Decizia CCR nr. 82 din 18.02.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 6,art. 9,art. 14,art. 23,art. 25–281, art. 30,art. 65,art. 681,art. 69–74, art. 136–138, art. 143–152, art. 160–160b, art. 161–170, art. 200–264,...

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 6,art. 9,art. 14,art. 23,art. 25-28¹art. 30,art. 65,art. 68¹,art. 69-74, art. 136-138, art. 143-152, art. 160-160_b, art. 161-170, art. 262 pct. 1 lit. a), art. 200-264, art. 270,art. 274,art. 287,art. 385⁹alin. 1 pct. 10 din Codul de procedură penală din 1968 și ale art. 5,art. 18¹alin. (1) și art. 18²alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, excepție ridicată de Adrian Negru în Dosarul nr. 28.104/299/2006 al Tribunalului București - Secția a II-a penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 391 D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Se arată că textele criticate nu contravin dispozițiilor constituționale invocate de autorul excepției. În subsidiar, se susține că criticile formulate nu reprezintă veritabile excepții de neconstituționalitate, autorul fiind nemulțumit, în realitate, de modul de interpretare și aplicare a legii. Referitor la art. 18¹alin. (1) și art. 18²alin. (1) din Legea nr. 78/2000, se susține că, în cazul acestora, autorul critică limitele speciale ale pedepselor prevăzute de dispozițiile legale criticate. Se arată că atât interpretarea și aplicarea legii, cât și modificarea textelor supuse controlului de constituționalitate sunt aspecte ce nu intră în sfera de competență a Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 31 mai 2013, pronunțată în Dosarul nr. 28.104/299/2006, Tribunalul București - Secția a II-a penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 6,art. 9,art. 14,art. 23,art. 25-28¹, art. 30,art. 65,art. 68¹,art. 69-74, art. 136-138, art. 143-152, art. 160-160^b, art. 161-170, art. 262 pct. 1 lit. a), art. 200-264, art. 270,art. 274,art. 287,art. 385⁹alin. 1 pct. 10 din Codul de procedură penală din 1968 și ale art. 5,art. 18¹alin. (1) și art. 18²alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, excepție ridicată de Adrian Negru într-o cauză având ca obiect soluționarea apelurilor declarate împotriva unei sentințe penale de condamnare a autorului excepției pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute la art. 18¹și art. 18²din Legea nr. 78/2000.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, referitor la pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor art. 18¹alin. (1) și art. 18²alin. (1) din Legea nr. 78/2000, autorul acesteia susține că textele arătate contravin prevederilor art. 53 alin. (2) din Constituție, întrucât pedepsele prevăzute de ele nu sunt proporționale cu pericolul social al faptelor incriminate. În acest sens, se arată că respectivele pedepse sunt similare celor cu care sunt sancționate infracțiunile de compromitere a unor interese de stat (art. 168 din Codul penal din 1969) și de divulgare a secretului care periclitează siguranța statului (art. 169 din Codul penal din 1969), acestea din urmă fiind fapte cu un pericol social sporit.

Cu privire la pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor art. 262 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968, se susține că acestea contravin principiului siguranței și securității juridice, principiu constituțional dedus prin interpretarea sistematică a prevederilor art. 1 alin. (3), (4) și (5), art. 11 alin. (2), art. 15 alin. (1) și (2), art. 16 alin. (1) și (2), art. 20, 21, art. 24 alin. (1), art. 52, 53, 57, 124, 126, 129, 131, 132, art. 146 lit. d) și art. 154 alin. (1) din Legea fundamentală și care garantează securitatea juridică a persoanei contra riscurilor la care este expusă chiar prin conținutul normelor juridice. Se arată că trimiterea în judecată a unei persoane poate avea loc doar în condițiile în care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, ce are ca scop tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Se susține, totodată, că prin emiterea rechizitoriului, procurorul urmărește ca persoana trimisă în judecată să fie trasă la răspundere penală, considerând-o, în acest fel, vinovată de săvârșirea infracțiunilor reținute în actul de sesizare a instanței. În aceste condiții persoana trimisă în judecată este prezumată a fi vinovată, situație ce încalcă principul constituțional statuat la art. 23 alin. (11) din Constituție. Se arată că, de altfel, dacă persoana în cauză ar fi prezumată a fi nevinovată, procurorul ar face aplicarea prevederilor art. 10 alin. (1) lit. d) și e) din Codul de procedură penală din 1968, neputând pune în mișcare acțiunea penală. Se susține, de asemenea, că prin încălcarea prezumției de nevinovăție, potrivit căreia, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată, cel trimis în judecată este pus în situația de a-și dovedi în fața instanței propria nevinovăție.

