Decizia CCR nr. 54 din 5.02.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 3307alin. 4 din C. pr. civ. din 1865

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 330⁷alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, excepție ridicată de Nagy Zoltán, precum și de Raluca Lucia Tomescu, Bogdan Constantin Tomescu, Adriana Georgeta Tudora, Sorin Spiridon Tudora și Ovidiu Iancu Tudora în dosarele nr. 3.585/83/2013 și nr. 7.697/90/2012 ale Tribunalului Satu Mare - Secția I civilă, respectiv Tribunalului Vâlcea - Secția I civilă, care formează obiectul dosarelor Curții Constituționale nr. 601D/2013 și nr. 741D/2013.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 21 ianuarie 2014, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, și au fost consemnate în încheierea din acea dată, când Curtea a conexat cele două dosare și, având nevoie de timp pentru a delibera, în conformitate cu dispozițiile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a amânat pronunțarea pentru data de 28 ianuarie 2014, iar apoi, constatându-se că nu sunt prezenți toți judecătorii care au participat la dezbateri, Curtea a amânat pronunțarea la 5 februarie 2014, dată la care a pronunțat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, reține următoarele: Prin încheierile din 20 septembrie 2013 și 5 noiembrie 2013, pronunțate în dosarele nr. 3.585/83/2013 și nr. 7.697/90/2012, Tribunalul Satu Mare - Secția I civilă, respectiv Tribunalul Vâlcea - Secția I civilă au sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 330⁷alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865.

Excepția a fost invocată de Nagy Zoltán, respectiv de Raluca Lucia Tomescu, Bogdan Constantin Tomescu, Adriana Georgeta Tudora, Sorin Spiridon Tudora și Ovidiu Iancu Tudora, în dosare având ca obiect soluționarea unor cereri de acordare a unor despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia arată că dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale, întrucât ele conferă deciziei adoptate în urma promovării unui recurs în interesul legii, efectul obligativității unei legi, nefiind însă supusă controlului constituțional asemenea legilor.

Se arată că, în urma pronunțării Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie pronunțată în urma promovării unui recurs în interesul legii, aceasta a hotărât că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi invocate ca temei juridic pentru acțiunile înaintate pe baza acestor prevederi nesoluționate definitiv la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010.

Dispozițiile legale criticate instituie o discriminare nejustificată între justițiabilii în situație juridică identică, dar care fie au obținut, fie nu au obținut (din motive neimputabile lor) hotărâri definitive în favoarea lor până la publicarea deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.354 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2010 în privința limitării cuantumului despăgubirilor. Astfel, consideră că instanța constituțională a reținut ca motiv de neconstituționalitate aplicabilitatea Ordonanței Guvernului nr. 62/2010 și în cauzele înaintate sub imperiul Legii nr. 221/2009 în forma inițială și care nu au fost soluționate încă în mod definitiv.

Or, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a aplicat un tratament deja constatat neconstituțional și a doua oară față de beneficiarii Legii nr. 221/2009. Astfel, se mai arată că, în cazul Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, instanța supremă, contrar celor expuse în motivarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1.354 din 20 octombrie 2010 a dispus ca efectele deciziilor instanței de contencios constituțional nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 să se extindă și asupra cauzelor începute mai înainte de publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu sfidarea directă a jurisprudenței instanței de contencios constituțional în materie.

Autorii excepției de neconstituționalitate mai arată că prin pronunțarea unei decizii în recursul în interesul legii, care, în temeiul dispozițiilor art. 330⁷alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, este obligatorie pentru celelalte instanțe, Înalta Curte de Casație și Justiție a intervenit între puterea legiuitoare și Curtea Constituțională și a abrogat ea însăși textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, chiar și pentru cererile anterior formulate, prin care se solicitau drepturile cuvenite persoanelor persecutate de regimul comunist ori moștenitorilor acestora.

Reglementările adoptate au ținut seama de Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste și nr. 1481(2006) intitulată Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist. Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.

Constatarea neconstituționalității textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a vizat punerea în acord a legislației în această materie și nicidecum suprimarea acordării unor despăgubiri morale cetățenilor ale căror cereri nu fuseseră însă soluționate. În aceste condiții, conform jurisprudenței Curții Constituționale, atât Parlamentul, cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul acestei decizii.

Tribunalul Satu Mare - Secția I civilă și-a exprimat opinia asupra excepției de neconstituționalitate, apreciind că aceasta este neîntemeiată.

