Decizia CCR nr. 22 din 21.01.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. VI alin. (4) cuprins în titlul II din OUG nr. 184/2002 pt. modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 - regimul juridic al unor imobile preluate în mod...

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. VI alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, excepție ridicată de Biserica Unitariană Maghiară prin Episcopia Unitariană Cluj în Dosarul nr. 3.318/117/2010 al Curții de Apel Cluj - Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 473D/2013.

La apelul nominal răspunde, pentru părțile Ana Maria Gyongyossy, Zoltan Bella Gyongyossy, Crăciun Ivan, Elisabeta Ivan, Ana Kiss, Arpad Kiss Jr, Denes Kiss, Claudia Elena Kiss, Kovacs Jeno Istvan și Kovacs Jolan, domnul avocat Ovidiu Podaru, cu delegație la dosar. Lipsesc celelalte părți.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Curtea dispune a se face apelul și în Dosarul nr. 481 D/2013, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. VI alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, excepție invocată de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia în Dosarul nr. 2.167/211/2006 al Curții de Apel Cluj - Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului nr. 481D/2013.

La apelul nominal răspunde, pentru partea Radu Alexandru Vidican, domnul avocat Ovidiu Podaru, cu delegație la dosar. Lipsesc celelalte părți.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că, în acest dosar, autoarea excepției de neconstituționalitate a depus o cerere prin care solicită amânarea soluționării cauzei, motivat de faptul că apărătorul ales al acesteia nu se poate prezenta la acest termen de judecată, anexând în acest sens un înscris din care rezultă că doamna avocat Kapza Mikolt Krisztina este împuternicită să reprezinte Eparhia Reformată din Ardeal, parte în Dosarul nr. 13.020/200/2011 al Curții de Apel Ploiești - Secția penală, având termen de judecată în data de 21 ianuarie 2014.

Reprezentantul părților prezente solicită respingerea cererii formulate.

Reprezentantul Ministerului Public se opune cererii formulate.

Curtea, deliberând, în temeiul art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și al art. 222 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respinge cererea formulată.

Având în vedere identitatea de obiect a excepțiilor de neconstituționalitate invocate în dosarele nr. 473D/2013 și nr. 481D/2013, Curtea pune în discuție, din oficiu, problema conexării cauzelor.

Reprezentantul părților prezente este de acord cu conexarea dosarelor.

Reprezentantul Ministerului Public apreciază ca fiind întrunite condițiile conexării dosarelor.

Reținând identitatea de obiect, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Curtea dispune conexarea Dosarului nr. 481D/2013 la Dosarul nr. 473D/2013, care este primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului părților prezente, care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, invocând în acest sens Decizia Curții Constituționale nr. 349 din 24 septembrie 2013.

Se mai arată că, în prezenta cauză, sunt invocate și dispozițiile art. 61 din Constituție, art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 1 din Primul Protocol adițional la aceeași convenție, critici pe care le apreciază ca fiind neîntemeiate. În acest sens, arată că ordonanța de urgență criticată stabilind sfera bunurilor pentru care stabilește măsurile reparatorii instituie și modalitățile de acordare a acestora, astfel încât reglementarea unui termen în care poate fi constatată nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor supuse restituirii ține de politica legislativă a statului și nu poate fi calificată ca fiind neconstituțională, mai ales că nu este afectată însăși substanța dreptului.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, invocând în acest sens Decizia Curții Constituționale nr. 349 din 24 septembrie 2013.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

Prin Încheierea din 12 martie 2013 și Decizia civilă nr. 3.057/R/2013 din 13 iunie 2013, pronunțate în dosarele nr. 3.318/117/2010 și nr. 2.167/211/2006, Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. VI alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, excepție ridicată de Biserica Unitariană Maghiară prin Episcopia Unitariană Cluj și de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia în cauze având ca obiect soluționarea unor acțiuni în constatarea nulității absolute a unor contracte de vânzare-cumpărare privind imobile cu destinația de locuință, precum și a cererilor privind restabilirea situației anterioare de carte funciară.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că textul de lege criticat contravine principiilor constituționale referitoare la egalitatea în drepturi și accesului liber la justiție, deoarece unor situații juridice similare le este aplicat un regim juridic diferit, în opinia autoarei excepției de neconstituționalitate nefiind justificată instituirea, prin art. VI alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002, criticat în prezenta cauză, a unui termen de prescripție de 6 luni al dreptului la acțiune pentru constatarea nulității absolute, atunci când titularul acțiunii este o persoană juridică, respectiv unul din cultele religioase din România, în vreme ce, pentru persoanele fizice, art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, instituia un termen de prescripție de un an al aceluiași drept la acțiune. Se mai arată că în acest mod este încălcat și dreptul de proprietate al cultelor religioase, deoarece termenul de 6 luni nu este unul rezonabil, care să permită identificarea tuturor situațiilor în care statul a încheiat contracte de vânzare-cumpărare a unor imobile, prin fraudarea intereselor cultului religios în cauză.

