Decizia ÎCCJ nr.3 din 19.01.2015 Completul pt. dezlegarea unor chestiuni de drept

Dosar nr. 14/1/2014/HP/C

Iulia Cristina Tarcea - vicepreședintele Înaltei Curți

de Casație și Justiție - președintele completului

Lavinia Curelea - Președintele Secției I civile

Roxana Popa - președintele delegat al Secției a II-a civile

Elena Floarea - judecător la Secția I civilă - judecător-raportor

Mihaela Tăbârcă - judecător la Secția I civilă

Bianca Elena Țăndărescu - judecător la Secția I civilă

Carmen Elena Popoiag - judecător la Secția I civilă

Lavinia Dascălu - judecător la Secția I civilă

Marioara Isailă - judecător la Secția a II-a

civilă - judecător-raportor

Marian Budă - judecător la Secția a II-a

civilă

Minodora Condoiu - judecător la Secția a II-a

civilă

Eugenia Voicheci - judecător la Secția a II-a

civilă

Cosmin Horia Mihăianu - judecător la Secția a II-a civilă

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 14/1/2014/HP/C a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din codul de procedură civilă și ale art. 27⁵ alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Ședința este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 276 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 273/325/2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor articolului unic din Ordonanța de urgență a Guvernului nr 44/2009 privind durata unor contracte de închiriere pentru suprafețe locative cu destinația de locuințe, aprobată prin Legea nr. 309/2009.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosarul cauzei au fost depuse: practică judiciară și raportul întocmit de judecătorii-raportori. Se mai referă că raportul a fost comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, și că au fost depuse puncte de vedere formulate în scris privind chestiunea de drept supusă judecății.

Doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, președintele completului de judecată, a constatat că nu există chestiuni prealabile sau excepții, iar completul de judecată a rămas în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

1. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Timiș a dispus, prin încheierea din ședința publică pronunțată la data de 8 octombrie 2014, în Dosarul nr. 273/325/2014, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea din oficiu a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: modul de interpretare și/sau aplicare a dispozițiilor articolului unic din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009, conform cărora "Durata contractelor de închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuințe, din proprietatea statului sau a unităților administrativ - teritoriale, reglementate de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2004 privind prelungirea duratei unor contracte de închiriere, aprobată prin Legea nr. 219/2004, pentru care a operat tacita relocațiune, în condițiile prevăzute la art. 1.437 din Codul civil, este de 5 ani de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență", respectiv dacă articolul unic din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009, pentru a fi aplicabil, pretinde imperativ ca locuințele să se afle la data intrării sale în vigoare în proprietatea exclusivă a statului ori a unităților administrativ-teritoriale sau prelungirea de drept a locațiunii (parțial în condițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009, și parțial în condițiile art. 9-11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, ca norme cu caracter special) vizează și locuințele aflate în coproprietatea statului cu persoane fizice cărora le-a fost retrocedată cota-parte în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ori ultima ipoteză are a ieși din perimetrul legilor speciale enunțate și a se circumscrie dreptului comun în materia coproprietății obișnuite, pretinzând acordul tuturor coproprietarilor, în aplicarea principiului unanimității ce guvernează actele de dispoziție ale coproprietarilor, pentru locațiunile încadrate actelor juridice de dispoziție.

2. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, reclamanta B.E.A. a chemat în judecată pârâtul Statul român, prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, solicitând obligarea pârâtului să îi plătească suma de 350 lei, reprezentând cota de 10/24 din contravaloarea folosinței apartamentului nr. 7 pentru perioada 1.01.2014-31.01.2014, cu motivarea că deține în proprietate o cotă de 10/24 din apartamentul nr. 7 din imobilul situat în Timișoara, cealaltă cotă de 14/24 fiind deținută de pârâtul Statul român; că, drept urmare a prelungirii contractului de închiriere de către Primăria Municipiului Timișoara pentru apartamentul nr. 7, deși nu a operat nicio prorogare legală a contractului de închiriere, a fost lipsită de folosința apartamentului nr. 7, pentru 5 ani, în absența oricărei despăgubiri.

