Decizia CCR nr. 78 din 11.02.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 2 lit. e) şi art. 16 din Legea nr. 194/2011 - combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prev.e de acte...

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 2 lit. e) și art. 16 din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, excepție ridicată de Ciprian Nicolae Iova, Ovidiu Ionuț Iova, Martin Toma Călin Lucian, Lucian Heveși și Andrei Erirriia în Dosarul nr. 3.571/271/2013 al Judecătoriei Oradea - Secția penală, precum și a dispozițiilor art. 118²alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969, excepție ridicată de Ciprian Nicolae Iova și Ovidiu Ionuț Iova în același dosar al aceleiași instanțe și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 299D/2013.

Dezbaterile au avut loc în ședința din 21 ianuarie 2014 în prezența reprezentantului Ministerului Public și au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea a amânat pronunțarea pentru data de 28 ianuarie 2014. Deoarece la acea dată nu au fost prezenți toți judecătorii care au participat la dezbateri s-a amânat pronunțarea pentru 5 februarie 2014, când, având nevoie de timp pentru a delibera, s-a amânat din nou pronunțarea pentru data de 11 februarie 2014.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 22 aprilie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 3.571/271/2013, Judecătoria Oradea - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 2 lit. e) și art. 16 din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, și a dispozițiilor art. 1182 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969, excepție ridicată de Ciprian Nicolae Iova, Ovidiu Ionuț Iova, Martin Toma Călin Lucian, Lucian Heveși și Andrei Erimia în dosarul de mai sus, având ca obiect soluționarea unei cauze penale în care se fac cercetări cu privire la săvârșirea infracțiunii de efectuare de operațiuni cu produse știind că sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive, fără a deține autorizație eliberată în condițiile legii, prevăzută și pedepsită de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin că prevederile art. 2 lit. e) și art. 16 din Legea nr. 194/2011 încalcă dispozițiile constituționale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul părților la un proces echitabil, precum și dispozițiile art. 6 paragrafele 1 și 3 lit. a) referitor la dreptul oricărui acuzat de a fi judecat în mod echitabil și de a fi informat în mod amănunțit asupra naturii acuzației și art. 7 cu denumirea Nicio pedeapsă fără lege, ambele din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece creează confuzie cu privire la categoriile de substanțe la care se referă prin aceea că legea nu oferă nicio altă explicație și niciun criteriu pe baza căruia să se poată stabili cu claritate care pot fi efectele. Totodată, se mai arată că legiuitorul nu a prevăzut un tabel cu substanțe care sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive.

De asemenea, prevederile art. 118²alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969 încalcă dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și art. 15 alin. (2) referitor la retroactivitatea legii penale sau contravenționale mai favorabile, precum și dispozițiile art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cu denumirea Nicio pedeapsă fără lege, deoarece anterior intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012 nu putea fi dispusă confiscarea specială. Așadar, persoanele care din motive obiective au avut șansa să se găsească sub imperiul reglementării anterioare s-au aflat într-o situație favorabilă, dar discriminatorie față de persoanele care au fost trimise în judecată după apariția noilor dispoziții. În acest sens se face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 1.092 din 18 decembrie 2012 prin care s-a statuat că prevederile art. 124 din Codul penal din 1969, așa cum a fost modificat prin art. I pct. 3 din Legea nr. 62/2012, sunt constituționale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi.

Judecătoria Oradea - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, sens în care face trimitere la deciziile Curții Constituționale nr. 134 din 7 martie 2013 și nr. 1.092 din 18 decembrie 2012.

Avocatul Poporului consideră că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 lit. e) și art. 16 din Legea nr. 194/2011 este neîntemeiată, iar dispozițiile art. 118²alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969 sunt constituționale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 2 lit. e) și art. 16 din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 10 noiembrie 2011, și a dispozițiilor art. 118²alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969 referitor la Confiscarea extinsă, astfel cum a fost introdus prin art. I pct. 2 din Legea nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 19 aprilie 2012, care, la data sesizării instanței de contencios constituțional, aveau următorul conținut:

- Art. 2 lit. e) din Legea nr. 194/2011:"În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații: [_]

e) efecte psihoactive - unul dintre următoarele efecte pe care le poate avea un produs, atunci când este consumat de către o persoană: stimularea sau inhibarea sistemului nervos central al persoanei, având ca rezultat modificări ale funcțiilor și proceselor psihice și ale comportamentului ori crearea unei stări de dependență, fizică sau psihică;“;

- Art. 16 din Legea nr. 194/2011:"(1) Fapta persoanei care, fără a deține autorizație eliberată în condițiile prezentei legi, efectuează operațiuni cu produse știind că acestea sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 8 ani și interzicerea unor drepturi, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.