Se mai susține că, potrivit dreptului comun, acțiunea în constatarea nulității absolute este o acțiune imprescriptibilă, sancțiunea nulității absolute intervenind în cazul unui act juridic încheiat cu nerespectarea dispozițiilor imperative ale legii.

În aceste condiții, în opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, limitarea termenului de prescripție al acțiunii în constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiect de reglementare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România este neconstituțională, deoarece restrângerea exercițiului acestui drept nu este nici rezonabilă, nici proporțională cu situația care a determinat-o. Arată, în acest sens, că restrângerea exercițiului oricărui drept fundamental se poate face doar prin lege, iar nu printr-o ordonanță de urgență.

Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă, în Dosarul nr. 473D/2013, își exprimă opinia asupra excepției de neconstituționalitate, arătând că nu se poate reține încălcarea dispozițiilor constituționale referitoare la egalitatea de tratament, care impune legiuitorului instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Legiuitorul a apreciat că în cazul persoanelor fizice este nevoie de un termen mai îndelungat pentru invalidarea contractelor de vânzare-cumpărare, spre deosebire de persoanele juridice, care prin ipoteză se găsesc pe teritoriul României și, în principiu, și-au păstrat arhivele, pentru a le putea consulta. Se mai arată că termenul de 6 luni poate fi considerat unul rezonabil pentru introducerea unei acțiuni în anularea contractelor de vânzare-cumpărare, cu atât mai mult cu cât s-a cunoscut situația juridică a bunurilor, existând astfel posibilitatea de a acționa în decursul termenului de prescripție. De asemenea, se arată că nu sunt încălcate dispozițiile art. 53,art. 61 și art. 115 alin. (6) din Constituție, deoarece ordonanța de urgență criticată a fost aprobată prin lege, fiind confirmată prin voința forului legislativ național.

Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă, exprimându-și opinia în Dosarul nr. 481 D/2013, arată că, în opinia majoritară a completului de judecată, excepția de neconstituționalitate este întemeiată. În acest sens, arată că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002 a introdus un termen de prescripție de 6 luni pentru exercitarea unor acțiuni având ca obiect constatarea nulității absolute, acțiuni care, în lipsa acestui termen, potrivit dreptului comun, respectiv art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, ar fi fost imprescriptibile. Constituția permite legiuitorului să aducă limitări accesului liber la justiție, atât timp cât acestea sunt rezonabile și firești pentru buna desfășurare a actului de justiție, adică atât timp cât vizează un scop legitim și există un raport de proporționalitate între mijloacele utilizate de stat și scopul vizat de acesta; or, aceste condiții nu sunt îndeplinite de actul normativ criticat, termenul de prescripție ce limitează accesul la justiție nefiind rezonabil raportat la scopul vizat, și anume buna desfășurare a actului de justiție. Pe de altă parte, în opinia majoritară a instanței de judecată, autoarea excepției de neconstituționalitate nu avea posibilitatea de a inventaria bunurile preluate abuziv de stat și de a identifica toate cărțile funciare, colective și individuale, nou-deschise în urma vânzărilor cu privire la aceste imobile. De asemenea, se mai arată că, pentru persoane juridice aflate în situații juridice identice, respectiv ale căror bunuri au fost preluate abuziv de stat și înstrăinate chiriașilor, se prevăd termene diferite de prescripție prin dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fiind aplicat, în acest fel, un tratament juridic diferențiat, fără o justificare obiectivă și rezonabilă.

