Decizia CCR nr. 73 din 11.02.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 - condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6.03.1945 -...

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, excepție ridicată de Dósa Vilhelm în Dosarul nr. 5.124/102/2012 (număr în format vechi 6.345/2012) al Tribunalului Mureș - Secția civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 628D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent face referatul cauzei și învederează că autorul excepției de neconstituționalitate a depus la dosar o cerere prin care solicită acordarea unui nou termen de judecată, întrucât avocatul pe care dorește să-l angajeze nu este disponibil la prezentul termen de judecată.

Reprezentantul Ministerului Public se opune cererii formulate.

Curtea, deliberând, respinge cererea de amânare, având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 222 alin. (1) din codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată și solicită menținerea jurisprudenței în materie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 19 septembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 5.124/102/2012 (număr în format vechi 6.345/2012), Tribunalul Mureș - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepție ridicată de Dósa Vilhelm într-o cauză având ca obiect acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că interpretarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, dată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6 din 15 aprilie 2013, aduce atingere dispozițiilor constituționale referitoare la statul de drept, obligativitatea respectării supremației Constituției și a legilor, egalitatea în drepturi a cetățenilor, liberul acces la justiție și înfăptuirea justiției. În acest sens arată că această interpretare a condus la aplicarea inechitabilă a prevederilor criticate, în special prin încălcarea principiului securității raporturilor civile, interpretare care echivalează cu modificarea neconstituțională a intenției legiuitorului, care, în realitate, a hotărât recunoașterea vocației la despăgubiri pentru toate bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, cu condiția ca bunurile trecute în proprietatea statului să nu fi fost restituite în natură sau prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.

Tribunalul Mureș - Secția civilă opinează în sensul că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât condiționarea acordării despăgubirilor de neobținerea unor măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005 nu poate echivala cu o încălcare a principiilor constituționale pretins încălcate, ci reprezintă mai degrabă o dispoziție menită a evita o "dublă restituire", fiind deschisă calea accesului la justiție a oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 1945-1989.

Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că prevederile criticate sunt constituționale, menționând în acest sens jurisprudența Curții Constituționale în materie. Referitor la aspectele invocate în motivarea excepției de neconstituționalitate, arată că acestea, în realitate, reprezintă probleme ce țin de interpretarea și aplicarea legii care sunt de competența instanțelor de judecată, iar nu a instanței de contencios constituțional.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3,10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze prezenta excepție.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum rezultă din dispozitivul încheierii de sesizare, îl constituie dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările și completările ulterioare, care au următorul cuprins: "(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

[...]

b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare;".

Curtea constată că, în realitate, obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 5 alin. (11 lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6 din 15 aprilie 2013 în soluționarea recursului în interesul legii.

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții egale sunt invocate dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5) referitor la valorile supreme ale statului român și la principiul supremației Constituției și obligația respectării legilor, ale art. 16 alin. (1) potrivit căruia "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări", ale art. 21 privind accesul liber la justiție și ale art. 124 referitor la înfăptuirea justiției. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 1 referitor la protecția proprietății din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține următoarele:

I. Curtea Constituțională a mai analizat constituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sens în care este Decizia nr. 796 din 27 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 11 decembrie 2012, prin care a respins excepția de neconstituționalitate. Cu acel prilej a reținut, față de criticile formulate, că, "În privința acordării despăgubirilor pentru prejudicii materiale, este adevărat că textul art. 5 alin. (1) lit. b) din lege nu prevede expresses verbis natura acestora, respectiv bunuri mobile sau imobile, însă acesta nu reprezintă un argument suficient pentru constatarea neconstituționalității normei juridice. În acest sens, Curtea a observat că, potrivit dispozițiilor de lege examinate, acordarea acestor despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate acționează în condițiile în care bunurile respective nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 (...) sau ale Legii nr. 247/2005 (...). Totodată, conform art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009,«Acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.»" Aceeași soluție a fost menținută și în deciziile ulterioare pronunțate în aceeași materie (a se vedea, de pildă, Decizia nr. 1.018 din 29 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2013, sau Decizia nr. 1 din 17 ianuarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96 din 15 februarie 2013).

