Decizia CCR nr. 939 din 13.11.2012 asupra excepţiei de neconstituţionalitate a disp. art. 3 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011, excepție ridicată de Sindicatul "Speranța“ din Orăștie în Dosarul nr. 1.284/272/2011 al Tribunalului Hunedoara - Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.104D/2012.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, în principal, ca inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate, deoarece autorul solicită modificarea textului de lege criticat. În subsidiar, susține că excepția este neîntemeiată, deoarece reprezentarea unui sindicat nu se confundă cu libertatea de asociere.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 18 mai 2012, pronunțată în Dosarul nr. 1.284/272/2011, Tribunalul Hunedoara - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011. Excepția a fost ridicată de recurentul Sindicatul "Speranța“ din Orăștie în cadrul soluționării unui recurs civil.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că dispozițiile de lege criticate contravin art. 53 din Legea fundamentală, întrucât permit înființarea unui sindicat cu un număr de 15 salariați și se impune stabilirea unor condiții mai restrictive pentru înființarea unui sindicat.

Tribunalul Hunedoara - Secția I civilă consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece stabilirea numărului minim de angajați din aceeași unitate care pot constitui un sindicat este la libera apreciere a legiuitorului, în condițiile în care Constituția nu prevede un anumit număr de salariați.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale, invocând în acest sens Decizia Curții Constituționale nr. 574/2011.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 31 august 2012, care au următorul cuprins: "Pentru constituirea unui sindicat este necesar un număr de cel puțin 15 angajați din aceeași unitate.“

Autorul excepției susține că dispozițiile de lege criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prin Decizia nr. 574 din 4 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 26 mai 2011, s-a pronunțat asupra constituționalității Legii dialogului social în cadrul controlului de constituționalitate a priori.

Cu acel prilej, Curtea a reținut că art. 40 alin. (1) din Constituție prevede dreptul cetățenilor de a se asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate și în alte forme de asociere. Acest drept fundamental, social-politic, care nu este însă un drept absolut, se exercită prin participare la constituirea asociațiilor sau prin aderare la asociații existente. Înseși prevederile constituționale stabilesc anumite limite ale dreptului de asociere, care privesc 3 aspecte: a) scopurile și activitatea; b) membrii; c) caracterul asociației, rezultând din modul său de constituire. Legea poate institui anumite condiții obligatorii privind constituirea și desfășurarea activității asociațiilor.

Prin aceeași decizie, Curtea a reținut - în ceea ce privește critica de neconstituționalitate privind eliminarea unor măsuri ce asigurau exercițiul liber și neconstrâns al libertății sindicale - că soluțiile legislative anterioare nu sunt de relevanță constituțională, cu alte cuvinte ele reprezintă mai degrabă garanții suplimentare de nivel legal în sprijinul activității sindicale, fără ca prin eliminarea lor să fie pusă în discuție sau afectată în vreun fel ori altul substanța art. 9 sau art. 40 din Constituție.

Cu privire la impunerea prin lege a unui număr minim de membri pentru constituirea unui sindicat, Curtea s-a pronunțat prin Decizia nr. 147 din 25 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 11 mai 2004, constatând că această prevedere se încadrează în condițiile pe care legea le poate impune potrivit prevederilor art. 9 din Constituție. Stabilirea numărului minim de membri constituanți se impune pentru a se asigura organizației sindicale constituite o reprezentativitate minimă în vederea desfășurării activităților spejcifice de apărare a drepturilor și intereselor membrilor săi.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluțiile, cât și considerentele deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

Având în vedere toate acestea, Curtea observă că dispozițiile art. 53 din Legea fundamentală nu au incidență în cauză, deoarece nu s-a constatat restrângerea exercițiului vreunui drept sau al vreunei libertăți fundamentale și, prin urmare, nu ne aflăm în ipoteza prevăzută de norma constituțională invocată.