În opinia minoritară, Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă, exprimându-și opinia în același dosar, arată că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, dat fiind faptul că, în concordanță cu cele stabilite prin deciziile Curții Constituționale (spre exemplu, Decizia nr. 35 din 1 iulie 1993 sau nr. 35 din 2 aprilie 1996), și persoanele juridice trebuie să se bucure de protecția drepturilor constituționale stabilite în favoarea cetățenilor persoane fizice, bineînțeles în măsura compatibilității acestora cu persoana juridică. În ceea ce privește prevederile art. 53 raportat la art. 115 alin. (6) din Constituție, se arată că, la momentul invocării excepției de neconstituționalitate, ordonanța de urgență criticată era deja aprobată prin Legea nr. 48/2004, astfel încât prevederile legale criticate au fost aprobate prin lege. Faptul că prin Decizia Curții Constituționale nr. 615 din 12 iunie 2012 s-a declarat neconstituțional art. II din Legea nr. 48/2004 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 184/2002 nu poate avea consecințe asupra celorlalte prevederi ale acestei legi, legea de aprobare a ordonanței de urgență criticate rămânând să producă efecte în continuare. Se mai arată că, în ceea ce privește încălcarea prevederilor art. 21 din Constituție, în acord cu cele statuate în jurisprudența Curții Constituționale, liberul acces la justiție semnifică faptul că orice persoană se poate adresa instanțelor judecătorești în cazul în care consideră că drepturile, libertățile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus unei condiționări, competența de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor revenind legiuitorului, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție. De asemenea, este neîntemeiată și invocarea încălcării art. 16 alin. (1) din Constituție, dat fiind faptul că persoanele fizice, pe de o parte, și persoanele juridice, pe de altă parte, nu se află în situații identice, ci similare, în ceea ce privește dreptul la acțiune pentru constatarea nulității absolute.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, arătând că, la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 184/2002, și anume la data de 18 decembrie 2002, în art. 114 alin. (4) din Constituția din 1991 era prevăzută o singură condiție pentru adoptarea ordonanțelor de urgență, și anume existența unei situații excepționale care să justifice urgența reglementării; în prezent, art. 115 alin. (6) din Constituția revizuită în anul 2003 interzice adoptarea, prin ordonanță de urgență, a unor reglementări de natură a afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, însă aceste prevederi constituționale nu pot fi aplicate retroactiv. Se mai arată că legiuitorul are opțiunea de a stabili termene diferite de prescripție pentru acțiunile în justiție, în funcție de regimul juridic aplicabil imobilelor ce fac obiectul măsurilor reparatorii, termenul de 6 luni instituit prin textul de lege criticat este unul rezonabil, iar eliminarea sa ar aduce atingere principiului securității raporturilor juridice civile, în contradicție cu cele statuate prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.352 din 10 decembrie 2008.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susținerile părților prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulat, îl reprezintă prevederile art. VI alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 929 din 18 decembrie 2002, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 48/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 262 din 25 martie 2004.

În realitate, Curtea reține că obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă art. VI alin. (4) cuprins în titlul II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002.

Deși prevederile art. VI alin. (4) cuprinse în titlul II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002 sunt în mod expres abrogate prin art. VI cuprins în titlul II din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, Curtea Constituțională urmează să se pronunțe asupra prevederilor legale criticate, dat fiind faptul că acestea continuă să își producă efectele juridice în cauza dedusă judecății, astfel încât, în acord cu propria sa jurisprudență (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea nr. 549 din 3 august 2011), potrivit căreia "sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare“, Curtea urmează a se pronunța pe fondul prezentei excepții de neconstituționalitate.

Textul de lege criticat are următorul cuprins:

"(4) Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. Pentru soluționarea acestor cauze instanțele judecătorești competente vor avea în vedere dispozițiile art. 46 alin. (1), (2) și

(4) din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare.“

În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 - Accesul liber la justiție,art. 44 alin. (1) privind garantarea dreptului de proprietate, art. 53 - Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți,art. 61 - Rolul și structura Parlamentului și art. 115 alin. (6) privind domeniul ordonanțelor de urgență.

De asemenea, sunt invocate dispozițiile art. 14 - Interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 1 - Protecția proprietății din Primul Protocol adițional la aceeași convenție.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține următoarele:

Curtea Constituțională s-a mai pronunțat asupra constituționalității prevederilor art. VI alin. (4) cuprinse în titlul II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002, prin raportare la dispozițiile constituționale cuprinse în art. 16 alin. (1), art. 21,art. 53 și art. 115 alin. (6), și cu o motivare identică.

