Decizia ICCJ - RIL nr. 1 din 17.02.2014

Dosar nr. 20/2013

Iulia Cristina Tarcea - vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele completului

Lavinia Curelea - președintele Secției I civile

Roxana Popa - președintele delegat al Secției a II-a civile

Ionel Barbă - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal

Corina Michaela Jîjîie - președintele Secției penale

Simona Lala Cristescu - judecător la Secția I civilă

Carmen Minodora lanoși - judecător la Secția I civilă

Rodica Susanu - judecător la Secția I civilă

Andreia Liana Costanda - judecător la Secția I civilă

Nina Ecaterina Grigoraș - judecător la Secția I civilă

Lavinia Dascălu - judecător la Secția la civilă, judecător-raportor

Carmen Trănica Teau - judecător la Secția a II-a civilă

Aurelia Motea - judecător la Secția a II-a civilă

Monica Ruxandra Duță - judecător la Secția a II-a civilă

Mariana Cîrstocea - judecător la Secția a II-a civilă

Mirela Polițeanu - judecător la Secția a II-a civilă

Eugenia Voicheci - judecător la Secția a II-a civilă, judecător-raportor

Niculae Măniguțiu - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Simona Camelia Marcu - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Viorica Iancu - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Eugenia Marin - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Eugenia Ion - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal

Luiza Maria Păun - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal, judecător-raportor

Ștefan Pistol - judecător la Secția penală

Lavinia Valeria Lefterache - judecător la Secția penală

Completul competent să judece recursul în interesul legii este legal constituit în conformitate cu dispozițiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, raportat la art. 272 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Ședința este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror-șef adjunct al Secției judiciare.

La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent-șef Ruxandra Petre din cadrul Secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, desemnată pentru această cauză în conformitate cu dispozițiile art. 273 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursurile în interesul legii formulate de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5,art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Codul civil, raportat la dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, în referire la invocarea de către instanțe, din oficiu ori de către părți, după momentul procedural prevăzut de art. 2.513 din Codul civil, a excepției prescripției extinctive, în cazul prescripțiilor începute sub imperiul Decretului nr. 167/1958, împlinite și, respectiv, neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil - 1 octombrie 2011.

Reprezentantul procurorului general, doamna Antonia Constantin, arată că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, 201 și 223 din Legea nr. 71/2011 și ale art. 6 alin. (4) din Codul civil, prevederile art. 2.512 și art. 2.513 din Codul civil referitoare la invocarea prescripției extinctive nu sunt aplicabile prescripțiilor începute anterior datei de 1 octombrie 2011, chiar dacă s-au împlinit ulterior acestei date. Dispozițiile art. 2.512 și 2.513 din Codul civil sunt aplicabile numai prescripțiilor extinctive care încep să curgă după intrarea sa în vigoare, iar dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958, republicat, rămân aplicabile în privința prescripțiilor extinctive care au început să curgă în perioada cât acest act normativ a fost în vigoare, chiar dacă procesul a început după data de 1 octombrie 2013.

În concluzie, solicită admiterea recursului în interesul legii și pronunțarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii.

Președintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare asupra recursurilor în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursurilor în interesul legii, constată următoarele:

1. Problema de drept care a generat practică neunitară

Prin recursurile în interesul legii promovate de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a arătat că nu există un punct de vedere unitar în practica judiciară națională cu referire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, 201 și 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4) și art. 2.513 din Codul civil, raportat la dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, în ceea ce privește obligația și posibilitatea instanței de a verifica împlinirea termenului de prescripție și de a invoca din oficiu excepția prescripției extinctive, precum în ceea ce privește posibilitatea părții interesate de a invoca aceeași excepție, în orice stadiu procesual, în cazul prescripțiilor începute și împlinite ori neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil - 1 octombrie 2011.

Cererile de recurs în interesul legii au fost însoțite de hotărâri judecătorești exemplificative.