(2) Fapta persoanei care, fără a deține autorizație eliberată în condițiile prezentei legi, efectuează operațiuni cu produse despre care trebuia sau putea să prevadă că sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani.“;

- Art. 1182 alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969: "Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit;“.

Ulterior sesizării Curții Constituționale, dispozițiile art. 16 din Legea nr. 194/2011 au fost modificate prin art. 232 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, lege care, potrivit art. 247, a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 118²alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969, Curtea constată că acestea, deși abrogate, au fost preluate tale quale în art. 112¹alin. (2) lit. a) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, care, potrivit art. 246 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014. Așa fiind, ținând seama de rațiunile avute în vedere de Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, potrivit cărora "sintagma «în vigoare» din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare“, Curtea urmează a se pronunța asupra prevederilor art. 2 lit. e) și art. 16 din Legea nr. 194/2011 în varianta existentă la momentul sesizării și asupra prevederilor art. 118²alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969.

Autorii excepției de neconstituționalitate susțin că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 15 alin. (2) referitor la retroactivitatea legii penale sau contravenționale mai favorabile, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul părților la un proces echitabil, precum și dispozițiile art. 6 paragrafele 1 și 3 lit. a) referitor la dreptul oricărui acuzat de a fi judecat în mod echitabil și de a fi informat în mod amănunțit asupra naturii acuzației și art. 7 cu denumirea Nicio pedeapsă fără lege, ambele din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:

1. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 lit. e) și art. 16 din Legea nr. 194/2011, Curtea s-a pronunțat asupra unor critici similare prin Decizia nr. 134 din 7 martie 2013 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 220 din 17 aprilie 2013. Cu acel prilej, Curtea a constatat că, motivat de necesitatea instituirii unor măsuri de prevenire, control și combatere a consumului de substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive, legiuitorul a înțeles să interzică orice operațiune cu astfel de produse până la obținerea autorizării de la Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (A.N.S.V.S.A.).

"Prin urmare, potrivit art. 9 din lege, dacă în urma evaluării se constată că produsul pentru care se solicită autorizarea este substitut, A.N.S.V.S.A. va comunica solicitantului refuzul de eliberare a autorizației și va notifica Ministerului Sănătății efectuarea demersurilor necesare pentru înscrierea substitutului în unul dintre tabelele din anexa la Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanțelor și preparatelor stupefiante și psihotrope, cu modificările și completările ulterioare, și, respectiv, la Legea nr. 134/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, cu modificările și completările ulterioare. Totodată, A.N.S.V.S.A. ține și actualizează un registru special în care se înscriu operațiunile și produsele pentru care se emite autorizație, precum și operatorii autorizați; datele din registru făcându-se publice prin afișare pe pagina de internet a instituției.

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 194/2011 rezultă că aceasta întrunește exigențele de claritate și previzibilitate, întrucât conținutul său este clar, inteligibil și lipsit de generalizări excesive. Totodată, și Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative impune aceste exigențe. [_] legea criticată este suficient de clară stabilind în art. 3 alin. (3) și (4) că la aprecierea rezonabilă a caracterului de produs susceptibil de a avea efecte psihoactive se pot lua în considerare, fără a se limita la acestea, lipsa ori insuficiența elementelor pentru determinarea regimului juridic al produsului, caracteristicile produsului, în principal compoziția, sau lipsa indicării acestora, consumul, ca destinație previzibilă a produsului, și prezentarea produsului, etichetarea sa, orice avertizări sau instrucțiuni pentru utilizarea lui, precum și orice altă indicație ori informație referitoare la acestea sau chiar lipsa lor.