Judecătoria Timișoara - Secția a II-a civilă, prin Sentința civilă nr. 4.922 din 28 martie 2014, dată în camera de consiliu și pronunțată în ședință publică, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul român, prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, și a respins acțiunea formulată de reclamanta B.E.A., reținând, cu privire la excepția invocată, că pârâtul Statul român este reprezentat la nivel local de Consiliul Local al Municipiului Timișoara, cel care a prelungit contractul de închiriere pentru cota de 14/24 din imobilul în litigiu, astfel că pârâtul Statul român are calitate procesuală pasivă în cauză. Referitor la fondul cauzei, prima instanță a reținut că reclamanta este proprietara cotei de 10/24 din apartamentul nr. 7 din imobilul în litigiu, pârâtul deținând cota de 14/24 din același imobil; că la data restituirii cotei de 10/24 către reclamantă, apartamentul nr. 7 era ocupat de numita H.E., în baza unui contract de închiriere încheiat cu Primăria Municipiului Timișoara, chiriașa beneficiind de prevederile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, în sensul că i s-a prelungit contractul de închiriere doar pentru cota de 14/24 rămasă în proprietatea statului și că, procedând în acest fel, pârâtul și-a îndeplinit obligația față de reclamantă, iar aceasta trebuia să solicite încheierea unui nou contract cu parcurgerea procedurii prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, nerespectarea acestei proceduri conducând la prelungirea de drept a contractului de închiriere anterior.

Tribunalul Timiș, în cadrul soluționării apelului formulat împotriva acestei sentințe, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare a articolului unic din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009.

3. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

În actul de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Încheierea civilă din data de 8 octombrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 273/325/2014 -, Tribunalul Timiș a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că:

a) De lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispozițiilor articolului unic din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009, depinde soluționarea pe fond a cauzei, întrucât, în speță, reclamanta pretinde contravaloarea lipsei de folosință a cotei sale de proprietate de 10/24, dobândită prin retrocedare în condițiile Legii speciale nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, de la statul român, la rându-i titular al cotei de proprietate de 14/24 din apartamentul nr. 7 situat în Timișoara, cel din urmă coproprietar procedând la prelungirea locațiunii existente asupra apartamentului astfel individualizat, în virtutea prorogării legale reglementate de articolul unic al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009.

S-a apreciat că este necesară stabilirea sferei de incidență a textului de lege din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009, respectiv de a ști dacă prorogarea legală reglementată de acesta vizează numai locuințele care la data apariției ordonanței se aflau în proprietatea exclusivă a statului român sau a unităților administrativ-teritoriale ori prorogarea se aplică și locuințelor deținute de statul român în coproprietate cu persoane fizice ori juridice de drept privat sau dacă, dimpotrivă, în această din urmă ipoteză nu sunt incidente dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009, și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, ci devin aplicabile regulile din dreptul comun privind regimul juridic al exercitării coproprietății, pretinzând respectarea regulii unanimității pentru încheierea actelor juridice de dispoziție.

Instanța de trimitere a apreciat că numai după lămurirea acestei chestiuni de drept se poate stabili, față de temeiul de drept invocat de reclamantă, constând în art. 998 și 999 din Codul civil de la 1864, în ce măsură prorogarea efectuată de pârâtul intimat, în speță, se consideră a avea caracter licit sau nu, după cum era necesară sau nu și obținerea consimțământului coproprietarului persoană fizică la noua locațiune, dar și pentru stabilirea în concret a modului de calcul al pretențiilor pecuniare (respectiv dacă cuantumul pretențiilor are a se raporta la prevederile art. 26 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, sau la valoarea de piață a folosinței lunare a apartamentului).

b) Problema de drept enunțată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre asupra acestei chestiuni.

c) Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, consultate la data de 8 octombrie 2014.

4. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamanta a susținut că există o jurisprudență contradictorie cu privire la modul de încheiere a unui contract de locațiune, în sensul că, într-o situație precum cea în speță, a deținerii locuinței în coproprietate cu statul român, atât Judecătoria Timișoara, cât și Curtea de Apel Timișoara, îi mod irevocabil, au apreciat, cu privire la apartamentul nr. 6 din același imobil, că nu operează prorogarea legală a locațiunii în baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009, aplicabilitatea ordonanței de urgență fiind limitată la locuințele care la data intrării ei în vigoare erau proprietate exclusivă de stat, iar în sens contrar, într-o altă opinie, prin sentința supusă apelului în cauza de față s-a reținut că reclamanta avea a solicita încheierea unui nou contract de închiriere cu chiriașa, cu parcurgerea procedurii reglementate de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, nerespectarea acestei proceduri conducând de drept la prelungirea contractului de închiriere anterior. Prin punctul de vedere formulat în scris, după comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, reclamanta a susținut că plafonarea chiriei pentru locuințele restituite foștilor proprietari este incompatibilă cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, sub aspectul cerinței proporționalității, și a solicitat ca instanța să statueze că proprietarii persoane fizice sau juridice de drept privat au dreptul fa o chirie stabilită la nivelul chiriilor practicate pe piața liberă pentru locuințe similare.

Pârâtul a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită nu este una nouă, iar în subsidiar a arătat că reclamanta nu poate decât să se subroge în drepturile locatorului, în limita cotei-părți din proprietatea imobiliară grevată, și să solicite și să obțină doar chiria aferentă acesteia, și nu să solicite despăgubiri pentru lipsa de folosință.

5. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Prin încheierea de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 273/325/2014 al Tribunalului Timiș și-a exprimat punctul de vedere, arătând, după expunerea dispozițiilor legale considerate ca fiind relevante în cauză, că la nivelul acestei instanțe, precum și la instanțele inferioare aflate în circumscripția sa jurisprudența cu privire la chestiunea de drept dedusă judecății nu este unitară. Totodată, s-a invocat și caracterul neunitar al jurisprudenței naționale în materie, fără să se facă însă referire la vreo hotărâre judecătorească pronunțată de o instanță națională, din altă circumscripție teritorială.

Cu privire la orientările jurisprudențiale conturate în circumscripția Tribunalului Timiș s-a arătat că există un mod diferit de interpretare a domeniului de aplicare a articolului unic din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudențială, unele instanțe au apreciat că prorogarea locațiunii nu operează parțial de plano și parțial în condițiile de exigență ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, în cazul în care asupra locuinței există o stare de coproprietate între statul român ori unitatea administrativ-teritorială, pe de o parte, și persoana căreia i s-a retrocedat o cotă-parte din imobil, pe de altă parte, ci că trebuie urmate regulile de drept comun privind regimul juridic al exercitării coproprietății obișnuite, conform cărora locațiunile depășind trei ani și considerate ca acte juridice de dispoziție trebuie supuse regulii unanimității, impunând acordul tuturor coproprietarilor.

În ceea ce privește cealaltă orientare jurisprudențială la nivelul acestei instanțe, prin încheierea de sesizare nu s-a arătat în ce constă aceasta și care sunt elementele de diferențiere față de prima orientare jurisprudențială prezentată.

6. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

La Tribunalul Timiș, într-o primă orientare jurisprudențială, majoritară, identică de altfel cu cea de la Curtea de Apel București și cu cea de la Tribunalul Satu Mare, din cadrul Curții de Apel Oradea, s-a opinat că, în situația în care imobilul retrocedat în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se află în coproprietatea unei persoane fizice beneficiare a acestei legi și a statului ori a unității administrativ-teritoriale, contractul de locațiune existent la data retrocedării nu este supus prorogării de drept, respectiv aplicării dispozițiilor articolului unic din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009, și ale art. 9-11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, devenind obligatorie respectarea regulii unanimității din dreptul comun pentru perfectarea unei noi locațiuni, întrucât s-a considerat că în această ipoteză nu își mai găsesc incidența dispozițiile legale speciale privind protecția chiriașilor.

La aceeași instanță, într-o altă orientare jurisprudențială, minoritară, identică cu cea de la Tribunalul Caraș-Severin, s-a opinat că dispozițiile articolului unic din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009, sunt incidente și în situația în care locuința se afla la data intrării sale în vigoare în coproprietatea statului cu persoanele fizice cărora le-a fost retrocedată cota-parte în condițiile legilor speciale de reparație, fiind o situație de excepție de la principiul unanimității ce guvernează actele de dispoziție ale coproprietarilor, întrucât norma specială impune o restrângere a exercitării atributelor dreptului de proprietate.

