Decizia CCR nr. 256 din 7.04.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ovidiu Hrimiuc, Dorina Hrimiuc și Ana Hrimiuc în Dosarul nr. 15.126/94/2014 al Tribunalului Ilfov - Secția penală, judecătorul de drepturi și libertăți, și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 199D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că, prin excepția de neconstituționalitate invocată, autorul acesteia urmărește, în concret, modificarea normelor procesual penale în materia contestării hotărârilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale, în sensul de a obține și pentru sine, în calitatea procesuală pe care o are de parte civilă, posibilitatea de a ataca o astfel de hotărâre, așa încât, având în vedere aceste aspecte, pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă. În subsidiar, apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, arătând că excluderea părții civile de la contestarea hotărârilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale este justificată, de vreme ce, pe de-o parte, aceste măsuri privesc dreptul la libertate al inculpatului, care este personal, iar, pe de altă parte, titular al acțiunii penale este Ministerul Public.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea penală nr. 153C/DL din data de 28 noiembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 15.126/94/2014, Tribunalul Ilfov - Secția penală, judecătorul de drepturi și libertăți, a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Ovidiu Hrimiuc, Dorina Hrimiuc și Ana Hrimiuc într-o cauză având ca obiect soluționarea contestației formulate de către aceștia împotriva încheierii penale nr. 240 din data de 17 noiembrie 2014, pronunțată de Judecătoria Buftea, prin care s-a respins propunerea Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea de prelungire a arestării preventive a inculpatului Cosmin Răzvan Mareș, iar, în temeiul art. 237 alin. (2) din Codul de procedură penală raportat la art. 218 din același cod, s-a înlocuit măsura arestării preventive a inculpatului cu măsura preventivă a arestului la domiciliu.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii arată că, prin raportare strict la art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepția inadmisibilității invocată de către inculpat cu privire la contestația formulată de către aceștia împotriva încheierii prin care s-a dispus cu privire la măsura arestării preventive este admisibilă, însă procesul penal are în vedere un cumul de norme penale de care trebuie să se țină seama. Astfel, în conformitate cu art. 8 teza întâi din Codul de procedură penală, organele judiciare au obligația de a desfășura urmărirea penală și judecata cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, iar, conform art. 32 și 33 din același cod, subiecții procesuali principali sunt suspectul și persoana vătămată, așa încât aceștia din urmă trebuie să aibă posibilitatea să se apere, or, în cazul de față, partea civilă nu are posibilitatea să se apere și nu are acces la instanță. În continuare, solicită admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală, întrucât legiuitorul a omis să precizeze că și alte persoane pot formula contestație împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale, invocând dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (1) și (2) și ale art. 21 alin. (1), raportat la garanțiile procesuale și la drepturile părților.

6. Tribunalul Ilfov - Secția penală, judecătorul de drepturi și libertăți, apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că, prin raportare la art. 16 din Constituție, egalitatea în fața legii se păstrează pentru toți participanții procesuali care au aceeași calitate procesuală, toți inculpații putând face contestații, conform art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală, fără nicio discriminare, și, de asemenea, toate părțile civile neavând posibilitatea de a formula contestații, în temeiul acelorași prevederi legale, fără nicio discriminare. Totodată, raportat la dispozițiile art. 21 din Legea fundamentală, constată că orice persoană vătămată are acces la justiție, deoarece, conform art. 374 alin. (3) din Codul de procedură penală, instanța de judecată are obligația de a pune în vedere persoanei vătămate, care nu s-a constituit parte civilă în cursul urmăririi penale, faptul că se poate constitui parte civilă în cauză, că poate cere administrarea de probe și că, ulterior, poate să își majoreze sau să își restrângă pretențiile civile formulate, că poate cere introducerea de părți responsabile civilmente în cauză, conform art. 19-23 din Codul de procedură penală, și, de asemenea, potrivit art. 25 și art. 397 din același cod, instanța penală este obligată să soluționeze și acțiunea civilă cu caracter alăturat acțiunii penale. Faptul că partea civilă nu poate formula contestație împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți dispune asupra măsurilor preventive nu "paralizează“ accesul acesteia la instanță, articolele din Codul de procedură penală, menționate anterior, asigurând un acces eficient al părții civile la instanța penală. Arată totodată că, în această materie, legiuitorul a avut în vedere faptul că măsurile preventive tind să restrângă doar drepturile inculpatului, în niciun caz drepturile părții civile. Așadar, partea civilă nu are interesul, ca, în temeiul art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală, să conteste o încheiere care nu îi afectează niciun drept material sau procesual.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10. Obiect al excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală, având denumirea marginală "Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale“, care au următorul conținut: "Împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul și procurorul pot formula contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare. Contestația se depune la judecătorul de drepturi și libertăți care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare.“

11. În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 alin. (1) și (2) referitor la egalitatea de drepturi și art. 21 alin. (1) privind liberul acces la justiție.

12. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, potrivit Codului de procedură penală, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, măsurile preventive sunt reținerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu și arestarea preventivă [art. 202 alin. (4) lit. a)-e)]. Măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate, în cazul reținerii, al arestării preventive și al arestului la domiciliu, fie alte drepturi sau libertăți fundamentale, în cazul controlului judiciar și în cel al controlului judiciar pe cauțiune. Analizând, din punct de vedere constituțional, natura măsurilor preventive, Curtea a reținut, prin Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015, paragraful 20, faptul că acestea constituie ingerințe în dreptul fundamental al libertății individuale, prevăzut de art. 23 din Constituție, implicit putând afecta și alte drepturi și libertăți fundamentale.

13. Curtea reține că scopul pentru care pot fi dispuse măsurile preventive este reglementat în art. 202 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală și rezidă în asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, a împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori a prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni, iar alin. (3) al aceluiași articol prevede că "Orice măsură preventivă trebuie să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse persoanei față de care este luată și necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia“. Totodată, cu valoare de principiu, art. 9 alin. (2) din Codul de procedură penală statuează asupra caracterului excepțional pe care trebuie să îl aibă măsurile preventive în procesul penal raportat la regula instituită în alin. (1) al aceluiași articol, potrivit căreia în cursul procesului penal este garantat dreptul oricărei persoane la libertate și siguranță.

14. În continuare, Curtea reține că legiuitorul actual a realizat o sistematizare a procedurilor în materia măsurilor preventive în titlul V - "Măsurile preventive și alte măsuri procesuale“, capitolul I, secțiunea 1, art. 203 alin. (5) stabilind expres natura cauzelor ce fac obiectul reglementării, respectiv cereri, propuneri, plângeri, contestații; natura hotărârii ce se pronunță - încheiere motivată; caracterul ședinței de judecată și al ședinței de pronunțare - cameră de consiliu. În continuare, art. 204 și 205 din Codul de procedură penală reglementează, în mod expres, regimul juridic al căii de atac (contestație) împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți, respectiv judecătorul de cameră preliminară dispun asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale, respectiv în procedura de cameră preliminară, fiind prevăzute: titularii contestației, termenul de declarare, competența funcțională și materială [art. 204 alin. (1), (2), art. 205 alin. (1) și (2)], caracterul nesuspensiv de executare [art. 204 alin. (3), art. 205 alin. (3)], termenul de soluționare [art. 204 alin. (4) și (5), art. 205 alin. (4) și (5)], garanțiile procesuale [prezența părților, a procurorului, asistența juridică - art. 204 alin. (6)-(9), art. 205 alin. (6)-(9)]; soluțiile ce se pot pronunța [art. 204 alin. (10)-(12), art. 205 alin. (10)].

15. Totodată, analizând prevederile art. 203 alin. (5) raportat la art. 204 și 205 din Codul de procedură penală, Curtea reține că acestea reglementează controlul judiciar imediat, realizat de către judecătorul de drepturi și libertăți, respectiv judecătorul de cameră preliminară, de la instanța ierarhic superioară, asupra legalității și temeiniciei măsurilor preventive dispuse, prin încheiere, în cursul urmăririi penale, respectiv în procedura camerei preliminare, de către judecătorul de drepturi și libertăți, respectiv judecătorul de cameră preliminară, mijlocul procedural pus la îndemâna inculpatului, respectiv a procurorului fiind contestația formulată în termen de 48 de ore de la pronunțarea sau, după caz, de la comunicarea încheierii.

16. În continuare, Curtea observă că autorii excepției de neconstituționalitate critică normele procesual penale ale art. 204 alin. (1) din perspectiva omisiunii legiuitorului de a reglementa și pentru partea civilă din procesul penal calitatea de titular al dreptului de a exercita calea de atac a contestației împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale.