2. Examen jurisprudențial

Prin cele două sesizări s-a semnalat existența unei practici judiciare neunitare la nivel național în ceea ce privește interpretarea și aplicarea normelor cu caracter tranzitoriu ale Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (respectiv art. 5, 201 și 223), precum și a normelor conținute în Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, respectiv art. 6 alin. (4), în partea lor privitoare la regimul juridic aplicabil prescripțiilor începute și împlinite ori a acelora neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil - 1 octombrie 2011, sub aspectul existenței dreptului și obligației instanței de a invoca, din oficiu, excepția prescripției ori a dreptului părților interesate de a invoca aceeași excepție, în orice fază procesuală.

Problema de drept a fost soluționată diferit în special în litigiile începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

3. Soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești

3.1. Într-o primă orientare jurisprudențială, majoritară, s-a considerat că prescripțiile extinctive începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și împlinite ori cele neîmplinite la data de 1 octombrie 2011 rămân în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, inclusiv sub regimul invocării lor, care este dat de dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat (act normativ sub imperiul căruia acestea au început să curgă), astfel încât și în litigiile introduse după data de 1 octombrie 2011 instanțele de judecată pot invoca, din oficiu, excepția prescripției extinctive, ca excepție de fond, peremptorie și absolută, după cum și părțile interesate au acest drept, indiferent de etapa procesuală a litigiului.

În argumentarea acestor soluții au fost invocate dispozițiile art. 6 alin. (4) din Codul civil, precum și cele ale art. 5 alin. (1) și art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

S-a arătat că, întrucât normele cuprinse în art. 6 alin. (4) din Codul civil și art. 201 din Legea nr. 71/2001 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil nu fac nicio distincție în privința regimului juridic aplicabil, legea care guvernează prescripția extinctivă, sub toate aspectele, de drept material și procesual, este legea sub imperiul căreia aceasta a început să curgă, după cum se prevede expres prin cele două texte legale menționate.

Atunci când legiuitorul a dorit să deroge de la această regulă, a făcut-o expres și limitativ, prin dispozițiile art. 203 și 204 din Legea nr. 71/2001 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, norme care sunt însă de strictă interpretare și aplicare, doar în privința cauzelor de suspendare și întrerupere a cursului prescripției extinctive anume prevăzute.

În consecință, aceste instanțe au apreciat că noul regim juridic al prescripției extinctive, al cărei specific constă și în aceea că prescripția nu operează de plin drept, aceasta putând fi invocată exclusiv de partea interesată, in limine litis, iar nu și de către organul de jurisdicție, este aplicabil doar prescripțiilor care au început să curgă după data intrării în vigoare a acestui act normativ - 1 octombrie 2011.

3.2. Într-o a doua orientare jurisprudențială, minoritară, alte instanțe au considerat că aceste prescripții rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, cu excepția regimului invocării, care intră sub incidența art. 2.512 și art. 2.513 din Codul civil, texte de lege ce conțin norme de procedură de imediată aplicare, astfel încât, în litigiile începute după 1 octombrie 2011, instanța nu mai este obligată să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau la executare silită este prescris și nici nu mai poate invoca excepția prescripției, în timp ce partea interesată o poate face doar in limine litis, în condițiile și cu limitările prevăzute prin cele două articole ale Codului civil anterior menționate.

Argumentându-și soluțiile, aceste instanțe s-au întemeiat pe dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, potrivit cărora "Dispozițiile Codului civil sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia [_] dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil“, și pe interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 223 din același act normativ.

Întrucât regulile de invocare a prescripției țin de domeniul regimului procedural al acesteia, fiind - din această cauză - de imediată aplicare, acestea sunt deplin aplicabile în acele litigii începute după data intrării în vigoare a Codului civil.

S-a spus că o interpretare contrară ar nega caracterul și efectul novator al dispozițiilor din Codul civil care au reglementat prescripția extinctivă ca instituție de ordine privată, așadar total diferit față de reglementarea anterioară dată aceleiași instituții juridice de Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat.

4. Opinia Colegiului de conducere al Curții de Apel Constanța

Nu a fost exprimată o opinie asupra problemei de drept rezolvate diferit de instanțe, de către acest titular al sesizării.

5. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Evidențiind diferențele majore de concepție dintre Legea nr. 287/2009 privind Codul civil și Decretul nr. 167/1958, republicat, în reglementarea instituției juridice a prescripției, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut, în punctul de vedere exprimat asupra recursului în interesul legii, că interpretarea gramaticală, logică și sistematică a dispozițiilor art. 5, 201 și 223 din Legea nr. 71/2011, precum și ale art. 6 alin. (4) din Codul civil conduce la concluzia că prevederile art. 2.512 și 2.513 din Codul civil, referitoare la invocarea prescripției extinctive, nu sunt aplicabile prescripțiilor începute anterior datei de 1 octombrie 2011, chiar dacă s-au împlinit ulterior acestei date. Dispozițiile acestor două articole sunt aplicabile numai prescripțiilor extinctive care încep să curgă după intrarea lor în vigoare, în timp ce dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, rămân aplicabile în privința prescripțiilor extinctive care au început să curgă în perioada cât acest act normativ a fost în vigoare, chiar dacă procesul a început după data de 1 octombrie 2011.

Pentru a ajunge la această concluzie s-a susținut că rezolvarea problemei de drept intertemporal ivite în legătură cu instituția juridică a prescripției este dată de dispozițiile tranzitorii cu caracter special ale art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și de acelea ale art. 6 alin. (4) din Codul civil.

În acord cu aceste dispoziții legale, prescripțiile extinctive începute înainte de 1 octombrie 2011 și neîmplinite până la această dată, reprezentând situații juridice în curs de realizare, facta pendentia, rămân supuse legii vechi, dându-se satisfacție principiului respectării așteptărilor legitime ale părților.

Excepțiile de la această regulă - ce dau expresie revenirii la principiul aplicării imediate a legii civile noi, consacrat ca atare prin dispozițiile art. 6 alin. (5) din Codul civil și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil - au fost expres și limitativ instituite prin art. 202 și art. 203 din Legea nr. 71/2011, care se referă la cazurile de suspendare prevăzute de art. 2.532 pct. 6 și 7 din Codul civil, respectiv la cazul de întrerupere a cursului prescripției, prevăzut de art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil.

Față de împrejurarea că dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil nu conțin nicio distincție, iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus și având în vedere sintagma "în întregime“ conținută de art. 6 alin. (4) din Codul civil, legea sub imperiul căreia prescripția a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât și pe cele de drept procesual referitoare la prescripție, chiar dacă aceasta s-a împlinit după intrarea în vigoare a Codului civil.

De asemenea, s-a arătat că, dacă în privința prescripțiilor începute și neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, ca situații juridice în curs de realizare, rămân aplicabile dispozițiile legale sub imperiul cărora acestea au început să curgă, a fortiori, prescripțiile începute și împlinite la data intrării în vigoare a Codului civil, constituind facta praeterita, sunt supuse dispozițiilor sub imperiul cărora au început să curgă și s-au împlinit.

S-a susținut de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție că această soluție rezultă și din aplicarea principiului neretroactivității legii civile, consacrat de art. 6 alin. (1) teza a II-a din Codul civil, precum și dintr-o interpretare per a contrarie a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Dispozițiile art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil nu pot conduce la înlăturarea regulii consacrate prin art. 201 din aceeași lege, întrucât aplicarea acestora este condiționată de lipsa unor prevederi exprese contrare. Or, art. 201 conține chiar astfel de dispoziții contrare, fiind lipsit de relevanță, din perspectiva problemei de drept analizate, faptul că procesul a început după data de 1 octombrie 2011.

Tot astfel, nici prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, ce dau expresie principiului aplicării imediate a legii noi cu privire la facta pendentia, nu ar putea conduce la o concluzie contrară celei susținute de orientarea jurisprudențială majoritară, întrucât acestea constituie dispoziții tranzitorii cu caracter general, aplicabile doar în măsura în care în cuprinsul aceluiași act normativ nu se regăsesc dispoziții speciale, cum este cazul prevederilor art. 201 referitoare la prescripție.