Prin urmare, autorii excepției, deși au comercializat substanțe al căror regim juridic, conținut, caracteristici, compoziție chimică nu le erau cunoscute, pornesc, în absența oricăror elemente certe, de la premisa că acestea nu puteau fi substitut în sensul art. 2 lit. a) din Legea nr. 194/2011. Acest raționament contrazice tocmai faptele comise, pentru că, dacă nu se cunosc caracteristicile unui produs nu au cum să fie evidente beneficiile sau cel puțin rațiunile pentru care este pus în vânzare. Este adevărat că și alcoolul, cafeaua, nicotină, ceaiul negru sau ciocolata pot fi apreciate ab initio ca fiind susceptibile de stimularea sau inhibarea sistemului nervos central al persoanei, având ca rezultat modificări ale funcțiilor și proceselor psihice și ale comportamentului ori crearea unei stări de dependență, fizică sau psihică, dar, fiecare în parte, au un regim juridic bine definit, care le-a scos din categoria substanțelor ce pot fi catalogate drept substitut în sensul Legii nr. 194/2011. [_]

În Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că însemnătatea noțiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului despre care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi (Hotărârea din 28 martie 1990, pronunțată în Cauza Groppera Radio AG și alții împotriva Elveției, paragraful 68). Previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea decurge dintr-o anumită acțiune (a se vedea, între altele, Hotărârea din 13 iulie 1995, pronunțată în Cauza Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit, paragraful 37). Acest lucru se întâmplă de obicei cu profesioniștii, obișnuiți să facă dovada unei mari prudențe în exercitarea meseriei lor. De asemenea, se poate aștepta de la ei să acorde o atenție deosebită evaluării riscurilor pe care le implică (a se vedea Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 35).

Prin urmare, Legea nr. 194/2011 îndeplinește atât condiția accesibilității prin aceea că a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, fiind adusă la cunoștința destinatarilor săi, cât și condiția previzibilității, nelăsând loc de arbitrariu ori echivoc.“

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele și soluția deciziei mai sus precizate își păstrează, mutatis mutandis, valabilitatea și în prezenta cauză.

2. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 118²alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969, Curtea constată că, prin sesizarea formulată, autorii excepției critică prevederile referitoare la instituția confiscării extinse, întrucât afectează prevederile constituționale referitoare la egalitatea cetățenilor în fața legii, cele referitoare la principiul aplicării legii penale mai favorabile, precum și cele referitoare la norma consacrată de art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Cu privire la critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 7 cu denumirea Nicio pedeapsă fără lege din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea constată că acesta nu este incident în cauză, deoarece așa cum a statuat în jurisprudența sa, măsura de siguranță a confiscării nu este o pedeapsă în sensul atribuit de art. 53 din Codul penal din 1969, care instituie felurile pedepselor aplicabile persoanei fizice (a se vedea Decizia nr. 900 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 29 iulie 2010).

Cu privire la celelalte critici, Curtea constată că, potrivit art. 61 din Constituție, Parlamentul, în calitate de unică autoritate legiuitoare a țării, adoptă măsurile de politică penală în acord cu atingerea interesului legitim urmărit. Drept urmare, în sistemul sancțiunilor de drept penal s-a impus necesitatea ca, alături de cadrul mijloacelor de constrângere cu caracter represiv, să se instituie și un cadru complementar cu un caracter pur preventiv, respectiv cel al măsurilor de siguranță. Acestea sunt destinate să preîntâmpine săvârșirea altor fapte penale prin înlăturarea stărilor de pericol care au provocat luarea lor. Măsurile de siguranță, între care se regăsește și măsura confiscării extinse, au, în sfera categoriilor juridice, caracterul de sancțiuni de drept penal, deoarece pot fi dispuse numai față de persoanele care au săvârșit fapte penale. Totodată, incidența aplicării lor nu este determinată de existența răspunderii penale pentru fapta săvârșită, ci de existența stării de pericol relevată de acea faptă. Prin urmare, starea de pericol care constituie, în acord cu art. 111 din Codul penal din 1969, temei al luării măsurii de siguranță, nu se confundă cu pericolul social al infracțiunii, deoarece aceasta privește persoana, făptuitorul sau anumite lucruri având legătură cu fapta săvârșită de el și care constituie o amenințare pentru viitor.

Curtea constată că sub incidența reglementării constituționale consacrate de art. 15 alin. (2) referitor la retroactivitatea legii penale sau contravenționale mai favorabile pot intra numai normele de drept penal material (substanțial) și nicidecum cele de drept penal procedural care sunt de imediată aplicare. Dreptul penal cuprinde ansamblul normelor juridice prin care se stabilesc ce fapte constituie infracțiuni, sancțiunea ce urmează a fi adoptată (aplicată) în cazul săvârșirii infracțiunii, condițiile în care statul poate trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni, precum și condițiile în care urmează să fie executate pedepsele și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii unor fapte penale.