Criticile anterior enunțate referitoare la încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 23 alin. (11) sunt menținute și în privința prevederilor art. 6, 9, 14, 23, 25-28¹, 30, 65, 68¹, 69-74, 136-138, 143-152, 160-160_b, 161-170, 200-264, 270, 274, 287 și art. 385⁹alin. 1 pct. 10 din Codul de procedură penală din 1968, arătându-se că principiul prezumției de nevinovăție obligă, de fapt, procurorii și instanțele să efectueze, în toate cazurile, urmărirea penală și cercetarea judecătorească in rem. Se arată, totodată, că aceste texte legale contravin și art. 16,art. 21 alin. (3), art. 24 și art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală.

Tribunalul București - Secția a II-a penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, textele criticate necontravenind dispozițiilor constituționale invocate de autorul excepției.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul arată că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă. Se susține că dispozițiile art. 143-152, art. 161-170, art. 200-264 și art. 385⁹alin. 1 pct. 10 din Codul de procedură penală din 1968 nu au legătură cu soluționarea cauzei. Referitor la critica de neconstituționalitate a prevederilor art. 5,art. 18¹alin. (1) și art. 18²alin. (1) din Legea nr. 78/2000, se arată că aceasta vizează modificarea acestor texte legale sub aspectul limitelor speciale ale pedepselor aplicabile. În privința celorlalte dispoziții legale criticate, se susține că autorul excepției enumera articole din cuprinsul Codului de procedură penală din 1968 și articole din Legea fundamentală, fără a arăta exact în ce constă neconstituționalitatea acestora.

Avocatul Poporului susține că textele criticate sunt constituționale. Sa arată că critica referitoare la prevederile art. 5,art. 18¹alin. (1) și art. 182 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 nu cuprinde reale argumente de neconstituționalitate în sprijinul celor invocate de către autorul excepției, că cea care vizează neconstituționalitatea dispozițiilor art. 262 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 nu respectă exigențele unei veritabile excepții de neconstituționalitate și că restul textelor criticate nu sunt de natură a aduce atingere dreptului la un proces echitabil și prezumției de nevinovăție, fiind, totodată, în acord cu prevederile art. 53 din Constituție.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 6 - Garantarea dreptului la apărare,art. 9 - Obiectul și exercitarea acțiunii penale,art. 14 - Obiectul și exercitarea acțiunii civile,art. 23 - Inculpatul,art. 25-28¹ referitoare la competența după materie și după calitatea persoanei, art. 30 - Competența pentru infracțiunile săvârșite în țară,art. 65 - Sarcina administrării probelor,art. 68¹- Indicii temeinice,art. 69-74 - referitoare la declarațiile învinuitului sau ale inculpatului, art. 136-138 privind dispozițiile generale cu privire la măsurile preventive, art. 143-152 cu privire la reținere, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țara și arestarea preventivă, art. 160-160^b referitoare la arestarea inculpatului, art. 161-170 - cu referite la alte măsuri procesuale, art. 262 pct. 1 lit. a) referitor la rezolvarea cauzelor, art. 200-264 privind urmărirea penală, art. 270 cu privire la cauzele de reluare a urmăririi penale, art. 274 - Durata arestării inculpatului după reluare,art. 287 - Îndatoririle instanței de judecată,art. 385⁹alin. 1 pct. 10 privind cazurile în care se poate face recurs din Codul de procedură penală din 1968 și ale art. 5,art. 18¹alin. (1) și art. 18²alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000.