Art. 6 alin. (4) din Codul civil și art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil nu fac decât să instituie derogări de la principiul aplicării imediate a legii civile noi pentru facta pendentia.

6. Doctrina în materie

Este de menționat astfel că, atât cu prilejul analizei dispozițiilor tranzitorii ale Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cât și a aceleia vizând soluțiile legislative oferite de art. 6 din Codul civil materiei relative la aplicarea legii civile în timp, doctrina recentă a menționat, între exemplele de ultraactivitate (supraviețuire) a legii vechi, ca excepții de la principiul aplicării imediate a legii civile noi, consacrat prin dispozițiile art. 5 din Legea nr. 71/2011 și art. 6 alin. (5) și (6) din Codul civil, ori ca aplicații ale principiului neretroactivității consacrat prin art. 3-5 din Legea nr. 71/2011, cazul prescripțiilor începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 [Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod Civil. Comentariu pe articole (art. 1-2664), Editura C. H. Beck, București, 2012, pag. 9; M. Nicolae, Codex Juris Civilis. Noul Cod civil, ediție critică, tomul 1, Universul juridic, București, 2012, pag. 25; M. Nicolae, Contribuții la studiul conflictului de legi în timp, în materie civilă în lumina Noului Cod civil, Universul juridic, București, 2013, pag. 499 și urm., pag. 529].

În mod specific, într-o monografie destinată studiului conflictului de legi în timp (în lumina Codului civil), s-a precizat că aplicarea imediată a legii noi prescripțiilor începute și neîmplinite, sub cuvânt că acestea ar reprezenta situații în curs, este discutabilă deoarece legea nouă, modificând sau suprimând prescripțiile născute înainte de intrarea sa în vigoare, înlătură parțial sau total efectele legii vechi deja produse, fiind astfel parțial retroactivă. Aceasta întrucât a atribui unui fapt deja consumat - încheierea unui act juridic ori săvârșirea unui fapt juridic stricto sensu -, chiar și pentru viitor, alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data săvârșirii lor înseamnă a modifica ori suprima aceste efecte în considerarea dispozițiilor legii noi, iar nu ale celei vechi, normal și natural aplicabilă. Or aceasta nu s-ar putea realiza decât dacă legea nouă ar retroactiva, ceea ce în prezent este inadmisibil. (M. Nicolae, "Contribuții la studiul _“ precitat anterior, pag. 499 și urm.; ca exemple de atribuire a unor alte efecte decât cele prevăzute de legea în vigoare, au fost menționate: posibilitatea ca legea nouă să instituie sau să suprime prescripția, să mărească ori să micșoreze termenele de prescripție, să modifice condițiile (regimul) prescripției, sub aspectul începutului prescripției, cauzelor de suspendare, întrerupere sau repunere în termen; ibidem).

Întrucât aplicarea legii noi prescripțiilor începute și neîmplinite este afectată de retroactivitate, singura soluție posibilă este aplicarea în continuare a legii vechi care, se spune, în acest moment ultraactivează (supraviețuiește).

Potrivit aceluiași autor, acest sistem este nu numai unul simplu, presupunând aplicarea unei singure legi, ci și unul sigur, dând satisfacție principiului securității juridice și principiului preeminenței dreptului, dar și echitabil, menținând echilibrul dintre părți în așa fel încât niciuna dintre ele să nu aibă posibilitatea să invoce în beneficiul său prevederile legii noi.

De asemenea, a fost analizată și posibilitatea instanței de a invoca din oficiu excepția de prescripție extinctivă pentru prescripțiile începute sub imperiul fostului Decret nr. 167/1958, autorii subliniind că răspunsul este afirmativ, deoarece Legea nr. 71/2011 nu cuprinde vreo dispoziție specială în acest sens, ceea ce înseamnă că se aplică regula stabilită de art. 6 alin. (4) din Codul civil, care nu face vreo distincție între dispozițiile de drept material și cele procesuale în materia prescripției. (G. Boroi, C.A. Anghelescu, "Curs de drept civil. Partea generală, ediția a 2-a revizuită și adăugită; Editura Universitară; 2012, pag. 29).