Tribunalul Vâlcea - Secția I civilă, contrar dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, nu și-a exprimat opinia asupra excepției de neconstituționalitate, arătând că, asupra fondului excepției, respectiv dacă textul invocat este sau nu compatibil cu dispozițiile Constituției, va stabili Curtea Constituțională, acest aspect fiind în stricta competență a Curții Constituționale și nu a instanței de judecată.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului, în punctul său de vedere exprimat în Dosarul nr. 601D/2013, consideră că dispozițiile legale criticate sunt constituționale. Acesta arată că, în interpretarea legii, instanțele judecătorești, între care și Înalta Curte de Casație și Justiție, trebuie să respecte cadrul constituțional, iar sancționarea depășirii/încălcării acestuia revine în exclusivitate Curții Constituționale. Așadar, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituțională hotărăște că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, menținându-se astfel prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, atât instanțele judecătorești, cât și organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curții și să o aplice ca atare.

Din perspectiva raportării la prevederile Constituției, Curtea Constituțională verifică și constituționalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii. A admite o teză contrară contravine înseși rațiunii existenței Curții Constituționale, care și-ar nega rolul său constituțional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală.

Astfel, în sensul celor afirmate mai sus, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin deciziile nr. 854 din 23 iunie 2011 și nr. 1.064 din 11 decembrie 2012.

De asemenea, prin punctul său de vedere exprimat în Dosarul nr. 741 D/2013, Avocatul Poporului arată că dispozițiile legale criticate, care stabilesc obligativitatea pentru instanțele de judecată a dezlegărilor date chestiunilor de drept de către Înalta Curte de Casație și Justiție, nu aduc atingere normelor constituționale, ci, dimpotrivă, contribuie la asigurarea exigențelor statului de drept. Interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii.

Avocatul Poporului mai arată că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că divergențele de jurisprudența sunt susceptibile a crea un climat general de incertitudine și insecuritate juridică, iar în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii jurisdicțiilor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudența, care persistă în timp și cu privire la un domeniu care prezintă un mare interes social, sunt de natură să genereze o incertitudine permanentă și să facă să scadă încrederea publicului în sistemul judiciar, care este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 330⁷alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, dispoziții ce au următoarea redactare: "Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.“

Curtea observă că la data de 15 februarie 2013 au intrat în vigoare majoritatea dispozițiilor din noul Cod de procedură civilă. Având în vedere considerentele Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, dar și dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, Curtea urmează să analizeze dispozițiile legale criticate din Codul de procedură civilă din 1865.

În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (4) și (5) privind principiul separației puterilor în stat, respectiv pe cel al respectării legii, a Constituției și a supremației sale, în art. 11 alin. (1) și (2) privind tratatele internaționale și dreptul intern, în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în fața legii, în art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului și în art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, în art. 124 privind înfăptuirea justiției și în art. 126 alin. (3) privind asigurarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a interpretării și aplicării unitare a legii de către instanțele judecătorești.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că autorii excepției critică, în esență, faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, poate, pe baza dispozițiilor legale criticate, să impună o anumită interpretare a legii, iar, pe de altă parte, că prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, pronunțată în urma promovării unui recurs în interesul legii, a făcut aplicarea Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin precizarea efectelor acestora.

În ceea ce privește primul aspect, cel al competenței conferite de legiuitor Înaltei Curți de Casație și Justiție, de a unifica jurisprudența neunitară, Curtea reține că s-a mai pronunțat asupra dispozițiilor legale atacate, prin raportare la critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 1.064 din 11 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 1 februarie 2013, Curtea a statuat că interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. "Oricât de clar ar fi textul unei dispoziții legale - se arată în Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza C.R. împotriva Regatului Unit, paragraful 34 - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [_]“.

Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanțelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanțelor de judecată a fost creată de legiuitor instituția recursului în interesul legii. Având în vedere poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție în sistemul instanțelor judecătorești, precum și rolul său prevăzut în art. 126 alin. (3) din Constituție, legiuitorul a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanțele judecătorești a unui text de lege. Instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficiență rolului constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție, contribuind la consolidarea statului de drept.