Celelalte instanțe naționale nu au identificat practică judiciară în această materie.

7. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă. În subsidiar, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condițiilor de admisibilitate a sesizării, opinia judecătorilor-raportori a fost în sensul că dispozițiile articolului unic din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009, sunt aplicabile atât în situația proprietății exclusive a statului sau a unităților administrativ-teritoriale, cât și în situația proprietății comune, pe cote-părți, a statului sau a unităților administrativ-teritoriale cu persoanele fizice asupra suprafețelor locative cu destinația de locuințe și că durata contractului de închiriere pentru care a operat tacita relocațiune, în condițiile art. 1437 din Codul civil de la 1864, se prelungește cu 5 ani, potrivit articolului unic din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009, cu indemnizarea corespunzătoare folosinței cotei-părți din proprietate pentru fiecare din coproprietari.

8. Înalta Curte de Casație și Justiție

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de părți și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prin dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, legiuitorul a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ.

Procedând, în prealabil, la o analiză asupra admisibilității sesizării, se constată că sunt îndeplinite condițiile ce vizează: 1. existența unei cauze aflate în curs de judecată; 2. instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; și 3. cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza, întrucât s-a făcut dovada existenței unui litigiu în materie locativă pe rolul Tribunalului Timiș, care soluționează cauza în ultimă instanță, urmând să pronunțe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit dispozițiilor art. 1.032 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Este îndeplinită, de asemenea, și condiția de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, întrucât în speță s-a invocat incidența articolului unic din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009, a cărui modalitate de interpretare și aplicare se solicită.

În ceea ce privește cerința noutății chestiunii de drept ce formează obiectul prezentei sesizări, se impun o serie de clarificări.

Astfel, în lipsa unei definiții a "noutății" chestiunii de drept și a unor criterii de determinare a acesteia, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sesizată cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă.

Sub un prim aspect se constată că practica neunitară a fost semnalată numai la nivelul unor instanțe aflate în circumscripția Curții de Apel Timișoara, având în vedere că, în urma solicitării Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu s-a făcut dovada că la nivelul celorlalte curți de apel s-ar fi înregistrat litigii similare, care să genereze o practică neunitară.

În plus, chiar și la nivelul Curții de Apel Timișoara numărul acestor litigii a fost foarte restrâns, situație în care, din această perspectivă, este îndeplinită cerința noutății problemei de drept supuse interpretării, întrucât aceasta nu a primit o dezlegare din partea instanțelor, de o manieră suficientă să antreneze declanșarea procedurii recursului în interesul legii.

Aceasta deoarece condiția noutății trebuie privită, în contextul legiferării sale, ca unul dintre elementele de diferențiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanțelor judecătorești (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariției unei astfel de practici (control a priori).

De asemenea, asupra acestei chestiuni Înalta Curte nu a statuat, litigiile în materie locativă nefiind cuprinse în sfera de competență materială a instanței supreme, și nu există un recurs în interesul legii cu un obiect similar în curs de soluționare.

Însă, deși nu este menționată expressis verbis ca o condiție de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, este necesar ca sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție să aibă drept obiect o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită și care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății.

Se observă că, spre deosebire de legislația franceză, care prevede expres condiția dificultății serioase, veritabile și pe cea a interesului pentru un număr mare de cazuri, pentru sesizarea instanței supreme, legislația internă lasă o largă marjă de apreciere titularilor sesizării sub acest aspect, ceea ce poate determina transformarea mecanismului hotărârii prealabile în reversul său, respectiv într-o procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente sau într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii.

În cazul supus analizei, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziții legale în scopul determinării măsurii în care prevederile articolului unic din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009, se aplică și în situația locuințelor aflate în coproprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale cu persoane fizice cărora le-a fost retrocedată cota-parte de proprietate dintr-un imobil în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Or, problema semnalată nu reprezintă o controversă legală și nu comportă o reală dificultate, care să necesite interpretarea unor texte de lege imperfecte, incerte, lacunare ori contradictorii sau aplicarea unor dispoziții legale al căror conținut sau a căror sferă de acțiune să fie discutabile.