II. Curtea constată că, în prezenta cauză, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt criticate prin raportare la interpretarea dată acestora de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013. Din jurisprudența în această materie a Curții Constituționale, pot fi identificate, în principal, două abordări distincte, în funcție de obiectul criticii de neconstituționalitate, și anume: în primul caz, când autorul excepției critică însăși decizia pronunțată într-un recurs în interesul legii, excepția având caracter inadmisibil, și, respectiv, în cel de-al doilea caz, când excepția de neconstituționalitate se referă la textele de lege interpretate de către Înalta Curte de Casație și Justiție cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii, Curtea având competența de a se pronunța pe fondul excepției.

Așadar, elementul de noutate ce diferențiază prezenta excepție de neconstituționalitate de jurisprudența în materie menționată mai sus îl reprezintă raportarea criticilor de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, la interpretarea dată acestora de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013.

Având în vedere jurisprudența sa, Curtea Constituțională constată că poate exercita controlul de constituționalitate asupra dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la interpretarea dată acestora de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013.

III. Asupra dispozițiilor criticate Curtea s-a mai pronunțat, în raport cu critici și prevederi constituționale similare, sens în care sunt Deciziile nr. 534 din 12 decembrie 2013 și nr. 556 din 17 decembrie 2013^**), nepublicate încă la data pronunțării prezentei decizii, prin care a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6 din 15 aprilie 2013.

Cu acel prilej Curtea a reținut că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor acestor norme juridice, instanța supremă a stabilit că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație. Utilizând metodele de interpretare logică, gramaticală și sistematică a dispozițiilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, instanța supremă a demonstrat că despăgubirile materiale se pot acorda numai pentru bunurile imobile preluate abuziv, astfel cum acestea sunt definite în art. 6 coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Însă, în opinia autorului excepției de neconstituționalitate, această interpretare echivalează cu o "modificare neconstituțională a intenției legiuitorului, care, în realitate, a hotărât recunoașterea vocației la despăgubiri pentru toate bunurile confiscate", ceea ce contravine normelor constituționale și convenționale invocate.

Problema care apare în acest context este de a determina dacă limitarea, prin decizia instanței supreme, a categoriei bunurilor în privința cărora persoanele îndreptățite pot cere și obține despăgubiri prin echivalent, numai la bunurile imobile, în condițiile sintagmei utilizate de legiuitor "bunuri confiscate" - fără distincție -, corespunde sau nu coordonatelor constituționale și convenționale invocate, precum și voinței legiuitorului.

Astfel, cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, Curtea a constatat că, în lipsa unei mențiuni exprese, ar fi împotriva voinței legiuitorului de a include, în sfera "bunurilor confiscate" la care norma juridică face mențiune, și bunurile mobile. De altfel, în expunerea de motive a legii criticate, în cadrul Secțiunii 4 intitulată "Impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât și pe termen lung (5 ani)", la pct. 6 denumit "Calcule detaliate privind fundamentarea modificărilor veniturilor și/sau cheltuielilor bugetare", se arată că "proiectul de lege nu prevede acordarea de drepturi noi ci doar reafirmă, în vederea asigurării unui cadru normativ coerent, posibilitatea obținerii unor astfel de despăgubiri care puteau fi oricum solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul civil, de Constituția României și de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului."

Astfel, legiuitorul român, exercitând dreptul său suveran de reglementare în limitele marjei sale de apreciere acordate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a optat pentru adoptarea unor legi cu caracter reparatoriu numai în materie imobiliară, cu anumite excepții sau situații clar precizate, fără ca prin aceasta să încalce vreun drept ocrotit prin normele constituționale sau convenționale.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în deciziile menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.