Decizia CCR nr. 147 din 12.03.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 155 alin. (4) din Codul penal

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 155 alin. (4) din Codul penal, excepție ridicată direct de Avocatul Poporului și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 151 D/2015.

2. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepției de neconstituționalitate, doamna consilier Ecaterina Mirea, cu împuternicire depusă la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepției de neconstituționalitate, care susține că dispozițiile art. 155 alin. (4) din Codul penal sunt neconstituționale în măsura în care se aplică și faptelor săvârșite înaintea intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Se arată că textul criticat este identic cu art. 124 din Codul penal din 1969 și că, în privința acestuia din urmă, Curtea a pronunțat Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, prin care a constatat că prevederile art. 124 sunt constituționale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi. Se susține că atât soluția, cât și considerentele Deciziei nr. 1.092 din 18 decembrie 2012 sunt aplicabile și în prezenta cauză.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de admitere a excepției de neconstituționalitate. Se observă că prevederile art. 155 alin. (4) din Codul penal reiau dispozițiile art. 124 din Codul penal din 1969, care au fost declarate constituționale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi, prin Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012. Se arată că aceleași argumente reținute de Curtea Constituțională în decizia anterior referită impun constatarea neconstituționalității textului criticat. Se susține, totodată, că atât soluția, cât și considerentele Deciziei nr. 1092 din 18 decembrie 2012 trebuie coroborate cu cele ale Deciziei Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014, prin care s-a statuat că dispozițiile art. 5 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Adresa de înaintare nr. 1.117 din 27 ianuarie 2015, înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 518 din 29 ianuarie 2015, în temeiul art. 146 lit. d) teza a doua din Constituție și al art. 32 din Legea nr. 47/1992, Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 155 alin. (4) din Codul penal.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate, se arată că prevederile art. 155 alin. (4) din Codul penal sunt similare dispozițiilor art. 124 din Codul penal din 1969 și că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat asupra celor din urmă prin Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, constatând că acestea sunt constituționale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi. Cu privire la încălcarea prin prevederile art. 155 alin. (4) din Codul penal a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, se precizează că acestea reglementează principiul neretroactivității legii, care are rolul de a asigura stabilitatea și securitatea raporturilor juridice.

7. Se arată că prescripția răspunderii penale este o cauză care înlătură răspunderea penală, în situația în care raportul juridic de conflict nu a fost soluționat într-o anumită perioadă de timp, stingându-se, prin urmare, în acest fel, atât dreptul statului de a stabili răspunderea penală și de a aplica o pedeapsă sau altă măsură prevăzută de lege pentru fapta penală săvârșită, cât și obligația infractorului de a mai suporta consecințele infracțiunii. Se face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 287 din 1 noiembrie 2001, prin care s-a reținut că instituția prescripției este inerentă oricărui sistem de drept, ea răspunzând unei necesități obiective în disciplinarea juridică a vieții sociale.

8. Se observă că, prin Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, s-a constatat că, prin efectele sale, prescripția înlătură răspunderea penală și, pe cale de consecință, determină înlăturarea sau neaplicarea pedepsei. Această cauză face să înceteze dreptul de a trage la răspundere penală și obligația corespunzătoare. S-a concluzionat că prescripția are așadar caracterul unei renunțări a statului de a mai aplica pedeapsa pentru o faptă săvârșită, cu condiția trecerii unui anumit termen sau interval de timp de la data săvârșirii faptei. Totodată, se arată că din Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012 reiese că, dat fiind caracterul de drept penal material al normei criticate, nu se impune instituirea unor dispoziții tranzitorii în materia supusă analizei, întrucât, în acord cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, preluate și în art. 5 alin. (1) din Codul penal, legislația prevede soluția de urmat în cazul conflictului de legi, respectiv principiul aplicării legii penale mai favorabile.

9. De asemenea, se observă că, prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, Curtea Constituțională a statuat că elementele ce trebuie avute în vedere la determinarea legii penale mai favorabile sunt: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Așa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă. Astfel, unul dintre criteriile avute în vedere la stabilirea în concret a legii penale aplicabile în situația succesiunii de legi penale în timp este acela al termenelor de prescripție a răspunderii penale, caz în care se va aprecia ca fiind mai blândă legea penală care are un termen de prescripție specială mai redus. În acest sens, se apreciază că prevederile art. 155 alin. (4) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu se aplică și cauzelor începute sub vechea reglementare, în caz contrar încălcându-se art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală. De altfel, se subliniază faptul că, prin Decizia nr. 1.483 din 8 noiembrie 2011, Curtea Constituțională a decis că o dispoziție penală este neconstituțională în măsura în care nu permite aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situațiilor juridice născute sub imperiul legii vechi și care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în considerarea celor de mai sus arătate, se apreciază că aplicarea dispozițiilor art. 155 alin. (4) din Codul penal unor fapte săvârșite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 63/2012 atrage neconstituționalitatea prevederilor criticate, în raport cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție.