Prevederile art. 262 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 au următorul cuprins: "Dacă procurorul constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând probele necesare și legal administrate, procedează, după caz, astfel:

1. când din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de învinuit sau de inculpat și că acesta răspunde penal:

a) dacă acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare în cursul urmăririi penale, dă rechizitoriu prin care pune în mișcare acțiunea penală și dispune trimiterea în judecată;“.

Dispozițiile art. 6, 9, 14, 23, 25-28¹, 30, 65, 68¹, 69-74, 136-138/143-152, 160-160^b, 161-170, 200-264, 270, 274, 287 și art. 3859 alin. 1 pct. 10 din Codul de procedură penală din 1968 au fost abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Având însă în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a statuat că sintagma "în vigoare“ din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, Curtea reține ca obiect al prezentei excepții de neconstituționalitate prevederile art. 6, 9, 14, 23, 25-28¹, 30, 65, 68¹, 69-74, 136-138, 143-152, 160-160_b, 161-170, 200-264, 270, 274, 287 și art. 385⁹alin. 1 pct. 10 din Codul de procedură penală din 1968 și, în special, ale art. 262 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 [preluate la art. 327 lit. a) din Codul de procedură penală în vigoare] și ale art. 5,art. 18¹alin. (1) și art. 18²alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.

Curtea reține că la data pronunțării sentinței penale de condamnare a inculpatului, faptele prevăzute la art. 18¹alin. (1) din Legea nr. 78/2000 erau sancționate penal cu închisoare de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi, iar cele prevăzute la art. 18²alin. (1) din Legea nr. 78/2000 erau pedepsite cu închisoare de 6 luni la 5 ani, limite speciale ce constituie obiectul criticilor formulate cu privire la articolele arătate și care nu au fost preluate în actualul conținut al acestor norme, după modificarea lor prin art. 79 pct. 12 și 13 din titlul II al Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Pentru acest motiv, având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011 anterior referită, Curtea va analiza dispozițiile art. 18¹alin. (1) și art. 18²alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în forma aplicată autorului excepției de neconstituționalitate.

Se susține că textele criticate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (3), (4) și (5) cu privire la statul român, art. 11 alin. (2) referitor la dreptul internațional și dreptul intern, art. 15 privind universalitatea, art. 16 alin. (1) și (2) referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 cu privire la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiție, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, art. 52 cu privire la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 57 privind exercitarea drepturilor și a libertăților, art. 124 referitor la înfăptuirea justiției, art. 125 privind statutul judecătorilor, art. 126 cu privire la instanțele judecătorești, art. 127 referitor la caracterul public al dezbaterilor, art. 128 cu privire la folosirea limbii materne și a interpretului în justiție, art. 129 privind folosirea căilor de atac, art. 130 cu privire la poliția instanțelor, art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, art. 132 cu privire la statutul procurorilor, art. 146 lit. d) privind atribuțiile Curții Constituționale și art. 154 alin. (1) referitor la conflictul temporal de legi.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:

I. Cu privire la critica, formulată în ansamblu, asupra prevederilor art. 6, 9, 14, 23, 25-28¹, 30, 65, 68¹, 69-74, 136-138, 143-152, 160-160^b, 161-170, 200-264, 270, 274, 287 și art. 385⁹alin. 1 pct. 10 din Codul de procedură penală din 1968, ce reglementează, de fapt, obiectul și exercitarea acțiunii civile, inculpatul, competența după materie și după calitatea persoanei, competența pentru infracțiunile săvârșite în țară, sarcina administrării probelor, indicii temeinice, declarațiile învinuitului sau ale inculpatului, măsurile preventive, reținerea, arestarea inculpatului, alte măsuri procesuale, urmărirea penală, cauzele de reluare a urmăririi penale, durata arestării inculpatului după reluare, îndatoririle instanței de judecată și cazurile în care se poate face recurs, Curtea reține că autorul excepției de neconstituționalitate este nemulțumit de modul în care normele enumerate sunt aplicate de către organele de urmărire penală, arătând că ele fac posibilă încălcarea de către acestea a prezumției de nevinovăție, a dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare. Interpretarea și aplicarea legii nu intră însă în sfera competenței Curții Constituționale, motiv pentru care Curtea constată că excepția este, sub aspectul acestei critici, inadmisibilă.

