Decizia CCR nr. 110 din 10.03.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 4 teza a doua, art. 17 alin. 1 lit. a) şi art. 21 alin. (8) din Legea nr. 165/2013 - măsurile pt. finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin...

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 4,art. 17 alin. (1) lit. a) și art. 21 alin. (8) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepție ridicată de Dan Andrei Macoveanu în Dosarul nr. 2.549/2/2012* al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului nr. 608D/2014 al Curții Constituționale.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că, la dosar, părțile Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor au transmis note scrise prin care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate.

4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Precizează că, în cauza de față, nefiind în discuție o decizie/dispoziție a entităților învestite cu soluționarea notificărilor, emisă în executarea unor hotărâri judecătorești prin care instanțele s-au pronunțat irevocabil/definitiv asupra calității de persoane îndreptățite și asupra întinderii dreptului de proprietate, Decizia Curții Constituționale nr. 686 din 26 noiembrie 2014 nu produce efecte.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

5. Prin Decizia civilă nr. 3.031 din 14 aprilie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 2.549/2/2012*, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4,art. 17 alin. (1) lit. a) și art. 21 alin. (8) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. Excepția a fost ridicată de Dan Andrei Macoveanu într-o cauză având ca obiect soluționarea unui recurs promovat împotriva sentinței civile prin care a fost respinsă cererea de chemare în judecată, prin care s-a solicitat obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri ca măsură reparatorie în echivalent, precum și obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) la emiterea unui titlu de plată și a unui titlu de conversie.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că prevederile art. 4 din Legea nr. 165/2013 sunt retroactive, iar aplicarea noii legi proceselor aflate în curs de judecată creează confuzii în ce privește principiul egalității în drepturi, deoarece nu există nicio justificare rațională și rezonabilă. Astfel, se încalcă flagrant principiul egalității în drepturi în cazul celor cărora le-au fost acordate măsurile reparatorii cuvenite în urma soluționării notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, în comparație cu cei cărora nu le-au fost acordate aceste măsuri reparatorii, aceștia urmând ca, în baza legii noi, să fie supuși unei noi proceduri greoaie și de lungă durată, noua reglementare privind soluționarea notificărilor depuse în urmă cu 12 ani fixând termene extrem de îndelungate. Aceasta, deși toate persoanele care au depus notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 se află într-o situație juridică identică și au dobândit vocația fie la restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, fie la măsuri reparatorii prin echivalent.

7. Totodată, prin prevederile art. 17 alin. (1) lit. a) și art. 21 alin. (8) din Legea nr. 165/2013, se acordă comisiei nou-înființate - Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor - competențe în privința validării/invalidării deciziilor emise de entitățile învestite, cu privire la stabilirea existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii. Or, această evaluare a fost deja realizată de entitatea care a soluționat notificarea, iar soluția acesteia a fost deja supusă controlului de legalitate al instituției Prefectului. ANRP avea doar competența de a verifica în termen de trei ani de la primirea dosarului petentului dacă în mod corect s-au acordat măsuri reparatorii în raport cu principiul priorității restituirii în natură.

8. Așadar, existența dreptului persoanei îndreptățite este deja stabilită în mod irevocabil la momentul când dosarul acesteia a fost înregistrat pe rolul ANRP și, mai ales, s-a scurs și termenul de trei ani în care mai era posibilă evaluarea de către ANRP cu privire la corectitudinea acordării de măsuri reparatorii. Din această perspectivă, este încălcat dreptul de proprietate al persoanei îndreptățite, căreia i s-a stabilit deja dreptul, drept care a rămas definitiv prin neexercitarea căilor legale de atacare a dispoziției de restituire. Posibilitatea de reevaluare a existenței dreptului, odată ce acesta fost stabilit în mod definitiv, încalcă ordinea de drept, echivalând cu un nou mod de încetare a proprietății, realizat în mod nelegal. De asemenea, prin aceste prevederi legale este încălcat principiul neretroactivității legii, deoarece se acordă posibilitatea de invalidare a măsurilor reparatorii stabilite prin dispozițiile de restituire, dispoziții care, în prezent, sunt definitive ca urmare a faptului că nu au fost atacate în termenul legal.

