrsan și Comeliu Bîrsan și, respectiv, de Constantin Caras în dosarele de mai sus având ca obiect soluționarea unor plângeri formulate împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată dispuse de procuror.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii Gabriela Victoria Bîrsan și Corneliu Bîrsan susțin că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale referitoare la folosirea căilor de atac, deoarece suprimă dreptul părților interesate de a formula o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătorești care le afectează drepturile. Prevederile art. 129 din Constituție consfințesc dreptul părților de a exercita căi de atac în condițiile legii. Prin această din urmă posibilitate, legiuitorul a fost împuternicit să stabilească aspectele legate de numărul căilor de atac, termenele și condițiile de exercitare a acestora, instanțele competente etc., și nicidecum nu a fost îndreptățit să decidă dacă instituie sau nu calea de atac. Aceeași rațiune a fost avută de Curtea Constituțională și cu prilejul pronunțării deciziilor de admitere nr. 500 din 15 mai 2012 și nr. 967 din 20 noiembrie 2012.

Autorul Constantin Caras susține că prevederile legale menționate sunt neconstituționale, deoarece suprimă dreptul părților interesate de a formula o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătorești care le afectează drepturile. Totodată, deși Constituția garantează egalitatea de șanse pentru toți cetățenii care sunt egali în drepturi, este afectat și accesul la un proces echitabil.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători și Judecătoria Fetești opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susținerile părților, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit dispozitivului actului de sesizare din Dosarul nr. 618D/2013, două reglementări, respectiv dispozițiile art. 278¹alin. 10 din Codul de procedura penală, precum și dispozițiile art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, prin care s-au modificat prevederile art. 278¹alin. 10 și 13 din Codul de procedură penală, iar potrivit încheierii de sesizare din Dosarul nr. 770D/2013, obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală.

Însă, ținând seama de notele autorilor excepției în Dosarul nr. 618D/2013, precum și de dispozițiile art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, Curtea constată că în mod evident obiect al excepției îl constituie numai prevederile art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010, prevederi asupra cărora urmează a se pronunța prin prezenta decizie. Acestea au următorul conținut: "Hotărârea judecătorului pronunțată potrivit alin. 8 este definitivă.“

Autorii excepției de neconstituționalitate susțin că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi,art. 21 referitor la Accesul liber la justiție,art. 24 referitor la Dreptul la apărare,art. 44 referitor la Dreptul de proprietate privată,art. 51 referitor la Dreptul de petiționare,art. 52 referitor la Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică,art. 53 referitor la Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți,art. 124 referitor la înfăptuirea justiției și art. 129 referitor la Folosirea căilor de atac.

Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală, potrivit căruia este definitivă hotărârea judecătorului pronunțată cu prilejul soluționării plângerilor formulate împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată dispuse de procuror, Curtea constată că aceasta a mai format obiectul controlului său din perspectiva unor critici similare.

Astfel, prin Decizia nr. 242 din 17 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 13 aprilie 2011, Curtea, respingând excepția de neconstituționalitate, a reținut că prevederile art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere accesului liber la justiție, dreptului la apărare și dreptului la un proces echitabil, întrucât, potrivit art. 129 din Constituție, "împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“. Prin urmare, constituie atributul exclusiv al legiuitorului reglementarea căilor de atac împotriva hotărârii prin care judecătorul soluționează plângerea împotriva rezoluțiilor sau a ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată. Eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 278¹din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii și obținerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluția procurorului.

Referitor la presupusa încălcare a prevederilor art. 16 din Constituție, Curtea constată că prin Decizia nr. 365 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 693 din 13 noiembrie 2013, a statuat că prevederile art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală nu sunt contrare principiului egalității în drepturi, întrucât instituirea unor reguli speciale de procedură, inclusiv în ceea ce privește căile de atac, se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situații identice sau similare.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 129 din Constituție, părțile interesate și Ministerul Public pot, în condițiile legii, exercita căi de atac împotriva hotărârilor judecătorești. Aceasta presupune că, nefiind un drept absolut, legiuitorul are, așa cum de altfel se arată și în notele scrise ale autorilor excepției, libertatea de a institui numărul căilor de atac, condițiile de exercitare, termenele etc., dar și libertatea de a stabili care anume hotărâri judecătorești pot fi contestate, deoarece nu toate au valențele unei veritabile hotărâri judecătorești avute în vedere de temeiul constituțional invocat, respectiv acela de a dezlega pricini cu relevanță fie de sine stătătoare asupra drepturilor și libertăților fundamentale, fie prin corelație cu acestea pentru care ar subzista motive serioase de a crede despre existența/iminența unui risc real de afectare. Or, hotărârea pronunțată în temeiul art. 278¹alin. 8 din Codul de procedură penală nu dezleagă fondul litigiului, pentru că, în aceste cazuri, nu se judecă infracțiunea care a format obiectul cercetării ori al urmăririi penale, ci numai legalitatea actului emis de procuror, respectiv rezoluția ori ordonanța de netrimitere în judecată.

De altfel, nicio prevedere a Legii fundamentale ori a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Este adevărat că în materie penală, unde, grație specificului său, protecția este sporită, trebuie respectat dreptul la două grade de jurisdicție, dar acest lucru se impune numai în ipoteza preexistentei unei declarații de vinovăție sau a unei condamnări, cu excepțiile/limitările prevăzute de paragraful 2 al art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție. Or, în cazul de față, potrivit procedurii speciale instituite de art. 278¹din Codul de procedură penală, judecătorul nu examinează legalitatea și temeinicia unui act referitor la stabilirea vinovăției vreunei persoane, ci legalitatea și caracterul fondat/nefondat al unei rezoluții/ordonanțe de netrimitere în judecată. În plus, potrivit dispozițiilor art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice cetățean are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea drepturilor sale s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale. Or, eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 278¹din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii și obținerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluția procurorului (a se vedea în acest sens Decizia Curții Constituționale nr. 977 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 17 ianuarie 2013).