Prin lege penală se înțelege o normă de drept substanțial sau material cu un conținut normativ propriu-zis, adică o normă care stabilește conduite, fapte, acțiuni ale subiecților într-un raport juridic, în timp ce prin expresia referitoare la dreptul procesual ori procedural se exprimă categoria normelor juridice care cuprind în conținutul lor proceduri, modalități sau mijloace prin care se aplică normele dreptului substanțial.

Prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, Curtea Constituțională, referindu-se la criteriile de delimitare ale normelor de drept penal de cele de procedură penală, a constatat că "așezarea acestor norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor.“ Drept urmare, ceea ce prevalează în stabilirea acestui caracter constă în obiectul de reglementare, scopul și rezultatul la care conduce norma pusă în discuție. Astfel, dacă se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare al normei, se constată că art. 118²alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969 este o normă referitoare la confiscarea specială, putând fi încadrată în categoria normelor de drept substanțial și nu în categoria celor de procedură penală, deoarece în art. 2 din Codul penal din 1969 se arată că legea penală prevede și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii de infracțiuni. Or, măsura de siguranță a confiscării extinse este una dintre acestea. Totodată, nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la înlăturarea unei stări de pericol și la preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală.

În consecință, măsura de siguranță a confiscării extinse este o normă de drept penal material.

Cât privește instituția confiscării extinse care nu este altceva decât o varietate a măsurii de siguranță a confiscării, Curtea constată că această instituție a fost introdusă în legislația română prin Legea nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 19 aprilie 2012, lege care transpune în legislația națională art. 3 din Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 68 din 15 martie 2005. De altfel, în Raportul Comisiei Europene către Parlamentul European și către Consiliul Uniunii Europene privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare și verificare, dat publicității în luna iulie 2011, se recomandă ca în sfera luptei împotriva corupției țara noastră să dovedească rezultate convingătoare în recuperarea produselor infracțiunii, urmând cele mai bune practici din alte state membre ale Uniunii Europene și adoptând o nouă lege privind confiscarea extinsă.

Prin urmare, analiza Curții Constituționale va avea ca punct de plecare susținerile autorilor excepției potrivit cărora dispozițiile art. 118²alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969 afectează principiul aplicării legii penale mai favorabile și egalitatea cetățenilor în fața legii prin aceea că retroactivează, fiind aplicabile discriminator faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi.

Astfel, Curtea constată că prin efectele sale confiscarea extinsă, așa cum s-a arătat mai sus, deși nu este condiționată de răspunderea penală, presupune o legătură indisolubilă cu infracțiunea. Drept urmare, apare ca o cauză de înlăturare a unei stări de pericol și de preîntâmpinare a săvârșirii unor alte fapte penale.

Analizând conținutul întregii reglementări referitoare la confiscarea extinsă din Codul penal, Curtea constată că principiul legii penale mai favorabile este aplicabil inclusiv acestei instituții.

În ceea ce privește principiul egalității în fața legii a cetățenilor, Curtea constată că este posibil ca un coautor să fie definitiv judecat sub imperiul legii vechi și, pe cale de consecință, să nu se dispună luarea măsurii de siguranță a confiscării extinse, pe când cu privire la celălalt coautor, care se află încă în faza procedurilor judiciare, să se dispună o astfel de măsură. Drept urmare, în măsura în care nu ar fi opozabilă legea penală mai favorabilă, acesta din urmă ar fi discriminat sub aspectul tratamentului juridic fără nicio justificare obiectivă și rezonabilă față de primul.

Altfel spus, dispozițiile referitoare la confiscarea extinsă sunt constituționale în măsura în care se aplică numai faptelor săvârșite sub imperiul noii soluții legislative care a intervenit de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012, respectiv, 22 aprilie 2012.

În concluzie, Curtea constată că normele legale criticate sunt constituționale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi. Aceasta nu presupune însă că judecătorul de drept comun, în procesul de înfăptuire a justiției, nu este liber să facă analiza corespunzătoare, de la caz la caz, în situația în care urmează a da dezlegare unei pricini în care faptele au fost comise în formă continuată.

În sfârșit, Curtea mai constată că rațiuni similare de analiză ale unui text dedus controlului de constituționalitate au fost avute în vedere și cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013, motiv pentru care soluția și considerentele acesteia sunt valabile mutatis mutandis și în prezenta cauză.