7. Jurisprudența Curții Constituționale

În cazuistica deciziilor Curții Constituționale problema de drept soluționată diferit de instanțele judecătorești nu se regăsește abordată în mod direct, ci doar de o manieră implicită.

Astfel, prin Decizia nr. 389 din 1 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 721 din 22 noiembrie 2013, în care Curtea Constituțională a fost chemată să se pronunțe asupra constituționalității dispozițiilor art. 379 alin. 3 și 4 din codul de procedură civilă din 1865, precum și ale ârt. 2.506 alin. (1), art. 2.512 alin. (2), art. 2.515 alin. (3) și (4), art. 2.520 alin. (1) pct. 4, art. 2.538,art. 2.541 și art. 2.542 din Codul Civil, aceasta a arătat - cu privire la articolele din Codul civil criticate - că "nu au legătură cu soluționarea cauzei în care a fost ridicată excepția, deoarece, potrivit prevederilor art. 6 alin. (4) din Codul civil, prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, iar Sentința civilă nr. 674 din 5 martie 2008, care reprezintă titlul executoriu (_) este anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil“.

În consecință, Curtea, făcând trimitere la prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și la condiția de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, de a viza legi sau ordonanțe ori dispoziții din legi sau ordonanțe în vigoare, care au legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului, a decis în sensul respingerii excepției ce viza neconstituționalitatea dispozițiilor Codului civil, ca inadmisibilă.

8. Asupra regularității învestirii

Titularilor sesizării - Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - li s-a recunoscut prin lege dreptul de a formula o sesizare în vederea promovării recursului în interesul legii, în temeiul dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă.

Sesizările formulate au evidențiat ivirea unei probleme de drept ce a fost rezolvată neunitar de către instanțe și care ține de succesiunea legii civile în timp și de chestiunea raportului între normele generale și cele speciale, în funcție de câmpul de aplicare a acestora, în materia specifică de reglementare a instituției prescripției extinctive.

Având în vedere hotărârile judecătorești anexate, din care rezultă că aceeași problemă de drept a primit soluționări diferite prin hotărâri judecătorești rămase definitive și irevocabile, se constată existența unei jurisprudențe neunitare și, implicit, îndeplinirea tuturor condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 514 și 515 din Codul de procedură civilă, pentru promovarea recursului în interesul legii.

9. Raportul asupra recursului în interesul legii

Raportul asupra recursurilor în interesul legii, întocmit de judecătorii-raportori desemnați conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, a concluzionat că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

10. Înalta Curte

Examinând sesizările cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele: Textele de lege ce au generat practica neunitară: Art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat:

"Instanța judecătorească și organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau la executarea silită este prescris.“

Art. 6 alin. (4) din Codul civil:

"Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.“

Art. 2.512 din Codul civil - invocarea prescripției de partea interesată:

"(1) Prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, și fără a fi ținut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credință.

(2) Organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu.

(3) Dispozițiile prezentului articol sunt aplicabile chiar dacă invocarea prescripției ar fi în interesul statului sau al unităților sale administrativ-teritoriale.“

Art. 2.513 din Codul civil - momentul până la care se poate invoca prescripția:

"Prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate“.

Art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil:

"(1) Dispozițiile Codului civil se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.

(2) Dispozițiile Codului civil sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil.“

Art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil:

"Prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.“

Art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil:

"Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare ia data intrării în vigoare a Codului civil se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite.“

Așa cum s-a menționat deja, opiniile divergente ale instanțelor au avut ca punct de pornire interpretarea și aplicarea normelor cu caracter tranzitoriu ale Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, precum și a celor proprii Codului civil însuși, în partea lor privitoare la regimul juridic al prescripțiilor începute și împlinite ori al acelora neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil, 1 octombrie 2011.

Nu mai puțin, formarea unor opinii divergente a fost favorizată de diferența de concepție și de tratament juridic cu care a fost abordată instituția juridică a prescripției extinctive de către legiuitorul actual - cel al Codului civil din 2009, spre deosebire de cel trecut, sub reglementarea dată prin Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat.

