Decizia CCR nr. 581/2025 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 alin. (1) lit. c) și ale art. 93 alin. (3) din Codul penal

Comentarii

0

DECIZIA Nr. 581

din 6 noiembrie 2025

referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 alin. (1) lit. c) și ale art. 93 alin. (3) din Codul penal

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 alin. (1) lit. c) și ale art. 93 alin. (3) din Codul penal, excepție ridicată de Mihaela Crăescu în Dosarul nr. 13.194/279/2019/a2 al Curții de Apel Bacău — Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și care constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 3.233D/2021.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepției ca neîntemeiată, invocând jurisprudența Curții, respectiv Decizia nr. 616 din 22 septembrie 2020 și Decizia nr. 209 din 25 martie 2021.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4. Prin Încheierea din 21 octombrie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 13.194/279/2019/a2, Curtea de Apel Bacău — Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 alin. (1) lit. c) și ale art. 93 alin. (3) din Codul penal, excepție ridicată de Mihaela Crăescu într-o cauză penală aflată în faza procesuală a apelului.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, în esență, autoarea acesteia precizează că noțiunea „comunitate”, utilizată în cuprinsul dispozițiilor legale criticate, nu este definită în Codul penal, și nici în Codul de procedură penală sau în alt act normativ. Consideră că interpretarea noțiunii „comunitate” nu are niciun temei juridic și niciun temei gramatical care să justifice raportarea exclusiv la unitatea administrativ-teritorială reprezentată de oraș sau comună, ceea ce, în opinia sa, privează legea de claritate și predictibilitate.

6. Menționează că, raportat la prevederile art. 51 din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, munca neremunerată în folosul comunității se efectuează în zona circumscripției locuinței sale. Astfel, apreciază că, în baza aceluiași text de lege, care nu are dispoziții derogatorii, cetățeanul străin va trebui să efectueze munca la domiciliul său din străinătate, sub supravegherea unui consilier de probațiune din statul terț. Precizează că sunt state, mai ales cele din afara

comunității europene, unde nu există instituții de probațiune care să pună în practică dispozițiile unei hotărâri pronunțate de o instanță penală română. Neexistând tratat bilateral cu România, hotărârea română nu este recunoscută de către statul străin. Prin urmare, nu se poate dispune efectuarea muncii în folosul comunității altundeva decât în locul în care domiciliază condamnatul.

7. Susține că reglementarea generează discriminare între cetățenii români cu domiciliul în România și cei străini sau români domiciliați în străinătate, întrucât, în absența unor mecanisme de cooperare sau instituții de probațiune corespunzătoare în alte state, cei din urmă nu pot executa efectiv această obligație. Mai mult, cetățenii români domiciliați în străinătate pot fi puși în situația unei repatrieri forțate, cu consecințe sociale și economice grave, pentru a putea presta munca impusă de lege.

8. În concluzie, consideră că nu există un temei juridic sau unul gramatical care să permită interpretarea noțiunii „comunitate” exclusiv ca unități administrativ-teritoriale ale României, ceea ce afectează claritatea și previzibilitatea legii.

9. Curtea de Apel Bacău — Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie apreciază că dispozițiile criticate nu contravin prevederilor art. 16, art. 25 și art. 41 din Constituție. Susține că textele criticate nu sunt de natură să creeze discriminări între persoanele cu domiciliul în străinătate și cele cu domiciliul în România și nici nu sunt lipsite de previzibilitate. De altfel, instanța de judecată menționează că, ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare la pedeapsa închisorii cu aplicarea dispozițiilor art. 91 din Codul penal privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, există posibilitatea ca statul de domiciliu al persoanei condamnate să recunoască hotărârea română de condamnare și inclusiv obligațiile de probațiune care i-au fost impuse persoanei condamnate, urmând ca zilele de muncă în folosul comunității să poată fi efectuate în statul de executare, respectiv statul care recunoaște obligațiile de probațiune.

10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

11. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile constituționale, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 91 alin. (1) lit. c) și ale art. 93 alin. (3) din Codul penal, cu următorul conținut:

— Art. 91 alin. (1) lit. c): „(1) Instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt întrunite următoarele condiții: [...] c) infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității;”;

— Art. 93 alin. (3): „(3) Pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă cuprinsă între 60 și 120 de zile, în condițiile stabilite de instanță, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă. Numărul zilnic de ore se stabilește prin legea de executare a pedepselor.”

14. În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 16 privind egalitatea în drepturi, în art. 25 referitor la libera circulație și în art. 41 privind munca și protecția socială a muncii.

15. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că un element central al criticii de neconstituționalitate vizează pretinsa lipsă de definire legală a termenului „comunitate” din cuprinsul textelor criticate, susținându-se astfel lipsa de claritate și previzibilitate a normelor.

16. Potrivit jurisprudenței sale, Curtea a statuat că, în principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se și previzibilitatea. Acest aspect presupune că actul normativ trebuie să fie suficient de clar și de precis pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie adecvată a actului normativ permite persoanelor interesate să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Evident, redactarea unor legi cu o precizie absolută este dificilă, iar o anumită flexibilitate a normei poate fi chiar benefică, fără însă a compromite previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013).

17. Totodată, prin Decizia nr. 772 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 3 mai 2017, paragrafele 22 și 23, instanța de contencios constituțional s-a raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a constatat că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. De asemenea,principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru Pidhorni împotriva României, paragraful 35, și Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi — S.R.L. și alții împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi

folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Prin urmare, oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor (în acest sens a se vedea Decizia nr. 145 din 21 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 768 din 24 august 2023, paragrafele 17 și 18).

18. Față de aceste considerente de principiu, Curtea observă că, potrivit principiului interpretării sistematice a normelor juridice, noțiunea ‚, comunitate” trebuie analizată în corelație cu prevederile Legii nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 14 august 2013, care stabilește inclusiv cadrul procedural și instituțional pentru executarea măsurilor și pedepselor neprivative de libertate. Astfel, conform art. 2 lit. a) din actul normativ menționat, „instituțiile din comunitate” sunt definite ca fiind autoritățile și instituțiile publice, organizațiile nonguvernamentale și alte persoane juridice care participă la executarea pedepselor sau măsurilor neprivative de libertate prin colaborare la nivelul comunității locale cu autoritățile responsabile de asigurarea executării acestor pedepse sau măsuri. Curtea reține că utilizarea unui termen cu sferă semantică relativ largă, precum „comunitate”, nu conduce, per se, la o lipsă de precizie legislativă. Dimpotrivă, această formulare permite adaptarea normei la realitățile sociale și administrative diverse, evitând rigiditatea excesivă și facilitând aplicarea corectă și echitabilă.

19. De asemenea, identificarea instituțiilor și a activităților care pot face obiectul muncii neremunerate în folosul comunității se realizează cu sprijinul serviciului de probațiune. Totodată, persoana condamnată beneficiază de dreptul de a solicita lămuriri suplimentare cu privire la conținutul și modalitatea de executare a obligației impuse, ceea ce elimină orice incertitudine cu privire la întinderea sau natura obligațiilor sale, inclusiv în baza art. 12 din legea antereferită. Prin urmare, raportat la cadrul normativ existent, Curtea reține că termenul „comunitate”, deși utilizat într-o accepțiune generală, este susceptibil de a fi determinat cu suficientă precizie, în acord cu cerințele de claritate și previzibilitate impuse de principiul legalității. Riscul unor interpretări arbitrare sau imprevizibile este eliminat prin prevederi suplimentare și mecanismele de cooperare instituțională, chiar și internațională, ceea ce conferă normelor în discuție caracterul necesar de certitudine și transparență pentru destinatarii săi.

20. Totodată, în cazul suspendării sub supraveghere, instanța de judecată impune condamnatului obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității pe parcursul termenului de supraveghere, pentru o perioadă cuprinsă între 60 și 120 de zile, în conformitate cu prevederile art. 93 alin. (3) din Codul penal. Astfel, instanța de judecată trebuie să stabilească, prin hotărâre judecătorească, numărul de zile pentru care impune condamnatului obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, precum și condițiile în care condamnatul va presta această muncă.

21. În plus față de cele precizate, conform prevederilor art. 94 alin. (4) din Codul penal, pentru stabilirea conținutului obligației prevăzute la alin. (3) al aceluiași articol, instanța va consulta informațiile puse la dispoziție periodic de către serviciul de probațiune cu privire la posibilitățile concrete de executare existente la nivelul serviciului de probațiune și la nivelul

instituțiilor din comunitate. Totodată, potrivit art. 404 alin. (2) din Codul de procedură penală, când instanța dispune suspendarea executării pedepsei, în dispozitiv se indică și două entități din comunitate unde urmează să se execute obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, prevăzută la art. 93 alin. (3) din Codul penal, după consultarea listei privind posibilitățile concrete de executare existente la nivelul fiecărui serviciu de probațiune. Astfel, consilierul de probațiune, pe baza evaluării inițiale, va decide în care dintre cele două instituții din comunitate menționate în hotărârea judecătorească urmează să se execute obligația și tipul de activitate.