17. Cu privire la aceste critici, Curtea reține, în primul rând, că legiuitorul a reglementat calitatea de titular al dreptului de a exercita calea de atac, în această materie, doar pentru inculpat și procuror, având în vedere caracterul contestației, în această materie, de cale de atac pentru proceduri urgente și hotărâri restrictive de drepturi și libertăți fundamentale. Astfel, Curtea constată că, în procedura soluționării contestației, reglementată de art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu se judecă infracțiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, deci nu se soluționează latura penală și nici latura civilă a cauzei, așa încât faptul că partea civilă din procesul penal nu are calitatea de titular al dreptului de a exercita contestația în această materie este justificat de caracterul special al procedurii, legiuitorul urmărind să asigure, prin aceasta, controlul judiciar cu privire la măsurile preventive de natură a afecta libertatea individuală ori alte drepturi și libertăți fundamentale ale inculpatului.

18. Totodată, Curtea reține că legiuitorul a reglementat calitatea de titular al dreptului de a exercita calea de atac, în această materie, doar pentru inculpat și procuror, având în vedere dispozițiile art. 21 alin. (1) din Constituție care fac referire la existența unui drept, a unei libertăți sau a unui "interes legitim“ al persoanei, ca o condiție esențială pentru a avea acces la justiție. De asemenea, art. 129 din Constituție stipulează că "părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“. Prin urmare, rațiunea pentru care legiuitorul nu a reglementat calitatea de titular al dreptului la contestație, în această materie, și pentru partea civilă este aceea că această parte din procesul penal nu justifică un interes legitim în exercitarea căii de atac a contestației prin care, astfel cum s-a arătat, se asigură controlul judiciar cu privire la măsurile preventive de natură a afecta drepturi și libertăți fundamentale ale inculpatului. Cât privește partea civilă, Curtea reține că acesteia nu îi este străin interesul pentru soluționarea laturii penale a procesului, în condițiile în care de stabilirea existenței faptei penale și a vinovăției inculpatului judecat în cauză depinde și soluționarea laturii civile a procesului. De altfel, din analiza art. 85 alin. (1) raportat la art. 81 alin. (1) lit. b) și c) din Codul procedură penală rezultă dreptul părții civile de a propune, în cursul judecății, administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepții și de a pune concluzii atât asupra laturii penale, cât și asupra laturii civile a procesului, precum și dreptul de a formula orice alte cereri care contribuie la soluționarea laturii penale și/sau a laturii civile a cauzei, însă în limitele calității sale procesuale și ale interesului său legitim, precum și în condițiile prescrise de lege. Totodată, partea civilă are dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea expresă, cu condiția de a indica o adresă pe teritoriul României. Informațiile privind stadiul urmăririi penale trebuie să se refere, în esență, la principalele acte procesuale dispuse, respectiv începerea urmăririi penale, punerea în mișcare a acțiunii penale, luarea unor măsuri asigurătorii, de siguranță sau preventive, stadiul temporal al administrării mijloacelor de probă. Curtea reține că partea civilă, care participă în calitate de persoană vătămată în aceeași cauză, are dreptul de a fi informată cu privire la punerea inculpatului în libertate în orice mod, în cazul în care inculpatul este privat de libertate, respectiv condamnat la o pedeapsă privativă de libertate. De asemenea, legiuitorul, prin normele procesual penale ale art. 409 alin. (1) lit. c) a stabilit printre titularii dreptului la apel și partea civilă care poate formula apel împotriva hotărârilor nedefinitive, atât în ceea ce privește latura penală, cât și în ceea ce privește latura civilă a procesului, devoluând, prin apelul ei, fondul cauzei.

19. Curtea reține că singurii care pot justifica un drept, respectiv un interes legitim în exercitarea căii de atac a contestației, în această materie, sunt inculpatul, de vreme ce dispunerea unei măsuri preventive cu privire la acesta constituie o ingerință în exercitarea libertății sale individuale ori a altor drepturi și libertăți fundamentale, și procurorul, în virtutea rolului său constituțional consacrat de art. 131 alin. (1) potrivit căruia, "în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor“, acesta din urmă având în cadrul procesului penal atât atribuția de a supraveghea și efectua urmărirea penală [potrivit art. 55 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală], cât și de a formula și exercita contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătorești [art. 55 alin. (3) lit. f) din același cod].