Astfel, sub reglementarea Decretului nr. 167/1958, republicat - în vigoare până la 1 octombrie 2011, prescripția extinctivă a fost concepută ca o instituție de ordine publică, guvernată de norme imperative, dispozițiile art. 1 alin. (2) din decret, potrivit cărora orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă, și cele ale art. 18, care instituiau obligația instanțelor de judecată și a organelor arbitrale ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul ia acțiune sau la executare silită este prescris, constituind cele mai pregnante caracteristici în acest sens.

Reglementarea prin norme imperative a prescripției extinctive, dar și conținutul normativ al art. 18 din decret au determinat recunoașterea și consacrarea caracterului absolut al excepției procesuale de fond, peremptorii, a prescripției extinctive, ce putea fi ridicată din oficiu de instanță/organul arbitral, în orice fază procesuală, dar, în aceleași condiții, și de partea interesată.

Într-o viziune diametral opusă, legiuitorul actual a reglementat prescripția extinctivă ca instituție de ordine privată care nu mai operează de plin drept, ceea ce produce consecințele asupra duratei termenelor de prescripție, care nu mai sunt imperative, ci, în anumite marje, pot rămâne la disponibilitatea părților, recunoașterii posibilității renunțării la prescripție ori a încheierii de convenții prin care să se modifice cursul prescripției, prin fixarea începutului acesteia, ori a cauzelor legale de suspendare sau întrerupere, a sferei persoanelor care se pot prevala de faptul împlinirii acesteia, a condițiilor și limitelor procedurale în care excepția prescripției ar putea fi invocată etc.

Indiscutabil, caracterul relativ al excepției prescripției extinctive, ca excepție de fond, peremptorie, rezultă din conținutul art. 2.512 și art. 2.513 din Codul civil, care prevăd că prescripția nu poate fi aplicată din oficiu de organul de jurisdicție competent, ea putând fi opusă, numai în primă instanță sau, cel mai târziu, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant sau de persoanele menționate de art. 2.514 din Codul civil.

Problema dacă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, instanțele de judecată, din oficiu, ori părțile interesate mai pot invoca, în orice fază procesuală, excepția prescripției extinctive atunci când prescripțiile au început înainte de 1 octombrie 2011 constituie o chestiune de drept intertemporal a cărei dezlegare se regăsește în dispoziția tranzitorie a art. 201, situat în cap. VIII "Dispoziții cu privire la cartea a VI-a «Despre prescripția extinctivă, decăderea și calculul termenelor» a Codului civil“ - Secțiunea 1 "Dispoziții tranzitorii și de punere în aplicare a cărții a VI-a «Despre prescripția extinctivă, decăderea și calculul termenelor» a Codului civil“ din Legea nr. 71/2011.

Potrivit acestei norme, "prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit“.

Din punctul de vedere al aplicării legii civile în timp, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi reprezintă facta pendentia, ca situații juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data apariției acesteia.

Reglementând conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, în partea privitoare la prescripție, legiuitorul a optat să supună legii vechi prescripțiile începute și neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, în vederea asigurării stabilității juridice, spre a da satisfacție principiilor respectării drepturilor câștigate și respectării așteptărilor legitime, iar, nu în ultimul rând, spre a evita aplicarea retroactivă a legii noi, față de imperativul respectării principiului de ordin constituțional al neretroactivității legii, consacrat prin dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată.

Aceasta întrucât, de principiu, modificările aduse prin legea nouă condițiilor ori regimului prescripției - fie că legea nouă ar institui ori suprima prescripția, fie că ar mări sau micșora durata termenelor de prescripție, fie că ar modifica începutul acesteia, cauzele de suspendare, întrerupere, de repunere în termen ori condițiile invocării în vederea producerii de efecte juridice - nu pot atașa unui fapt trecut alte consecințe juridice decât cele prevăzute de legea atunci în vigoare. Acest lucru s-ar putea realiza doar dacă legea nouă ar retroactiva, fapt inadmisibil în actuala ordine constituțională.

