Decizia CCR nr. 57 din 24.02.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 6 alin. (1) din Codul penal

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, excepție ridicată de Cecilian Morcov în Dosarul nr. 2.431/62/2014 al Curții de Apel Brașov - Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 783 D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Președintele dispune a se face apelul și în Dosarul nr. 1.060D/2014, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, excepție ridicată de Adriana Constantinescu în Dosarul nr. 3.674/180/2014 al Tribunalului Bacău - Secția penală.

4. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, la dosarul cauzei, autorul excepției de neconstituționalitate a depus note scrise, prin care solicită admiterea acesteia.

6. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a excepției de neconstituționalitate ridicate în dosarele sus-menționate, din oficiu, pune în discuție conexarea Dosarului nr. 1.060 D/2014 la Dosarul nr. 783 D/2014. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării dosarelor. Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 1.060 D/2014 la Dosarul nr. 783 D/2014, care este primul înregistrat.

7. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate. Se face trimitere la jurisprudența Curții Constituționale în această materie și se menționează că nu au intervenit elemente noi care să determine modificarea acesteia.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

8. Prin Decizia penală nr. 97/C din 4 august 2014 și Decizia penală nr. 374/C/2014 din 14 octombrie 2014, pronunțate în dosarele nr. 2.431/62/2014 și nr. 3.674/180/2014, Curtea de Apel Brașov - Secția penală și pentru cauze cu minori și Tribunalul Bacău - Secția penală au sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, excepție ridicată de Cecilian Morcov și Adriana Constantinescu în cauze având ca obiect soluționarea unor contestații la executare formulate de autorii excepției, prin care aceștia solicită modificarea unor pedepse care le-au fost aplicate conform prevederilor Codului penal din 1969.

9. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile art. 6 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituționale, contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, întrucât exclud de la beneficiul aplicării legii penale mai favorabile persoanele condamnate la pedepse penale mai mici sau egale cu maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunile săvârșite. Se susține că textul criticat generează situații în care persoane cărora le-au fost aplicate, potrivit dispozițiilor Codului penal din 1969, pedepse penale mai mici, ce nu depășesc maximul special prevăzut de Codul penal în vigoare pentru infracțiunile săvârșite, să execute pedepse mai mari decât persoanele condamnate pentru săvârșirea acelorași infracțiuni, cărora le-au fost aplicate pedepse ce depășesc maximul special prevăzut de legea nouă, și care beneficiază de reducerea acestor pedepse, conform prevederilor art. 6 din Codul penal. Se mai invoca discriminarea pe criteriul aleatoriu al duratei judecării cauzelor penale, arătându-se că aceasta este influențată atât de conduita părților, cât și de cea a instanțelor de judecată și, în acest context, textul criticat creează discriminare între persoanele condamnate prin hotărâri definitive sub imperiu) Codului penal din 1969, care au beneficiat de aplicarea dispozițiilor art. 15 ale acestui cod, și cele condamnate definitiv potrivit prevederilor Codului penal în vigoare, care sunt lipsite de acest beneficiu.

10. Curtea de Apel Brașov - Secția penală și pentru cauze cu minori și Tribunalul Bacău - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că prevederile art. 6 alin. (1) din Codul penal reprezintă opțiunea legiuitorului, exprimată potrivit atribuțiilor sale neconstituționale în materia legiferării, și reflectă politica penală existentă la momentul adoptării Codului penal în vigoare. Potrivit acesteia, legiuitorul a acordat prioritate principiului autorității de lucru judecat al hotărârilor judecătorești definitive, singura excepție fiind cea a aplicării legii penale mai favorabile în condițiile arătate în ipoteza normei criticate, condiții în care nu se încadrează autorul excepției. Prin urmare, se arată că restrângerea de către legiuitor a sferei aplicării legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor judecătorești rămase definitive sub imperiul legii vechi nu este de natură a încălca principiile constituționale și principiile de drept european invocate în cauză.

11. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

12. Avocatul Poporului susține că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că principiul legalității pedepsei impune ca aceasta să aibă susținere legală și după aplicarea ei, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea prevăzută în legea nouă mai favorabilă. Se arată că reglementarea în Codul penal a aplicării legii penale mai favorabile după rămânerea definitivă a cauzei este justificată de necesitatea asigurării unei egalități de tratament juridic între destinatarii legii penale, respectiv între persoanele condamnate potrivit legii vechi, persoanele care au săvârșit aceleași infracțiuni sub imperiul legii vechi, dar au fost condamnate definitiv conform dispozițiilor legii noi, și cele care au săvârșit aceleași infracțiuni după intrarea în vigoare a legii noi. Referitor la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, se arată că diferența de tratament invocată de autorul excepției este justificată de situațiile juridice diferite în care se află cele două categorii de persoane condamnate arătate în critica de neconstituționalitate, unele fiind condamnate definitiv, potrivit prevederilor Codului penal din 1969, iar celelalte fiind judecate și condamnate conform dispozițiilor Codului penal în vigoare. Se face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 437 din 8 iulie 2014.

13. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul - raportor, notele scrise, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

14. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

15. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, care au următorul cuprins: "Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim".