9. În fine, susține că întreaga Lege nr. 165/2013 încalcă principiile legii civile si procedurii civile, iar schimbarea normei de drept material pe parcursul derulării unui proces și aplicarea noii norme unei situații existente anterior modificării normei apare ca inadmisibilă

10. Curtea de Apel București - Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

12. Avocatul Poporului consideră că prevederile de lege criticate sunt constituționale, sens în care face referire la punctul său de vedere exprimat anterior în dosarele Curții Constituționale nr. 181D/2014, nr. 429D/2014 și nr. 453D/2014.

13. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

14. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

15. Obiectul excepției de neconstituționalitate, potrivit actului de sesizare, îl constituie prevederile art. 4,art. 17 alin. (1) lit. a) și art. 21 alin. (8) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, cu modificările și completările ulterioare. Analizând motivarea excepției, Curtea constată că, în realitate, obiectul acesteia este constituit din prevederile art. 4 teza a doua, art. 17 alin. (1) lit. a) și art. 21 alin. (8) din Legea nr. 165/2013 din Legea nr. 165/2013, care au următorul cuprins:

- art. 4 teza a doua: "Dispozițiile prezentei legi se aplică (_) cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, (_) la data intrării in vigoare a prezentei legi.";

- art. 17 alin. (1) lit. a): "(1) În vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, denumită în continuare Comisia Națională, care funcționează în subordinea Cancelariei Primului-Ministru și are, în principal, următoarele atribuții:

a) validează/invalidează în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii;";

- art. 21 alin. (8): "Ulterior verificării și evaluării, la propunerea Secretariatului Comisiei Naționale, Comisia Națională validează sau invalidează decizia entității învestite de lege și, după caz, aprobă punctajul stabilit potrivit alin. (7)."

16. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor din Constituție cuprinse în art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivității legii, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 44 alin. (1) și (4) privind dreptul de proprietate privată și art. 53 alin. (2) privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile de lege criticate au mai constituit obiect al controlului de constituționalitate, iar prin Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 27 ianuarie 2015, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 17 alin. (1) lit. a) și art. 21 alin. (5) și (8) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispozițiilor entităților învestite cu soluționarea notificărilor emise în executarea unor hotărâri judecătorești prin care instanțele s-au pronunțat irevocabil/definitiv asupra calității de persoane îndreptățite și asupra întinderii dreptului de proprietate.

18. Însă, din analiza înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, Curtea constată că în speța de față nu există o decizie/dispoziție a entității învestite cu soluționarea notificării emise în executarea unei hotărâri judecătorești prin care instanța judecătorească s-a pronunțat irevocabil/definitiv asupra calității de persoane îndreptățite și asupra întinderii dreptului de proprietate. În aceste condiții, Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014 nu este incidență în cauză.

19. În același timp, Curtea constată că, în speța de față, având în vedere obiectul cauzei în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate și criticile de neconstituționalitate, este incidență jurisprudența instanței de contencios constituțional, reprezentată de Decizia nr. 724 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2015, și Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014. Cu acele prilejuri, referitor la art. 17 alin. (1) lit. a) și art. 21 alin. (8) din Legea nr. 165/2013, care reglementează atribuția Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor de a valida sau invalida decizia entității învestite de lege care conține propunerea de acordare de măsuri compensatorii și, după caz, de a aproba punctajul cuvenit, Curtea a reținut că această soluție legislativă nu este de natură să aducă atingere certitudinii raporturilor juridice, întrucât nu determină o destabilizare a acestora, ci oferă un control suplimentar pentru asigurarea legalității dreptului recunoscut.

