Decizia CCR nr. 19 din 21.01.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. titlului VII – Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 - reforma în domeniile...

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor titlului VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, excepție ridicată de Gabriela Muraru în Dosarul nr. 3.087/303/2008 al Tribunalul București - Secția a III-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 412D/2013.

La apelul nominal răspunde, pentru autoarea excepției de neconstituționalitate, doamna avocat Corina Ruxandra Popescu, cu delegație la dosar, lipsind celelalte părți.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului autoarei excepției de neconstituționalitate, care solicită Curții Constituționale să constate admisibilitatea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor titlului VII din Legea nr. 247/2005, așa cum au fost interpretate prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, și să admită excepția de neconstituționalitate, arătând, în esență, următoarele:

În ceea ce privește admisibilitatea excepției de neconstituționalitate, potrivit propriei sale jurisprudențe, Curtea Constituțională este competentă să analizeze inclusiv deciziile în interesul legii pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, dacă prin acestea s-ar da unui act normativ o interpretare susceptibilă de a intra în coliziune cu prevederile Constituției.

De asemenea, s-a reținut în jurisprudența instanței de contencios constituțional, Curtea este competentă să se pronunțe inclusiv asupra dezlegării date problemelor de drept judecate de către Înalta Curte de Casație și Justiție cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii, însă această dezlegare poate privi numai interpretarea și aplicarea unitară a conținutului dispozițiilor legale.

Astfel, în opinia reprezentantei autoarei excepției de neconstituționalitate, singura concluzie care se impune, pornind de la aceste statuări ale Curții Constituționale, este aceea că o excepție de neconstituționalitate care privește "dezlegarea dată unor probleme de drept“ de către Curtea Constituțională este admisibilă, Curtea având competența să se pronunțe asupra acesteia, aspect statuat explicit prin Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013.

În ceea ce privește fondul excepției de neconstituționalitate, solicită admiterea acesteia astfel cum a fost formulată, arătând că Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011 contravine dispozițiilor art. 20 și art. 44 din Constituție.

În acest sens, se susține, în esență, că Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a instanței supreme nu doar că nu conduce la dezideratul exprimat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de îndreptare a mecanismului de restituire a proprietăților preluate în mod abuziv, ci este chiar contrară obligațiilor stabilite prin Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, prin confirmarea convenționalității Legii nr. 247/2005.

Se mai arată că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârile din 13 iunie 1979 și 4 octombrie 1993, pronunțate în cauzele Marckx împotriva Belgiei și Vermeire împotriva Belgiei, o reformă globală, destinată să modifice în profunzime, într-o manieră coerentă, dreptul intern, nu poate constitui o problemă prealabilă respectării Convenției; libertatea de alegere recunoscută statului cu privire la mijloacele de a-și executa obligația în temeiul art. 53 [actualul art. 46 paragraful 1] din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu trebuie să permită suspendarea aplicării Convenției, în așteptarea finalizării unei asemenea reforme. Spre deosebire de o altă decizie pronunțată de instanța supremă în soluționarea unui recurs în interesul legii referitor la materia revendicării - Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, în Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție nu a mai preluat și principiul priorității Convenției față de legea specială, stabilind de plano că nu există contrarietate între acestea, deși problemele de drept analizate erau similare. Depune concluzii scrise.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă, arătând că sunt pe deplin aplicabile atât considerentele, cât și soluția pronunțate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 212 din 29 aprilie 2013, prin care s-a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor titlului VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv cuprins în Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 548 din 26 martie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 3.087/303/2008 (92/2013), Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de famiiie a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor titlului VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv cuprins înLegea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, excepție ridicată de Gabriela Muraru. Excepția a fost ridicată în Dosarul nr. 3.087/303/2008 al Tribunalul București - Secția a III-a civilă, care a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale. Împotriva Deciziei nr. 2.065R din 11 septembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 3.087/303/2008 de Tribunalul București - Secția a III-a civilă, a fost declarat recurs, iar instanța de recurs a modificat, în parte, decizia recurată, în sensul că a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că normele cuprinse în Convenție și Protocoalele sale adiționale alcătuiesc, împreună cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, un "bloc de convenționalitate“, cu consecința că acesta se impune autorităților naționale cu aceeași forță juridică cu care se impun normele convenționale și care beneficiază, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituție, de aplicare prioritară în cazul apariției de neconcordanțe între actele internaționale privind drepturile omului, la care România este parte, și legile interne. Principiul priorității acestui bloc de convenționalitate determină inadmisibilitatea invocării dreptului intern pentru a justifica neexecutarea Convenției, regulă preluată expres prin art. 31 alin. (5) din Legea nr. 590/2003 privind tratatele și, în același timp, relativizează caracterul imperativ al normei juridice interne și o situează, pe aceasta din urmă, într-o stare de inferioritate.