Curtea a reținut în acest sens că divergențele profunde de jurisprudența sunt susceptibile a crea un climat general de incertitudine și insecuritate juridică, aspect subliniat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa. Astfel, de exemplu, în Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunțată în Cauza Păduraru împotriva României, paragraful 98, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constatând că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natura lor, consecința inerentă oricărui sistem judiciar ce se sprijină pe un ansamblu de instanțe de fond cu autoritate asupra circumscripției lor teritoriale“, a considerat că, în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii jurisdicțiilor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, care persistă în timp și cu privire la un domeniu care prezintă un mare interes social, sunt de natură să genereze o incertitudine permanentă și să facă să scadă încrederea publicului în sistemul judiciar, care este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept. În acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai arătat că "rolul unei jurisdicții supreme era tocmai cel de a reglementa contradicțiile de jurisprudență“ (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Zielinski și Pradal & Gonzalez ș.a. împotriva Franței, paragraful 59).

Așa fiind, dispozițiile legale criticate din Codul de procedură civilă, care îndrituiesc Înalta Curte de Casație și Justiție să unifice diferențele de interpretare și aplicare a aceluiași text de lege de către celelalte instanțe judecătorești naționale, nu aduc atingere normelor constituționale, ci, dimpotrivă, contribuie, pentru motivele mai sus arătate, la asigurarea exigențelor statului de drept.

De altfel, necesitatea asigurării unei interpretări unitare a unor dispoziții legale, care să fie conforme Constituției, a mai fost constatată și cu ocazia pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011. Cu această ocazie, Curtea a statuat că indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituțională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, menținându-se astfel prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, atât instanțele judecătorești, cât și organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curții și să o aplice ca atare. În interpretarea legii, instanțele judecătorești, între care și Înalta Curte de Casație și Justiție, trebuie să respecte cadrul constituțional, iar sancționarea depășirii/încălcării acestuia revine în exclusivitate Curții Constituționale.

Din perspectiva raportării la prevederile Constituției, Curtea Constituțională verifică și constituționalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii. A admite o teză contrară contravine înseși rațiunii existenței Curții Constituționale, care și-ar nega rolul său constituțional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în aceste decizii își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

În ceea ce privește cel de-al doilea aspect supus atenției Curții Constituționale, acesta este legat de nemulțumirea cauzată de faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a făcut aplicarea efectelor Deciziei nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, așa cum ar fi dorit autorii excepției de neconstituționalitate.

Curtea reține că, prin Decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, au fost constatate ca fiind neconstituționale unele dispoziții din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 1 iulie 2010, prin care se plafonau sumele de bani ce puteau fi plătite cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnări cu caracter politic din timpul regimului comunist. Considerentele deciziei Curții Constituționale au avut în vedere, în special, încălcarea art. 16 din Constituție. Din motivarea acestei decizii reiese faptul că persoanele care încă nu au fost despăgubite ar trebui să beneficieze de același tratament cu cele care au fost deja despăgubite, nefiindu-le imputabile elemente de fapt, cum ar fi întârzierea instanțelor în soluționarea unor procese.

Prin deciziile nr. 1.358 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, pronunțate la doar o zi distanță, Curtea a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, text care prevedea dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a condamnărilor cu caracter politic în timpul regimului comunist.

De data aceasta, Curtea a constatat că există reglementări paralele ce au același obiect, adică acordarea de despăgubiri persoanelor condamnate politic în perioada regimului comunist, și că au fost încălcate, prin prisma art. 1 alin. (5) din Constituție, dispozițiile din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut aplicarea deciziilor

Curții Constituționale nr. 1.358 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, adică ultimele în ordine cronologică, iar, dat fiind că prima decizie de admitere, Decizia nr. 1.354 din 20 octombrie 2010, a fost publicată în aceeași zi cu celelalte două decizii, aceasta din urmă nu a produs efecte juridice distincte.

Din analiza opiniei autorilor excepției reiese că Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi trebuit să facă mai întâi aplicarea Deciziei nr. 1.354 din 21 octombrie 2010 pentru procesele începute înainte de 20 octombrie 2010, dar, nesoluționate definitiv la această dată, pentru a împiedica un tratament discriminatoriu între persoanele care au primit despăgubiri și cele care nu au primit despăgubiri din motive neimputabile lor, iar deciziile din 21 octombrie 2010 ar fi trebuit să fie aplicate pentru procesele începute, eventual, după această dată.