În ceea ce privește pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5,art. 18¹alin. (1) și art. 18²alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în forma criticată de autorul excepției, Curtea observă că potrivit prevederilor art. 5 dispozițiile Legii nr. 78/2000 sunt aplicabile și infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, reglementate la art. 18¹-art. 18⁵din această lege; conform art. 18¹alin. (1), folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi; iar, potrivit art. 18²alin. (1), schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinației fondurilor obținute din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Curtea constată că, în prezent, faptele incriminate la art. 18¹alin. (1) din Legea nr. 78/2000 sunt pedepsite cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi, iar cele incriminate la art. 18²alin. (1) din Legea nr. 78/2000 sunt pedepsite cu închisoare de la un an la 5 ani și interzicerea unor drepturi.

Autorul excepției susține că infracțiunile reglementate la art. 18¹alin. (1) și art. 18²alin. (1) din Legea nr. 78/2000 prevăd pedepse prea mari raportat la pericolul social al faptelor incriminate. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“, motiv pentru care Curtea constată că și în privința acestei critici excepția apare ca fiind inadmisibilă.

II. Curtea s-a mai pronunțat asupra constituționalității prevederilor art. 262 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 prin raportare la critici de neconstituționalitate asemănătoare prin Decizia nr. 646 din 29 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 23 ianuarie 2006, Decizia nr. 383 din 25 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 1 mai 2008, și Decizia nr. 1.588 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 26 ianuarie 2011, prin care a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate invocată.

Prin Decizia nr. 646 din 29 noiembrie 2005, Curtea a constatat că prerogativele încredințate procurorului de către legiuitor, privind administrarea și aprecierea probelor în cursul urmăririi penale, reprezintă o expresie a rolului Ministerului Public stabilit de prevederile art. 131 din Constituție. Prin aceeași decizie, Curtea a statuat că, potrivit Legii fundamentale, Ministerul Public este o parte componentă a autorității judecătorești, și nu a puterii executive sau a administrației publice și că, în calitatea sa de reprezentant al intereselor generale ale societății și de apărător al ordinii de drept, al drepturilor și libertăților cetățenilor, Ministerului Public, prin procurori, îi revine sarcina ca în faza de urmărire penală să caute, să administreze și să aprecieze probele care servesc la constatarea existenței sau inexistenței infracțiunii, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea tuturor împrejurărilor pentru justa soluționare a cauzei.

Analizând pretinsa încălcare prin art. 262 din Codul de procedură penală din 1968 a dispozițiilor constituționale referitoare la dreptul la apărare, Curtea a constatat că nu se poate susține că acestea aduc atingere art. 24 din Legea fundamentală, întrucât, în măsura în care partea interesată consideră că procurorul a pronunțat în mod discreționar una dintre soluțiile menționate în textul legal criticat, aceasta are posibilitatea, în cazul emiterii rechizitoriului, de a arăta judecătorului în ce constă nelegalitatea comisă, iar, în cazul dispunerii unei soluții de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, pe aceea de a formula, potrivit art. 278 și 278¹ din Codul de procedură penală din 1968, plângere contra actelor procurorului la procurorul ierarhic superior ori la instanța de judecată, după caz.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât soluția, cât și considerentele deciziei invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

Pentru aceste motive, Curtea constată că prevederile art. 262 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 nu încalcă nici dispozițiile art. 23 alin. (11) din Constituție referitor la prezumția de nevinovăție, emiterea rechizitoriului neputând avea semnificația unei răsturnări a sarcinii probei. Se subliniază, în acest sens, că prezumția de nevinovăție subzistă până la pronunțarea unei condamnări definitive și că emiterea actului de trimitere în judecată nu înseamnă răsturnarea acestei prezumții.