De asemenea, Curtea mai constată că trimiterea, pentru identitate de rațiune, la deciziile nr. 500 din 15 mai 2012 și nr. 967 din 20 noiembrie 2012 nu poate fi primită, deoarece argumentele avute în vedere cu acele ocazii nu sunt valabile și în cazul procedurii contestate în prezenta cauză. Astfel, cu prilejul pronunțării celor două decizii, instanța de contencios constituțional a ținut seama de următoarele împrejurări:

- existența unor sancțiuni principale și complementare, precum și a unor măsuri tehnico-administrative cu caracter punitiv și preventiv care vizau un interes public, respectiv siguranța pe drumurile publice;

- vădita afectare a principiului egalității în fața legii prin instituirea unor criterii de natură pecuniară, afectare care are drept efect golirea de conținut a reglementării cuprinse în art. 129 din Constituție referitor la căile de atac.

Or, în cauza de față, ipoteza normativă a art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală nu vizează o hotărâre care să dezlege fondul sau care instituie măsuri cu caracter punitiv ori preventiv și nici nu reglementează o eventuală înfrângere a principiului egalității în fața legii care să impună cu stringență instituirea unei căi de atac a hotărârii ce ar statua în pofida spiritului Constituției, pentru că stringența unui recurs efectiv este impusă de o pretinsă violare care poate fi susținută cu minime argumente. Câtă vreme aceste minime argumente nu și-au dovedit temeinicia în fața judecătorului competent să se pronunțe asupra legalității soluției de netrimitere în judecată dispuse de procuror, nu se poate susține că mai poate exista un alt drept al petentului de a obține o nouă examinare a hotărârii prin care s-a validat netemeinicia afirmațiilor sale.

De altfel, Curtea constată că rațiunea instituirii unei căi de atac reprezintă un remediu procedural pentru apărarea dreptului pretins afectat, întrucât dreptul la un recurs efectiv nu are o existență de sine stătătoare, independentă, el semnificând posibilitatea atacării oricărui act al unei autorități publice prin care s-ar încălca orice drept recunoscut de legislația internă. Prin urmare, art. 13 din Convenție garantează existența, la nivel național, a unui grad de jurisdicție care ar impune drepturile și libertățile așa cum sunt consacrate de actul internațional. Astfel, această prevedere are drept consecință exigența unui remediu intern menit să facă posibilă examinarea conținutului unei "plângeri temeinice“ în baza Convenției și să ofere o soluționare adecvată. Domeniul de aplicare al obligației, pe care art. 13 o impune statelor contractante, variază în funcție de natura plângerii reclamantului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Gebremedhin [Gaberamadhien] împotriva Franței, paragraful 53). Or, prevederile art. 278¹din Codul de procedură penală reprezintă tocmai consacrarea legală a acestor exigențe.

În plus, însăși instanța europeană a validat în jurisprudența sa compatibilitatea dispozițiilor art. 278¹din Codul român de procedură penală cu exigențele Convenției. Astfel, prin Hotărârea din 4 martie 2008, pronunțată în Cauza Stoica împotriva României, paragrafele 107 și 110, Curtea de la Strasbourg a statuat că dispozițiile procedural penale intervenite prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, prin care s-a instituit calea de atac împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată dispuse de procuror, reprezintă un nou remediu care "a înlăturat obstacolele ce au fost considerate ca fiind decisive de către Curte în a aprecia că mecanismul de protecție anterior anului 2003 nu corespundea cerințelor de eficiență ale Convenției [..........]. Mai mult, noua reglementare a fost elaborată în special pentru a oferi un remediu direct la plângeri similare cu cea înaintată de către reclamant.[..........] În consecință, Curtea a considerat că nu a existat o încălcare a art. 13 din Convenție în măsura în care aceasta se referă la imposibilitatea de a acționa împotriva deciziei procurorului militar de neîncepere a urmăririi penale.“

În concluzie, având în vedere toate argumentele de mai sus, Curtea constată că dispozițiile legale criticate nu fac altceva decât să dea eficiență dispozițiilor art. 129 din Constituție în lumina prevederilor din Convenție la care s-a făcut trimitere și reprezintă consacrarea legală a rațiunilor avute în vedere de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998, prin care instanța de contencios constituțional a sancționat absența unui recurs efectiv împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată dispuse de procuror prin care se înfăptuia un act de justiție neverificat și neconfirmat de instanța de judecată.

În plus, Curtea mai constată că o soluție de netrimitere în judecată nu beneficiază de autoritate de lucru judecat, sens în care, în temeiul art. 220 din Codul de procedură penală, coroborat cu art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, aceasta poate fi infirmată în raport cu existența unor date noi care să o justifice.

Nu poate fi reținută nici pretinsa încălcare a art. 53 din Constituție, deoarece acesta operează numai în ipoteza în care există o restrângere a exercitării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, restrângere care nu s-a constatat.

Pentru motivele arătate mai sus, dispozițiile art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală nu aduc atingere nici prevederilor art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală.

În ce privește invocarea dispozițiilor constituționale ale art. 44,art. 51 și art. 52, Curtea constată că nu sunt aplicabile cauzei, ipoteza normativă a textului criticat neavând legătură cu acestea.