16. Se susține că textele criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 15 alin. (2) referitor la neretroactivitatea legii, art. 16 alin. (1) cu privire la egalitatea în drepturi, art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului și art. 148 alin. (2) privind integrarea în Uniunea Europeană, precum și prevederilor art. 7 și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la legalitatea pedepsei și la interzicerea discriminării și art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție cu privire la interzicerea generală a discriminării.

17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal prin Decizia nr. 379 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 7 august 2014, prin care a respins ca neîntemeiată această excepție și a reținut că dispozițiile legale criticate trebuie privite în coroborare cu cele ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

18. Curtea a observat că, prin Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014, a analizat o serie de critici identice aduse dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, iar cele statuate cu acel prilej se aplică mutatis mutandis și cauzei de față.

19. Astfel, Curtea a reținut că autorii excepției de neconstituționalitate critică încălcarea prin textul criticat a principiului retroactivității legii penale mai favorabile, identificând simultan, ca lege penală mai favorabilă, atât dispozițiile Codului penal, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, cât și dispozițiile art. 15 alin. 1 din Codul penal din 1969. În acest sens, Curtea a observat că în cazul unei succesiuni de legi, în cursul procesului penal, anterior rămânerii definitive a hotărârii, instanța trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancțiunii în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre aceste legi și să aplice aceste criterii în limitele legii identificate ca fiind mai favorabilă, luând în considerare și analizând faptele și situația particulară a fiecărui caz în parte (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 22 mai 2013).

20. De asemenea, Curtea a observat existența anumitor diferențe și în ceea ce privește aplicarea retroactivă a legii noi, ce intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. S-a arătat că, în acest caz, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi, în cazul pedepselor definitiv aplicate, se reduce la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi și la cauzele legale de modificare a acestor limite, dar și că în această ipoteză este vorba despre punerea în balanță a dreptului unei persoane condamnate la aplicarea legii penale mai favorabile și alte drepturi sau valori constituționale care pot contracara parțial sau complet acest drept, precum principiul securității raporturilor juridice și principiul autorității de lucru judecat. S-a observat că, în realizarea acestui echilibru, legiuitorul a eliminat aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile din Codul penal.

21. Curtea a observat, totodată, că textul criticat nu contravine dispozițiilor art. 7 paragraful 1 din Convenție, care prevede principiul retroactivității legii penale mai favorabile. Acest principiu este încorporat în regula potrivit căreia, în cazul în care există diferențe între legea penală în vigoare la momentul comiterii infracțiunii și legile penale ulterioare adoptate înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, instanțele trebuie să aplice legea ale cărei prevederi sunt cele mai favorabile inculpatului (Hotărârea din 17 septembrie 2009 pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei nr. 2, paragraful 109). Astfel, o lege penală nouă, care reduce sau atenuează pedepsele aplicabile, se aplică autorilor actelor până în momentul în care condamnarea lor dobândește autoritatea de lucru judecat.

22. Referitor la încălcarea prin textul criticat a prevederilor constituționale ale art. 16, Curtea a observat că analiza realizată din această perspectivă duce la concluzia că cele două categorii de persoane se află în situații juridice diferite, astfel încât aplicarea noii reglementări doar persoanelor a căror sancțiune aplicată depășește maximul special prevăzut de legea nouă nu poate duce la o înfrângere a principiului egalității. În acest sens, prin Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, precitată, Curtea a apreciat că ambele categorii de persoane între care se realizează comparația sunt persoane condamnate definitiv, ceea ce ar determina calificarea situației acestora ca fiind identică. Curtea a constatat însă că diferența rezidă în aceea că, în cazul primei categorii, sancțiunile aplicate depășesc maximul special al noii reglementări, nemaigăsindu-și corespondent în noua legislație, situându-ne, astfel, în ipoteza aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile reglementate atât de art. 14 din Codul penal din 1969, cât și de art. 6 din noul Cod penal, pe când în cazul celei de-a doua categorii, în care se găsesc și autorii excepției, sancțiunile aplicate acestora nu depășesc maximul special cuprins în noua reglementare, ceea ce ar fi putut atrage aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive doar sub imperiul art. 15 din Codul penal din 1969, reglementare nepreluată însă în Codul penal actual.

23. În ceea ce privește pretinsa discriminare, invocată în cauza ce face obiectul prezentei excepții de neconstituționalitate, între persoanele care au săvârșit faptele sub imperiul legii vechi și au fost condamnate sub imperiul acestei legi și cele care, săvârșind faptele în aceleași condiții, nu au fost condamnate, urmând a li se aplica noile dispoziții, Curtea a constatat că aceste persoane nu se regăsesc în situații identice, unele persoane fiind condamnate definitiv la data intrării în vigoare a noii legi, altele nu, astfel că tratamentul juridic diferențiat este justificat și nu se poate vorbi despre existența unei discriminări.

24. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât considerentele, cât și soluția deciziilor invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

25. Având în vedere argumentele anterior expuse, Curtea constată că nu poate fi reținută nici încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 14 din Convenție referitoare la interzicerea discriminării și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție cu privire la interzicerea generală a discriminării.

26. Pentru motivele arătate la paragrafele 18-22, Curtea constată că prevederile art. 148 alin. (2) privind integrarea în Uniunea Europeană nu au incidență în cauză.