În cuprinsul Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că Legea nr. 247/2005 este o lege specială față de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și "câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv (_) s-a adoptat o lege specială (_) nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială“, astfel încât "acțiunile directe împotriva statului român (_) nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant. Spre deosebire de o altă decizie pronunțată de aceeași instanță în soluționarea unui recurs în interesul legii referitor la materia revendicării - Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, în decizia menționată Înalta Curte de Casație și Justiție nu a mai preluat și principiul priorității Convenției față de legea specială.

Or, în opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, cele două "corpuri normative“, Legea nr. 247/2005 și Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, alcătuiesc un "bloc de legalitate“ inferior "blocului de convenționalitate“ compus din Convenția și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Față de existența celor două planuri, în măsura în care Legea nr. 247/2005, chiar interpretată în lumina deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu conține dispoziții mai favorabile și contravine Convenției, interpretată în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă evident că aplicarea corpului legal în dauna "blocului de convenționalitate“ constituie o încălcare a art. 20 din Constituție. Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit deja, în jurisprudența sa în materie, că Legea nr. 247/2005 contravine dispozițiilor convenționale, întrucât, deși deschide reclamanților accesul la o procedură administrativă, urmată, dacă este cazul, și de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind, în prezent, în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, restituirea imobilului sau plata unei indemnizații în favoarea persoanelor îndreptățite, ceea ce reprezintă o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și a art. 6 din Convenție.

Prin Hotărârea-pilot pronunțată la 12 octombrie 2010 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, s-a arătat că una dintre măsurile care ar trebui luate este modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care a constatat anumite lipsuri, și implementarea de urgență a unor măsuri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în cauză.

În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a instanței supreme nu doar că nu conduce la dezideratul exprimat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de îndreptare a mecanismului de restituire, ci este chiar contrară obligațiilor stabilite prin hotărârea pronunțată în cauza pilot, prin confirmarea convenționalității Legii nr. 247/2005 și stabilirea supremației acesteia. Or, aplicarea cu prioritate a legii interne, în dauna corpului convențional, este neconstituțională, fiind contrară prevederilor art. 20 din Legea fundamentală.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011 validează mecanismul reglementat de titlul VII din Legea nr. 247/2005, stabilind prioritatea aplicării acestuia prin statuarea inadmisibilității acțiunilor îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În concluzie, autoarea excepției apreciază că titlul VII din Legea nr. 247/2005, așa cum este interpretat prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, contravine art. 20 din Constituție, aplicarea cu prioritate a legii interne în dauna corpului convențional fiind neconstituțională.

Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie își exprimă opinia în sensul că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

În acest sens, arată că, în virtutea prerogativelor ce îi sunt conferite prin lege, Înalta Curte de Casație și Justiție a dat o dezlegare obligatorie pentru celelalte instanțe în ceea ce privește, pe de o parte, lipsa calității procesuale pasive a statului român în cadrul acțiunilor întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, prin care se solicită despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv și, pe de altă parte, în ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunilor prin care se solicită despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, care nu pot fi restituite în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate împotriva statului român și întemeiate pe dispozițiile dreptului comun și, respectiv, pe art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și ale art. 13 din aceeași convenție. Se mai arată că, în acest mod, nu au fost excluse de la aplicare prevederile convenționale amintite, care ar fi fost în toate cazurile mai favorabile, deoarece respectarea acestora implică analiza la speță a elementelor specifice din dreptul intern pe baza cărora se poate concluziona dacă petenții se pot bucura de protecția juridică a dispozițiilor convenționale. Mai mult, se arată că statele membre dispun de o marjă de apreciere în reglementarea măsurilor de restituire a bunurilor preluate abuziv, iar respectarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție nu implică cu necesitate plata de despăgubiri bănești, în condițiile existenței unei dispoziții speciale de reparație.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă. În acest sens, arată că dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 prevăd expres și limitativ actele care pot fi supuse controlului de constituționalitate, iar o interpretare dată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii nu poate face obiectul unei sesizări a Curții Constituționale, deoarece, pe de o parte, în acest mod s-ar lărgi sfera de aplicare a dispoziției legale menționate, iar, pe de altă parte, acest lucru ar echivala cu o încălcare a atribuțiilor ce revin Curții Constituționale, respectiv Înaltei Curți de Casație și Justiție. Rațiunea controlului de constituționalitate efectuat de către Curtea Constituțională are la bază posibilitatea cenzurării actelor normative, ca manifestare de voință a puterii legiuitoare, iar nu interpretarea dată acestora, printr-un act jurisdicțional, de către o instanță de judecată.