20. Prin urmare, de vreme ce partea civilă nu justifică un interes legitim în exercitarea căii de atac a contestației împotriva încheierii prin care se dispune în cursul urmăririi penale cu privire la măsurile preventive, Curtea nu poate reține că prevederile art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală contravin dispozițiilor constituționale privind accesul liber la justiție.

21. Totodată, Curtea reține că legiuitorul a reglementat calitatea de titular al dreptului de a formula contestație în această materie atât pentru inculpat, cât și pentru procuror, în virtutea respectării echității procedurii, prevăzută de textul de lege criticat, potrivit căreia în urmărirea penală trebuie să existe o egalitate a armelor între apărare și acuzare. De altfel, și instanța europeană de contencios al drepturilor omului a statuat că, dacă este vorba despre o privare de libertate, se impune o dezbatere în contradictoriu, cu respectarea principiului egalității armelor între procuror și persoana deținută (Hotărârea din 21 octombrie 1986, pronunțată în Cauza Sanchez-Reisse împotriva Elveției, paragraful 51, Hotărârea din 12 decembrie 1991, pronunțată în Cauza Toth împotriva Austriei, paragraful 84, Hotărârea din 13 iulie 1995, pronunțată în Cauza Kampanis împotriva Greciei, paragraful 47 și Hotărârea din 19 octombrie 2000, pronunțată în Cauza Wloch împotriva Poloniei, paragraful 126, Hotărârea din 17 aprilie 2012, pronunțată în Cauza Çatal împotriva Turciei, paragraful 32).

22. De altfel, este competența exclusivă a legiuitorului de a stabili care sunt căile de atac și în ce condiții pot fi exercitate acestea, atât art. 129, cât și art. 126 alin. (2) din Constituție făcând referire la "condițiile legii“ atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată urmând a fi prevăzute "numai prin lege“. Așadar, stabilirea căilor de atac și a încheierilor care sunt supuse acestora este un drept ce aparține exclusiv legiuitorului, și se aplică deopotrivă tuturor celor ce se adresează justiției.

23. În plus, Curtea constată că, deși contestația este o cale de atac nou introdusă de legiuitor, soluția legislativă anterioară, reglementată în art. 140³din Codul de procedură penală de la 1968, cât privește calea de atac a recursului împotriva încheierii pronunțate de judecător în cursul urmăririi penale privind măsurile preventive, era identică, din perspectiva titularilor dreptului de a formula recurs, aceasta stabilind că "Împotriva încheierii prin care judecătorul dispune, în timpul urmăririi penale, luarea unei măsuri preventive, revocarea, înlocuirea, încetarea de drept sau prelungirea măsurii preventive, precum și împotriva încheierii de respingere a propunerii de arestare preventivă, învinuitul sau inculpatul și procurorul pot face recurs la instanța superioară în termen de 24 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, și de la comunicare, pentru cei lipsă.“

24. Cât privește invocarea de către autorii excepției a dispozițiilor art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție, Curtea nu poate reține o inegalitate de tratament în ceea ce privește accesul la calea de atac a contestației împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale, între inculpat și procuror, pe de o parte, și partea civilă, pe de altă parte, chiar dacă toți acești participanți la procesul penal au aceeași calitate, de părți, de vreme ce această din urmă parte, astfel cum am arătat, nu justifică apărarea unor interese legitime specifice într-o astfel de procedură. Curtea, în jurisprudența sa, a stabilit că egalitatea în drepturi nu înseamnă uniformitate, astfel încât se impune aplicarea unui tratament juridic diferit dacă situația de fapt nu este identică. Astfel, trebuie avută în vedere poziția procesuală diferită a inculpatului, respectiv a procurorului și a părții civile și deci situațiile juridice diferite în care aceștia se găsesc în procedura căii de atac împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale, fără însă ca, în acest mod, să fie afectată egalitatea participanților la procesul penal. De altfel, textul de lege criticat nu afectează cu nimic dreptul părții civile din procesul penal, prevăzut de art. 85 alin (1) raportat la art. 81 din Codul de procedură penală, de a formula orice alte cereri care țin de soluționarea laturii penale a cauzei.