10. Referitor la încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, se arată că soluția legislativă prevăzută la art. 155 alin. (4) din Codul penal este neconstitutională, având în vedere cele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012 în privința obligativității soluțiilor și considerentelor deciziilor sale. S-a reținut, în acest sens, faptul că puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci deciziile Curții Constituționale, vizează nu numai dispozitivul, ci și considerentele pe care se sprijină acesta și că atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept. În consecință, Parlamentul are obligația de a respecta cele stabilite de instanța de contencios constituțional în considerentele și dispozitivul deciziilor pronunțate. Se face trimitere și la deciziile Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995 și nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009.

11. Potrivit art. 30 alin. (1) și art. 33 din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare al Avocatului Poporului a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 și 32 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 155 alin. (4) din Codul penal, care au următorul cuprins: "Termenele prevăzute la art. 154, dacă au fost depășite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni.“

15. Se susține că textul criticat încalcă prevederile constituționale ale art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii și ale art. 147 alin. (4) referitor la deciziile Curții Constituționale.

16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 155 alin. (4) din Codul penal reglementează prescripția specială, fiind identice cu prevederile art. 124 din Codul penal din 1969, așa cum acestea au fost modificate prin art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 19 aprilie 2012, care au schimbat termenul prescripției speciale, prevăzut la art. 124 din Codul penal din 1969, de la o dată și jumătate la dublul termenului de prescripție prevăzut la art. 122 din Codul penal din 1969.

17. Prevederile art. 124 din Codul penal din 1969 au fost supuse controlului de constituționalitate, în urma sesizării instanței de contencios constituțional, direct de către Avocatul Poporului, cu excepția de neconstituționalitate având acest obiect. Prin Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 124 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi.

18. Prin decizia mai sus menționată, Curtea a reținut că art. 124 din Codul penal din 1969 nu dispunea nimic cu privire la conflictul de legi în timp și că nici nu era nevoie de o asemenea reglementare, deoarece împlinirea termenului de prescripție specială începea să curgă, indiferent de câte întreruperi ar fi intervenit, de la data săvârșirii faptei și se împlinea, în acord cu principiul legii penale mai favorabile, la data prevăzută de aceasta. Prin urmare, câtă vreme prescripția specială era o cauză care înlătura răspunderea penală, era evident că împlinirea sa sub imperiul legii vechi era mai favorabilă decât împlinirea prevăzută de legea nouă, deoarece aceasta din urmă mărea intervalul de timp în care se putea aplica o pedeapsă. Altfel spus, Curtea a constatat că termenul de prescripție specială prevăzut înainte de modificarea art. 124 din Codul penal din 1969 prin art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012 avea valențe constituționale în măsura în care ultraactiva, aplicându-se faptelor comise sub imperiul său și care nu fuseseră judecate definitiv până la data intrării în vigoare a legii modificatoare. S-a arătat, totodată, că termenul de prescripție specială prevăzut de art. 124 din Codul penal din 1969, în forma sa modificată, este constituțional în măsura în care se aplică numai faptelor săvârșite sub imperiul noii soluții legislative. În concluzie, Curtea a constatat că normele legale criticate erau constituționale în măsura în care nu împiedicau aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi.

19. Pe de altă parte se reține că, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 din Codul penal care reglementează aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.

20. S-a reținut, în acest sens, că interpretarea potrivit căreia legea penală mai favorabilă presupune aplicarea instituțiilor autonome mai favorabile este de natură să înfrângă exigențele constituționale, deoarece s-ar rupe legătura organică dintre instituțiile de drept penal aparținând fiecărei legi succesive, cu consecința directă a schimbării conținutului și sensului actelor normative adoptate de către legiuitor. Curtea a observat că noțiunea de instituție autonomă nu este reglementată în niciunul dintre cele două coduri penale și nici în legea de aplicare a actualului Cod penal. Așa fiind, chiar dacă în limbajul juridic curent utilizarea noțiunii de instituție autonomă pentru anumite categorii juridice este acceptată, caracterul autonom al acesteia, astfel cum acesta este susținut în doctrină și practica judiciară, presupune că ea are o existență de sine stătătoare și nu depinde de ansamblul normativ în care este integrată pentru a-și îndeplini finalitatea. Or, o atare concluzie este inadmisibilă, întrucât nu se poate reține că o normă din Codul penal care reglementează cu privire la o anumită instituție de drept penal (recidivă, concurs de infracțiuni, prescripție etc.) este independentă de legea căreia îi aparține. Această distincție are o deosebită importanță pentru înțelegerea conceptului de lege, pentru că numai așa se poate oferi noțiunii de "lege penală mai favorabilă“ un înțeles constituțional.