Curtea reține că autorii excepției de neconstituționalitate, prin criticile lor, pleacă de la premisa greșită că deciziile Curții Constituționale produc efecte de la data pronunțării acestora. Or, conform art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile de constatare a neconstituționalității ale Curții Constituționale produc efecte juridice erga omnes de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, data pronunțării deciziei fiind opozabilă exclusiv Curții Constituționale.

În acest sens, Curtea constată că, din momentul în care o dispoziție legală a intrat în vigoare, potrivit Constituției, acea dispoziție legală beneficiază de prezumția de constituționalitate. Această prezumție este, însă, relativă, ea putând fi răsturnată în urma unei decizii a Curții Constituționale de constatare a neconstituționalității, care produce efecte de la data publicării sale.

Autorii excepției de neconstituționalitate sunt nemulțumiți și de faptul că Înalta Curte de Casație de Justiție și Casație a stabilit că efectele deciziei Curții Constituționale care se produc de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, se întind și în privința proceselor începute și nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional. Aceștia arată că Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție retroactivează prin formularea din dispozitivul său.

Curtea reține că deciziile Curții Constituționale se aplică de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, inclusiv cauzelor soluționate, dar în care s-a admis o excepție de neconstituționalitate, precum și celor aflate pe rolul instanțelor judecătorești, iar deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate ca urmare a promovării unor recursuri în interesul legii se aplică de la data publicării acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I, și vor privi și cauzele care se află pe rolul instanțelor judecătorești, de la această dată. Aplicarea în concret a deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție la cauzele aflate pe rol revine instanțelor judecătorești.

De asemenea, autorii excepției consideră că, prin introducerea cererilor de chemare în judecată, drepturile lor sunt definitiv consolidate; or situația în care se află nu este o facta praeterita, ci pendentia, trebuind să fie luate în calcul toate elementele de drept intervenite pe parcursul soluționării cererilor lor. În acest context, decizia Curții Constituționale de constatare a neconstituționalității, conform art. 147 alin. (4) din Constituție, se aplică pentru viitor, respectiv și cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești care, astfel, nu pot fi asimilate unei facta praeterita.

Astfel, în momentul în care, într-un proces, s-a ridicat o excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor care confereau vocația la despăgubiri, s-a pus în discuție însăși prezumția de constituționalitate a prevederilor legale ce confereau această vocație. Odată cu admiterea excepției de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională, această prezumție de constituționalitate a fost înlăturată. Față de părțile din procesul în care s-a ridicat excepția, decizia Curții se aplică. În ceea ce privește celelalte procese care nu fuseseră soluționate, decizia Curții urmează a se aplica de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Decizia de constatare a neconstituționalității unui text legal înlătură, practic, aplicarea acelui text, cu distincțiile făcute mai sus. Prin urmare, vocația unei persoane, conferită printr-un text legal, nu poate subzista unei decizii de constatare a neconstituționalității acestui text.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în jurisprudența sa, respectiv Decizia de inadmisibilitate din 4 septembrie 2012, pronunțată în Cauza Nastaca Dolca și alții împotriva României, paragraful 22, referitoare la aplicarea Legii nr. 221/2009, că invalidarea dispoziției în cauză de către Curtea Constituțională a urmărit un obiectiv de interes public, legat de buna administrare a justiției, așa cum rezultă din motivarea Curții Constituționale, care a criticat modul vag de redactare a dispozițiilor legale în cauză și a subliniat necesitatea de a evita coexistența mai multor acte normative referitoare la despăgubiri pentru daunele suferite de persoanele persecutate politic în timpul regimului comunist. Curtea a remarcat faptul că eliminarea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, temeiul juridic al cererii reclamanților, a avut loc ca urmare a unui control de constituționalitate obișnuit într-un stat democratic și nu reprezintă rezultatul unui mecanism extraordinar ad-hoc (mutatis mutandis, Decizia din 2 decembrie 2008, pronunțată în Cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, paragraful 99).

În privința aspectelor mai sus menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a făcut decât să se conformeze celor două decizii ale Curții Constituționale menționate în materie. Această decizie a confirmat o situație juridică existentă, ce se baza pe efectele dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală.

De aceea, nu pot fi primite susținerile autorilor excepției privind aplicarea retroactivă a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pe de altă parte, invocarea Deciziei nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013, nu este relevantă în cazul de față, întrucât este vorba de ipoteza în care Înalta Curte de Casație și Justiție a ignorat cu desăvârșire o decizie anterioară a Curții Constituționale, adică situația exact inversă celei din dosarul analizat.