20. Curtea a statuat, sub acest aspect, că invalidarea deciziilor emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii poate avea mai multe justificări. Scopul unei verificări suplimentare față de cea realizată de entitatea învestită îl constituie prevenirea unor situații generatoare de inechități, care au avut loc sub imperiul Legii nr. 10/2001, precum restituirea/atribuirea aceluiași imobil mai multor persoane care reclamau un drept propriu și exclusiv ori recunoașterea dreptului de proprietate altei persoane decât titularul stabilit ulterior pe cale judecătorească. De aceea, confirmarea cu certitudine sporită a unui drept nu constituie o nesocotire a dreptului de proprietate, din perspectiva speranței legitime de valorificare a acestuia, ci, dimpotrivă, o garanție a recunoașterii acestuia în mod just.

21. Curtea a observat, de altfel, că nu se poate pune problema unor atingeri aduse unui drept câștigat câtă vreme decizia/dispoziția entității învestite cu soluționarea notificării, conținând propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, chiar confirmată prin emiterea avizului de legalitate de către prefect, nu a produs efecte directe în patrimoniul persoanei îndreptățite la restituire. Aceasta, deoarece până la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - conform Legii nr. 247/2005 - sau a deciziei de compensare în puncte de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor - ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 - persoana îndreptățită la restituire are o simplă expectanță de a dobândi măsurile reparatorii instituite prin lege, iar nu un drept efectiv, concretizat într-un drept de creanță izvorât din titlul de despăgubire/decizia de compensare în puncte.

22. În plus, Curtea a precizat că deciziile autorităților administrative implicate în procesul de restituire/acordare de măsuri reparatorii sunt supuse în final controlului instanței de judecată, singura care este competentă să se pronunțe în mod definitiv asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate, potrivit art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, putând dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii.

23. De altfel, un drept cu caracter civil este considerat "determinat" (pentru a beneficia de protecția art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale) abia în momentul în care cuantumul i-a fost precizat, în condițiile în care dreptul intern prevede o procedură ce cuprinde două faze: prima, în care o jurisdicție statuează cu privire la existența dreptului și o alta în care se fixează cuantumul (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 23 martie 1994, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Silva Pontes împotriva Portugaliei, paragraful 30).

24. Nu în cele din urmă, Curtea a reținut că validarea sau invalidarea în tot sau în parte a deciziilor emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii presupune, în mod concret, verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii, astfel cum prevede art. 21 alin. (8) din Legea nr. 165/2013, Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor putând solicita documente în completare entităților învestite de lege, titularilor dosarelor și oricăror altor instituții care ar putea deține documente relevante. Verificarea existenței dreptului echivalează, practic, cu examinarea acelorași condiții ce era necesar a fi realizate și la momentul inițial, al emiterii deciziei respective, deoarece noua lege nu introduce noi cerințe în această privință. Această atribuție asigură un filtru suplimentar, prin respectarea acelorași condiții legale ce erau necesar a fi întrunite și la momentul emiterii dispoziției, pentru asigurarea legalității dreptului. Așa fiind, nu se poate susține că această atribuție afectează, în mod real, dreptul de proprietate, decât în măsura în care acesta nu era, de la bun început, legal stabilit, în sensul că, în realitate, nu îndeplinea toate cerințele stabilite de legea atunci în vigoare. Curtea a statuat, cu titlu de principiu, în Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008, că siguranța circuitului civil nu se poate fundamenta fără ca, a priori, să fie confirmată legalitatea dreptului ce ulterior va intra definitiv în circuitul civil.

25. Luând în considerare toate aceste considerente, Curtea a constatat că dispozițiile art. 4 teza a doua, ale art. 17 alin. (1) lit. a) și art. 21 alin. (8) din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în raport cu criticile formulate, în ceea ce privește ipoteza referitoare la deciziile/dispozițiile entităților învestite cu soluționarea notificărilor care nu au fost emise în executarea unor hotărâri judecătorești prin care instanțele s-au pronunțat irevocabil/definitiv asupra calității de persoane îndreptățite și asupra întinderii dreptului de proprietate a acestora.

26. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale în materie, soluția și considerentele cuprinse în deciziile anterior menționate își găsesc aplicabilitatea și în cauza de față.