Avocatul Poporului apreciază că prevederile legale criticate sunt constituționale, invocând în acest sens jurisprudența Curții Constituționale în materie, respectiv deciziile nr. 202 din 18 aprilie 2013 și nr. 212 din 29 aprilie 2013.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit dispozitivului actului de sesizare, prevederile cuprinse în titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005.

Din analizarea motivelor de neconstituționalitate reținute, Curtea observă că autoarea excepției reține ca obiect al excepției de neconstituționalitate prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum acestea au fost interpretate prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 17 februarie 2012.

În acest context, având în vedere obiectul și natura criticilor de neconstituționalitate formulate în susținerea excepției, precum și conținutul Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Curtea constată că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile titlului VII intitulat "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ din Legea nr. 247/2005, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011.

Titlul VII intitulat Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 cuprinde următoarele capitole: Cap. I - Dispoziții generale,art. 1-5, Cap. II - Fondul "Proprietatea“,art. 6-121, Cap. III - Măsuri instituționale,art. 13-142, Cap. IV - Măsuri anticorupție,art. 15, Cap. V - Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor,art. 16-18, Cap. V¹ - Valorificarea titlurilor de despăgubire. Stabilirea algoritmului de atribuire a acțiunilor emise de Fondul "Proprietatea“,art. 18¹-18⁹, Cap. VI - Căi de atac în justiție,art. 19-20, Cap. VI¹ - Răspunderi și sancțiuni,art. 20¹, și Cap. VII - Dispoziții tranzitorii și finale,art. 21-33.

Prevederile art. 13, 14, 14¹,14², 15 lit. a)-d) și f), art. 16, 17, 18, 18¹, 18², 18³, 18⁴, 18⁵, 18⁶, 18⁷, 18⁸, 18⁹ și art. 22 din titlul VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, au fost abrogate prin prevederile art. 50 lit. c) din Capitolul VI - Dispoziții tranzitorii și finale al Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013.

În ceea ce privește abrogarea prevederilor cuprinse în reglementarea legală a cărei neconstituționalitate a fost invocată, în jurisprudența sa, concretizată prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, nuanțând interpretarea sintagmei "în vigoare“ din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, text care circumstanțiază controlul de constituționalitate numai la legile și ordonanțele în vigoare, Curtea Constituțională a reținut că acest control vizează "dispozițiile aplicabile cauzei, chiar dacă acestea nu mai sunt în vigoare“, dar ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare. O astfel de soluție a fost justificată prin faptul că, deși abrogată, "legea civilă poate ultraactiva în unele situații, potrivit principiului «tempus regit actum».“

Așa fiind, Curtea este competentă a se pronunța asupra prevederilor titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia invocă dispozițiile constituționale cuprinse în art. 20 - Tratatele internaționale privind drepturile omului și art. 44 - Dreptul de proprietate privată.

De asemenea, prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005 sunt considerate a fi contrare dispozițiilor art. 1 - Protecția proprietății cuprins în Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1 - Obligația de a respecta drepturile omului și art. 53 - Apărarea drepturilor recunoscute din aceeași convenție.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține următoarele:

Din expunerea motivelor de neconstituționalitate invocate în susținerea excepției, Curtea observă că autoarea acesteia critică, în mod indirect, Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, arătând că soluția jurisprudențială, obligatorie pentru instanțele de judecată, pronunțată cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii, în temeiul căreia dispozițiile legii speciale, și anume titlul VII din Legea nr. 247/2005, se aplică prioritar față de legea generală, respectiv art. 480 și următoarele din Codul civil din 1864 și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, contravine art. 20 alin. (2) din Constituție care consacră prioritatea reglementărilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Curtea reține că, prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că acțiunile prin care se solicită acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII din Legea nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român și întemeiate pe dispozițiile dreptului comun în materia acțiunii în revendicare, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din aceeași convenție, trebuie respinse ca inadmisibile.