Astfel, prin Decizia nr. 349 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 708 din 19 noiembrie 2013, Curtea a respins excepția de neconstituționalitate ca neîntemeiată, cu următoarea motivare:

I. În privința criticilor de neconstituționalitate extrinsecă, Curtea a reținut că invocarea încălcării unei condiții de formă a ordonanțelor de urgență, cuprinsă în art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală, referitoare la neafectarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor constituționale, interdicție care nu era instituită însă, anterior revizuirii Legii fundamentale, în fostul art. 114 alin. (1) -

(5) din Constituție, nu este întemeiată, având în vedere faptul că, la data emiterii ordonanței de urgență criticate, Guvernul nu era ținut de interdicția expresă, de rang constituțional, a reglementării printr-o ordonanță de urgență a unor măsuri de natură să afecteze drepturi, libertăți sau îndatoriri prevăzute prin Legea fundamentală.

II. În privința criticilor de neconstituționalitate intrinsecă, prin aceeași decizie, Curtea a reținut că principiul constituțional al egalității în drepturi nu are incidență în cauză, deoarece acesta are în vedere asigurarea unei protecții egale în fața legii a drepturilor cetățenilor, ipoteza normativă a acestui text constituțional excluzând compararea drepturilor aparținând persoanelor fizice cu cele ale persoanelor juridice.

În subsidiar, Curtea a mai arătat că respectarea principiului egalității în drepturi nu are semnificația reflectării în norma juridică a unei depline uniformități a situațiilor sociale, ci, dimpotrivă, diversitatea situațiilor sociale poate fi corijată de legiuitor în mod proporțional, pentru a le aduce la un numitor comun.

Astfel, legiuitorul are dreptul suveran de a stabili sfera bunurilor pentru care stabilește măsurile reparatorii, precum și întinderea și modalitățile de acordare a acestora, iar reglementarea diferită a termenului în care poate fi constatată nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare a fost justificată de situația juridică diferită a bunurilor imobile, la momentul restituirii, respectiv dacă ele se mai aflau în proprietatea statului sau au fost înstrăinate de acesta.

Din acest punct de vedere, Curtea a reținut că reglementarea diferită a termenelor în care poate fi invocată nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor supuse restituirii a urmărit asigurarea unui echilibru între interesele persoanelor îndreptățite la restituire, pe de o parte, și cele ale persoanelor care au dobândit cu bună-credință aceleași imobile, în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 29 noiembrie 1995, cu modificările ulterioare. Prevederea legală criticată este, din această perspectivă, în acord cu dispozițiile art. 44 alin. (2) teza întâi din Constituție, potrivit căreia "Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular“. Astfel, scopul legitim al legiuitorului, constând în asigurarea securității circuitului civil, în privința bunurilor legal dobândite, justifică o reglementare diferită de dreptul comun a termenului în care poate fi invocată nulitatea absolută.

De altfel, nu se poate susține că este discriminatorie stabilirea unui termen de 6 luni pentru invalidarea actelor juridice de înstrăinare a bunurilor imobile supuse restituirii către cultele religioase din România, spre deosebire de termenul de un an pe care îl aveau la dispoziție persoanele fizice îndreptățite la restituire, în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005. Astfel, de la intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 și până la emiterea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 184/2002, cultele religioase au avut la dispoziție un termen prin ipoteză mai lung în care puteau invoca nulitatea absolută, spre deosebire de termenul de un an instituit ab initio de Legea nr. 10/2001 pentru persoanele fizice.

În ceea ce privește invocarea încălcării principiului constituțional al liberului acces la justiție, Curtea a reținut că principiul accesului liber la justiție a fost respectat prin instituirea dreptului de a sesiza instanța cu o acțiune în constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiect de reglementare al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000, în temeiul art. 6 alin. (2) din acest act normativ. Ulterior, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002, actul normativ criticat în prezenta cauză, a limitat la 6 luni exercițiul dreptului la acțiune pentru invalidarea actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiect de reglementare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000, însă acest lucru nu îndreptățește partea interesată să susțină că nu a beneficiat de acces la justiție, pe care l-a putut exercita în cadrul termenului legal instituit.