Aceeași soluție legislativă a fost consacrată și prin dispozițiile art. 6 alin. (4) din Codul civil, potrivit cărora "Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării in vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit“.

Este de precizat că, deși invocat ca temei legal pentru multe din soluțiile instanțelor ce au conturat opinia majoritară, art. 6 alin. (4) din Codul civil nu oferă decât un argument secundar, deoarece, formal, dispozițiile sale nu sunt incidente rezolvării conflictului de drept intertemporal privitor la determinarea legii aplicabile prescripțiilor începute și împlinite ori neîmplinite la data de 1 octombrie 2011.

Norma art. 6 alin. (4) din Codul civil constituie sediul materiei pentru rezolvarea conflictelor de drept intertemporal în materie de prescripție, decădere și uzucapiuni, ce pot să apară în urma adoptării unor legi viitoare, sub puterea de reglementare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, ori a eventualelor conflicte dintre acesta și legislația civilă specială sau complementară, în timp ce conflictul de drept intertemporal în privința căruia instanțele naționale au avut opinii diferite a fost ocazionat de chiar intrarea în vigoare a legii, făcând obiectul de reglementare al dispozițiilor conflictuale cuprinse în Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

Chiar astfel fiind, este important de remarcat că principiile de drept comun prevăzute în art. 6 din Codul civil și, în particular, cele din art. 6 alin. (4) au fost confirmate în legea de punere în aplicare, legiuitorul dovedind consecvență.

Excepțiile de la regula înscrisă în dispoziția art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, care este aceea a aplicării legii vechi prescripțiilor începute și neîmplinite la 1 octombrie 2011, au fost expres și limitativ prevăzute prin dispozițiile art. 203 și 204 din Legea nr. 71/2011, acestea reprezentând, în realitate, o revenire la principiul aplicării imediate a legii civile noi, consacrat ca atare prin dispozițiile art. 6 alin. (5) și (6) din Codul civil și prin art. 5 din Legea nr. 71/2011.

Prin urmare, întrucât norma tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011 nu utilizează nicio distincție (iar ubilex non distinguit nec nos distinguere debemus), în timp ce aceea a art. 6 alin. (4) din Codul civil - care consacră o soluție identică, dând expresie acelorași principii de drept - conține sintagma "în întregime“, se înțelege că legea sub imperiul căreia prescripția a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât și pe cele de drept procesual referitoare la prescripție, chiar dacă aceasta se împlinește după intrarea în vigoare a Codului civil.

Întrucât regimul de invocare a excepției de prescripție este consecința directă a naturii juridice a acestei instituții de drept, care diferă după cum prescripția este tratată de legiuitor ca instituție de ordine publică ori de ordine privată, se poate spune că, aplicând dispozițiile art. 2.512 și 2.513 ale Codului civil prescripțiilor începute și neîmplinite la 1 octombrie 2009, se ajunge pe această cale nu doar la modificarea regimului de invocare a excepției de prescripție - care devine altul decât cel legal prevăzut la data începerii cursului acesteia -, ci la o modificare a chiar naturii juridice a acestei instituții a prescripției extinctive (cu consecințe inclusiv în planul dreptului substanțial), care, deși de ordine publică la data nașterii ei, va fi tratată ca instituție de ordine privată.

Dacă în privința prescripțiilor începute și neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, ca situații juridice în curs de realizare (facta pendentia), rămân aplicabile dispozițiile legale sub imperiul cărora acestea au început să curgă, a fortiori, prescripțiile începute și împlinite la data intrării în vigoare a Codului civil (facta praeterita), ca situații juridice finalizate, sunt supuse dispozițiilor sub imperiul cărora au început să curgă și s-au împlinit.

Nici dispozițiile art. 223 și nici cele ale art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil nu constituie argumente în infirmarea acestor concluzii.

Astfel, prevederile art. 223 se regăsesc în cap. X al Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, intitulat "Dispoziții finale“, iar prin câmpul lor de aplicare - destinat reglării tranzitorii a normelor de drept material și procedural după care se judecă procesele și cererile în materie civilă sau comercială aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 -, acestea au caracterul unor norme tranzitorii generale (sau norme conflictuale generale).