În acest context, prin prisma criticilor formulate de autoarea excepției de neconstituționalitate, Curtea apreciază că obiectul excepției îl reprezintă o decizie pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu ocazia judecării unui recurs în interesul legii. Așa fiind, în cauză se impune a fi analizată, în primul rând, competența Curții Constituționale de a se pronunța asupra unei astfel de excepții de neconstituționalitate.

Curtea Constituțională s-a mai pronunțat cu privire la acest aspect, prin deciziile nr. 202 din 18 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 19 iunie 2013, nr. 212 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 371 din 21 iunie 2013, nr. 466 din 14 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 16 ianuarie 2014, sau nr. 491^* din 21 noiembrie 2013, nepublicată încă.

Cu acele prilejuri, analizând propria sa jurisprudență, Curtea Constituțională a reținut că aceasta este unitară, cu două abordări distincte:

1. Curtea Constituțională, constatând că este competentă să se pronunțe asupra constituționalității interpretării date unei norme juridice printr-un recurs în interesul legii, a statuat că poate verifica constituționalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii, tocmai pentru a nu permite ca un text legal să fie susceptibil de aplicare în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală.

Cu alte cuvinte, Curtea Constituțională nu are competența de a se pronunța asupra deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție ca act jurisdicțional, dar se poate pronunța asupra actului de reglementare primară, astfel cum a fost interpretat prin decizia acestei instanțe de judecată. Reprezentativă în acest sens este Decizia Curții Constituționale nr. 854 din 23 iunie 2011 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 394 din Codul de procedură penală în interpretarea dată prin Decizia nr. LX/2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011.

2. Pe cale de consecință, atunci când obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă însăși decizia instanței supreme, iar nu o anumită interpretare dată unei norme juridice prin intermediul deciziei pronunțate cu prilejul soluționării recursului în interesul legii, excepția de neconstituționalitate astfel formulată este inadmisibilă, dat fiind faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă unui control de constituționalitate. În acest sens este Decizia Curții Constituționale nr. 409 din 4 noiembrie 2003 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică și ale Deciziei nr. VI din 27 septembrie 1999 a Secțiilor Unite ale Curții Supreme de Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie 2003.

În continuare, analizând excepția de neconstituționalitate a prevederilor titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011, din perspectiva propriei sale jurisprudențe în materie, și pentru a determina dacă această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție poate fi supusă controlului de constituționalitate, Curtea a reținut că prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 nu s-a realizat o interpretare a conținutului normativ al titlului VII din Legea nr. 247/2005, în vederea aplicării unitare a acestuia de către instanțele judecătorești, interpretare care, în acord cu jurisprudență constantă a Curții Constituționale, să fie susceptibilă de a face obiectul unui control de constituționalitate.

Prin decizia în cauză, pronunțată cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit aplicarea unitară a unui principiu general al dreptului, statuând că legea specială - titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se aplică prioritar față de legea generală, în virtutea principiului general de drept potrivit căruia legile speciale derogă de la cele generale - specialia generalibus derogant.

Cu alte cuvinte, s-a statuat în deciziile menționate că prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție nu a intervenit asupra prevederilor titlului VII din Legea nr. 247/2005, în vederea interpretării și stabilirii, în concret, a unui anumit sens, în funcție de anumite situații și soluții jurisprudențiale diferite, astfel încât, în acord cu jurisprudență Curții Constituționale, potrivit căreia instanța de contencios constituțional este competentă să analizeze deciziile în interesul legii pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, dacă prin acestea s-ar da unui act normativ o interpretare susceptibilă de a contraveni Constituției, excepția de neconstituționalitate a fost respinsă ca inadmisibilă.

În prezenta cauză, având în vedere identitatea obiectului excepției de neconstituționalitate, precum și a criticilor formulate în susținerea acesteia, Curtea reține că atât soluția, cât și considerentele cuprinse în deciziile menționate își păstrează valabilitatea.