Astfel, Curtea a mai reținut că instituirea unui termen de prescripție a dreptului la acțiune pentru constatarea nulității absolute nu are semnificația unei restrângeri a exercițiului dreptului de acces la justiție. În acord cu jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, însuși conținutul juridic al dreptului de acces la justiție include și posibilitatea stabilirii de către legiuitor, în condițiile legii, a unor limitări, cum sunt termenele de prescripție, fără ca prin aceasta să fie adusă vreo îngrădire dreptului în sine, ci, dimpotrivă, să se asigure condițiile pentru valorificarea sa în concordanță cu exigențele statului de drept, consacrat în mod expres prin dispozițiile art. 1 alin. (3) din Constituție, între care se află și aceea a respectării principiului securității raporturilor juridice. Așadar, măsura legislativă este adecvată și necesară pentru îndeplinirea scopului urmărit de legiuitor, și anume asigurarea unui echilibru între interesele persoanelor îndreptățite la restituire, pe de o parte, și cele ale persoanelor care au dobândit cu bună-credință aceleași imobile, în temeiul legii.

Pentru aceste considerente, având în vedere că nu a fost constatată încălcarea niciunui drept fundamental, Curtea nu a mai procedat la analiza respectării condițiilor cuprinse în art. 53 din Constituție, referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, astfel încât a constatat că această prevedere constituțională nu este incidență în cauză.

În prezenta cauză, având în vedere identitatea obiectului excepției de neconstituționalitate, precum și a criticilor formulate în susținerea acesteia, prin raportare la dispozițiile constituționale cuprinse în art. 16 alin. (1), art. 21,art. 53 și art. 115 alin. (6), Curtea reține că atât soluția, cât și considerentele cuprinse în decizia menționată își păstrează valabilitatea.

De asemenea, în prezenta cauză, autorii excepției mai invocă și încălcarea dreptului de proprietate al cultelor religioase, susținând, în esență, că termenul de 6 luni instituit de textul de lege criticat pentru constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiect de reglementare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 nu este unul rezonabil, care să permită identificarea tuturor situațiilor în care statul a încheiat contracte de vânzare-cumpărare a unor imobile, prin fraudarea intereselor cultului religios în cauză, fiind încălcat, în mod indirect, dreptul de proprietate al cultului religios.

Curtea reține că raportarea criticii de neconstituționalitate la dispozițiile art. 44 alin. (1) din Constituție pornește de la premisa existenței în patrimoniul autoarei excepției de neconstituționalitate a unui drept de proprietate care, în virtutea dispoziției constituționale invocate, ar beneficia implicit de protecție din partea statului sau a autorităților sale. Or, câtă vreme prin însăși acțiunea introductivă de instanță se tinde la reconstituirea unui drept de proprietate, nu se poate invoca protecția constituțională a aceluiași drept, care nu există însă în patrimoniul său. Prin urmare invocarea dispozițiilor art. 44 alin. (1) privind garantarea dreptului de proprietate și art. 1 - Protecția proprietății din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu este incidență în prezenta cauză.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională în mod constant, statuând că problema garantării și ocrotirii proprietății nu poate fi invocată decât după reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.221 din 20 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 18 februarie 2008, sau Decizia nr. 818 din 21 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011).

Pentru aceste considerente, Curtea nu poate reține nici încălcarea art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, text convențional care se referă la o interdicție generală a discriminării cu privire la exercițiul drepturilor și libertăților garantate de Convenție, în speță fiind vorba de dreptul de proprietate.

În ceea ce privește invocarea dispozițiilor art. 61 din Constituție, referitoare la rolul și structura Parlamentului, Curtea constată că în motivarea excepției de neconstituționalitate nu se arată, în mod concret, în ce constă contrarietatea dintre aceste prevederi constituționale și textul de lege criticat, astfel încât critica de neconstituționalitate nu poate fi reținută. Curtea Constituțională nu se poate substitui autorului excepției în formularea unor critici de neconstituționalitate, cu atât mai mult cu cât prevederile constituționale invocate nu susțin prin ele însele neconstituționalitatea textelor de lege criticate, fiind evidentă lipsa de legătură între conținutul lor normativ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012).