Așa cum rezultă din chiar cuprinsul art. 223 supus analizei, aplicarea sa intervine "dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel“.

Or art. 201 din Legea nr. 71/2011, text legal situat în cap. VIII secțiunea 1, intitulat "Dispoziții tranzitorii și de punere în aplicare a cărții a VI-a «Despre prescripția extinctivă, decădere și calculul termenelor» a Codului civil“, constituie, atât prin amplasarea sa în corpul legii, cât și prin câmpul său de aplicare - destinat reglării tranzitorii a domeniului particular privitor la prescripțiile în curs la data intrării în vigoare a Codului civil - o normă tranzitorie specială (sau normă conflictuală specială).

Cum specialul derogă de la general și se aplică cu întâietate, raport în care se află și cele două norme supuse analizei, înseamnă că dispozițiile art. 223 nu vor putea fi aplicate niciodată în reglarea conflictului de drept intertemporal privitor la regimul aplicabil prescripțiilor începute și împlinite ori neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, fiind înlăturate de la aplicare de norma conflictuală specială a art. 201 din același act normativ, devenind lipsit de relevanță faptul că procesul â început după data de 1 octombrie 2011, din perspectiva problemei de drept analizate.

Și dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, ce dau expresie principiului aplicării imediate a legii civile noi cu privire la facta pendentia, atât prin amplasarea lor în cap. I al Legii nr. 71/2011 "Dispozițiile generale“, cât și prin sfera de reglementare, au caracterul unor dispoziții generale, aplicabile doar în măsura în care în cuprinsul aceluiași act normativ nu se regăsesc dispoziții tranzitorii speciale, cum este cazul prevederilor art. 201, referitoare la prescripție.

Așadar, nici aceste dispoziții legale nu vor putea fi aplicate în determinarea legii aplicabile prescripțiilor începute și împlinite ori a acelora neîmplinite la data de 1 octombrie 2011, în prezența reglementării cu caracter special conținute în art. 201 din Legea nr. 71/2011, care instituie derogări de la principiul aplicării imediate a legii civile noi pentru facta pendentia și care se aplică cu întâietate.

A decide contrariul celor ce rezultă din interpretarea gramaticală, logică și sistematică a dispozițiilor legale menționate, spre a da efect caracterului și efectului novator al dispozițiilor Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, după cum au argumentat instanțele ce au pronunțat soluția minoritară, nu semnifică altceva decât a aplica retroactiv legea nouă (respectiv, dispozițiile art. 2.512 și 2.513 din Codul civil), contrar dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, și opțiunii clare a legiuitorului care, din nevoia de securitate și stabilitate juridică, condiții sine qua non ale asigurării preeminenței dreptului, în conflictul de drept intertemporal generat, a înțeles să dea întâietate aplicării legii civile vechi în privința prescripțiilor începute, dar neîmplinite (și, a fortiori, a celor împlinite) la 1 octombrie 2011, în ideea respectării intereselor și așteptărilor legitime ale particularilor, garantate, printre altele, și prin acțiunea principiului supraviețuirii legii vechi.

Prin urmare, au apreciat în mod corect instanțele ce au conturat jurisprudența majoritară, în sensul că noul regim juridic al prescripției extinctive, al cărei specific constă și în aceea că prescripția nu operează de plin drept, aceasta putând fi invocată exclusiv de partea interesată in limine litis, iar nu și de către organul de jurisdicție, este aplicabil doar prescripțiilor care au început să curgă după data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, 1 octombrie 2011.

Spre deosebire de acestea, prescripțiile începute și împlinite ori cele neîmplinite la 1 octombrie 2011 rămân în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, inclusiv sub regimul invocării lor, guvernat de dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât în privința acestora instanțele sunt obligate să cerceteze dacă dreptul ia acțiune sau la executare silită este prescris, putând invoca din oficiu excepția prescripției, după cum același drept de a invoca excepția îl au și părțile interesate, pe care îl vor putea exercita, indiferent de stadiul procesual al cauzei.