22. În continuare, raportând situația de fapt, privind-o pe autoarea excepției, la argumentul referitor la pretinsa discriminare dintre cetățenii români cu domiciliul în România și cei străini sau români domiciliați în străinătate, motivat de imposibilitatea executării obligației în absența unor mecanisme de cooperare sau instituții de probațiune corespunzătoare în alte state, Curtea reține că Decizia-cadru 2008/947/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești și al deciziilor de probațiune în vederea supravegherii măsurilor de probațiune și a sancțiunilor alternative, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, urmărește, prin dispozițiile art. 4, tocmai facilitarea executării măsurilor neprivative de libertate, inclusiv a muncii în folosul comunității, atunci când persoana condamnată se află pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene. Exemplul invocat de autoarea excepției, referitor la situația statelor din afara Uniunii Europene care nu dispun de instituții de probațiune apte să execute o hotărâre penală pronunțată de o instanță română sau cu care România nu are încheiate tratate bilaterale de cooperare, nu este pertinent în cauză. Aceasta deoarece autoarea excepției este cetățean român, născută în România, având domiciliul în Spania, stat membru al Uniunii Europene. Așadar, ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare la pedeapsa închisorii cu aplicarea dispozițiilor art. 91 din Codul penal privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, în condițiile transmiterii hotărârii judecătorești, statul de domiciliu al persoanei condamnate, în acest caz un stat membru al Uniunii Europene, recunoaște potrivit art. 8 și

următoarele din Decizia-cadru hotărârea statului de condamnare și inclusiv obligațiile de probațiune care i-au fost impuse persoanei condamnate, urmând ca zilele de muncă în folosul comunității să poată fi efectuate în statul de executare, respectiv statul care recunoaște obligațiile de probațiune. Prin urmare, Curtea nu poate reține încălcări ale dispozițiilor constituționale prevăzute la art. 25 privind libera circulație și nici ale art. 41 privind munca și protecția socială a muncii.

23. De asemenea, Curtea observă că, în jurisprudența sa, a reținut că stabilirea condițiilor privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere reprezintă o prerogativă a legiuitorului, exercitată de Parlament în conformitate cu politica penală a statului și cu rolul său constituțional de unică autoritate legiuitoare, consacrat la art. 61 alin. (1) din Constituție. În consecință, Curtea a constatat că, prin reglementarea condițiilor prevăzute la art. 91 alin. (1) din Codul penal, inclusiv cea referitoare la acordul infractorului de a presta muncă neremunerată în folosul comunității, Parlamentul a acționat în limitele marjei sale de apreciere (a se vedea Decizia nr. 666 din 30 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 19 aprilie 2019, paragraful 36).

24. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate referitoare la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 16 din Constituție, prin Decizia nr. 666 din 30 octombrie 2018, antereferită, la paragraful 40, Curtea a reținut că drepturile fundamentale reprezintă o constantă a personalității cetățeanului, o șansă egală acordată fiecărui individ și, din această cauză, principiul egalității cuprinde egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, iar nu egalitatea de tratament juridic aplicat unei categorii de cetățeni în comparație cu alta, așa cum se invocă și în cauza de față. Cu alte cuvinte, textul constituțional invocat vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. Or, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu reprezintă un drept al persoanei, ci doar o măsură de individualizare a executării pedepsei. Prin urmare, Curtea nu poate reține nici încălcarea dispozițiilor art. 16 din Legea fundamentală.

← Decizia CCR nr. 7/2025 referitoare la excepția de...		DECIZIE privind numirea membrilor Comisiei pentru evaluarea... →

Vezi şi alte articole din aceeaşi lege:

Legea nr. 33/2026 pentru modificarea și completarea Legii nr. 236/2022 privind supravegherea prudențială a societăților de servicii de investiții financiare, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative DECRET privind promulgarea Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 236/2022 privind supravegherea prudențială a societăților de servicii de investiții financiare, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative Decizia CCR nr. 7/2025 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 22 alin. (1) din capitolul VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice... DECIZIE privind numirea membrilor Comisiei pentru evaluarea performanțelor profesionale individuale ale înalților funcționari publici Decizia ÎCCJ nr. 39/2026: Inadmisibilitatea sesizării privind art. 207 alin. (6) Cod procedură penală