21. În continuare, Curtea a constatat că legiuitorul a definit în art. 173 din Codul penal noțiunea de lege penală ca fiind "orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege“, ceea ce nu echivalează cu împrejurarea că acele dispoziții sunt legi, ci doar cu faptul că sunt norme distincte care aparțin legii și au forța acesteia, și că, prin urmare, Codul penal constituie o lege unitară, asemenea norme fiind prevăzute și în legile speciale care reglementează alte relații sociale, dar stabilesc, totodată, și fapte care constituie infracțiuni (cum ar fi infracțiunile reglementate de legislația vamală, fiscală etc.). S-a arătat, astfel, că prin combinarea dispozițiilor penale din mai multe legi succesive se creează, pe cale judiciară, o a treia lege care neagă rațiunea de politică penală concepută de legiuitor. Având în vedere aceste argumente, Curtea a considerat că numai interpretarea prevederilor art. 5 din Codul penal în sensul că legea penală mai favorabilă se aplică în ansamblul ei este singura care poate înlătura viciul de neconstituționalitate.

22. Prin aceeași decizie, Curtea a constatat că împrejurarea că, anterior apariției noului Cod penal, Curtea Constituțională a sancționat punctual un înțeles contrar principiului legii penale mai favorabile în cazul unor instituții de drept penal material (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013, referitoare la prescripția specială, Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011 - referitoare la acordul de recunoaștere a vinovăției) nu contravine argumentelor de mai sus, deoarece, în acele decizii, norma mai favorabilă s-a integrat în cuprinsul aceluiași act normativ, nefiind modificată viziunea de ansamblu a reglementării. Astfel, legea de modificare a termenului de prescripție specială (art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012) a fost încorporată în legea de bază (respectiv Codul penal din 1969), pierzându-și identitatea și integrându-se deplin în filosofia de ansamblu a reglementării existente. Situația este în mod vădit diferită în cazul succesiunii în timp a două coduri penale, întrucât într-o atare ipoteză se schimbă opțiunea puterii legislative cu privire la însăși filosofia politicii penale. Această nouă concepție nu putea nicidecum să aibă în vedere posibilitatea îmbinării dispozițiilor celor două legi pentru a obține o a treia lege (lex tertia).

23. Curtea constată că actuala critică de neconstituționalitate a dispozițiilor care reglementează întreruperea cursului prescripției speciale vizează aplicarea acesteia de către instanțele judecătorești, prin prisma principiului legii penale mai favorabile, reglementat la art. 15 alin. (2) din Constituție, argumentele expuse în susținerea neconstituționalității art. 155 alin. (4) din Codul penal făcând referire, în mod comparativ, la considerentele reținute în argumentarea neconstituționalității art. 124 din Codul penal din 1969.

24. Curtea reține, de asemenea, că, în timp ce neconstituționalitatea dispozițiilor art. 124 din Codul penal din 1969 a avut în vedere aplicarea acestora în timp, în urma modificării lor prin art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012, iar această operațiune legislativă a fost realizată în cadrul aceluiași act normativ, respectiv Codul penal din 1969, actuala critică privește aplicarea succesivă a dispozițiilor din două legi penale diferite, respectiv Codul penal din 1969 și Codul penal în vigoare. În acest din urmă caz, instanțele sunt chemate să facă aplicarea celor reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 și să procedeze la determinarea legii penale mai favorabile în ansamblu. Astfel, în fiecare situație tranzitorie în parte, instanțele competente sunt obligate să aleagă, dintre cele două acte normative anterior referite, legea mai favorabilă pentru persoanele trimise în judecată în cauzele deduse judecății. Dacă instanțele apreciază că este mai favorabil Codul penal din 1969, atunci Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012 este aplicabilă în ceea ce privește prescripția specială. Dacă, însă, este considerat ca fiind mai favorabil Codul penal intrat în vigoare la 1 februarie 2014, atunci vor fi aplicate prevederile art. 155 alin. (4) din acest cod, ce nu pot fi disociate de reglementarea de ansamblu.

25. De altfel, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile, în astfel de situații, au fost arătate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012. Cu acea ocazie, Curtea a reținut că pentru identificarea concretă a legii penale mai favorabile trebuie avute în vedere o serie de criterii care tind fie la înlăturarea răspunderii penale ori a consecințelor condamnării, fie la aplicarea unei pedepse mai mici. Aceste elemente de analiză vizează în primul rând condițiile de incriminare, apoi cele de tragere la răspundere penală și, în sfârșit, criteriul pedepsei. În acest sens, Curtea Constituțională a statuat că "Determinarea caracterului «mai favorabil» are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Așa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă. Cu privire la aceasta din urmă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar și deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă și, evident, la modalitatea stabilirii acestora în mod concret“. Cât privește determinarea concretă a legii penale mai favorabile, Curtea Constituțională a statuat că "aceasta vizează aplicarea legii, și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze“ (Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011).

26. Prin urmare, actuala critică de neconstituționalitate a prevederilor art. 155 alin. (4) din Codul penal are în vedere aplicarea legii penale mai favorabile de către instanțele de judecată și, având în vedere jurisprudența Curții Constituționale în materie, potrivit căreia acest aspect excedează competenței Curții, fiind atributul exclusiv al instanțelor judecătorești, excepția de neconstituționalitate urmează a fi respinsă ca inadmisibilă (a se vedea Decizia nr. 357 din 22 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 9 iunie 2011, și Decizia nr. 449 din 16 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 10 noiembrie 2014).