Interpretarea corectă a prevederilor legale invocate de titularul sesizării se realizează prin urmărirea evoluției legislative și prin analiza de conținut a normelor care guvernează regimul juridic al contractelor de închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuințe.

Astfel, prin Legea nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafețe locative, a fost reglementat regimul juridic al contractelor de închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuințe, indiferent de persoana proprietarului, așa cum rezultă din cuprinsul art. 1 din această lege, potrivit căruia "Contractele de închiriere, indiferent de proprietar, privind suprafețele locative cu destinația de locuințe, supuse normării și închirierii conform Legii nr. 5/1973, precum și cele folosite de către așezăminte social-culturale și de învățământ, de partide politice, sindicate și alte organizații neguvernamentale, aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a prezentei legi, se prelungesc de drept pe o perioadă de 5 ani, în aceleași condiții".

La data de 8 aprilie 1999 este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare. Ulterior, prin art. 230 lit. v) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, s-a prevăzut că la data intrării în vigoare a Codului civil se abrogă art. 12, 14-25, art. 32 alin. (2), art. 43 și 44 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, și că, de la aceeași dată, dispozițiile art. 12 și 1A-25 nu se mai aplică nici contractelor de închiriere a locuinței în curs de executare.

Potrivit noii reglementări, reprezentată de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare,

spre deosebire de Legea nr. 17/1994, pentru prima dată s-a făcut distincție între imobilele proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale și imobilele proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat.

Prin dispozițiile art. 9-11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, s-au instituit, în situația proprietarilor persoane fizice sau juridice de drept privat, o procedură specială privind încheierea unui nou contract de închiriere cu chiriașul sau fostul chiriaș, precum și o procedură în cazul nerespectării de către proprietar a dispozițiilor legii, sancțiunea fiind aceea a prelungirii de drept a contractului de închiriere anterior până la încheierea unui nou contract de închiriere.

În condițiile în care Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, a reglementat un caz special de prelungire de drept a contractelor de închiriere atunci când proprietarul este o persoană fizică sau juridică de drept privat, la data de 11 martie 2004 a fost adoptată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2004 privind prelungirea duratei unor contracte de închiriere, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 30 martie 2004, aprobată prin Legea nr. 219/2004, care, prin alin. (1) al articolului unic, a prevăzut că "Durata contractelor de închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuințe, din proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale, aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, care expiră la data de 8 aprilie 2004, se prelungește de drept pentru o perioadă de 5 ani."

Ulterior, la 13 mai 2009, a fost adoptată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2009 privind durata unor contracte de închiriere pentru suprafețe locative cu destinația de locuințe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 19 mai 2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009, ale cărei dispoziții constituie obiectul prezentei sesizări și care prevede, în articolul unic, că "Durata contractelor de închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuințe, din proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale, reglementate de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2004 privind prelungirea duratei unor contracte de închiriere, aprobată prin Legea nr. 219/2004, pentru care a operat tacita relocațiune, în condițiile prevăzute la art. 1.437 din Codul civil, este de 5 ani de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență".

Prin urmare, față de evoluția legislativă menționată, este cert că legiuitorul, prin actele normative inițiale, respectiv Legea nr. 17/1994 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, a reglementat situația juridică a contractelor de închiriere, indiferent de proprietar, iar prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2004, aprobată prin Legea nr. 219/2004, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009, a reglementat doar situația juridică a contractelor de închiriere ce vizează imobile ale căror proprietari sunt statul român și unitățile administrativ-teritoriale.

În condițiile în care dispozițiile art. 13 și art. 15 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare - care au rămas nemodificate în ciuda numeroaselor modificări aduse legii speciale -, fac referire numai la dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, este evident că doar acest act normativ este aplicabil imobilelor ce cad sub incidența legii speciale de restituire, și nu dispozițiile altor acte normative speciale, cum este cazul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009.

În concluzie, se constată că textul de lege a cărui interpretare se solicită este formulat în termeni clari, suficienți și previzibili, astfel încât nu este necesară pronunțarea unei hotărâri prealabile, scopul acestei proceduri fiind acela de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile și dificile de drept.

Față de argumentele expuse, Înalta Curte apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat, astfel încât sesizarea nu este admisibilă.