Decizia CCR nr. 579 din 21.10.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 - regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6.03.1945-22.12.1989

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepție ridicată de Alin Mugurel Ghiță Culescu în Dosarul nr. 14.654/63/2010 al Tribunalului Dolj - Secția a II-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 71D/2014.

2. La apelul nominal se prezintă avocat Nicolae Casian Bădan pentru partea Valentina Dobre și avocat Nicu Șovăilă pentru partea Societatea Comercială Jiul - S.A. din Craiova, cu delegații la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul apărătorului părții Valentina Dobre, care solicită respingerea excepției, arătând, în esență, că în jurisprudența sa Curtea Constituțională a reținut că imprescriptibilitatea unor drepturi consfințite cu titlu de principiu în legislația civilă nu este consacrată ca atare în Constituție. Legiuitorul poate, în considerarea unor rațiuni majore, să deroge de la acest principiu, fără ca norma legală criticată să poată fi calificată ca neconstituțională. În acest sens invocă deciziile Curții nr. 736 din 24 octombrie 2006, nr. 104 din 13 februarie 2007, nr. 428 din 13 septembrie 2005 și nr. 296 din 8 iulie 2003.

4. Apărătorul părții Societatea Comercială Jiul - S.A. din Craiova arată că este de acord cu punctul de vedere susținut anterior, în plus adaugă că nu se poate reține încălcarea accesului liber la justiție care nu este un drept absolut. Astfel, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, prin Hotărârea din 20 decembrie 2007, pronunțată în Cauza Phinikaridou împotriva Ciprului, s-a reținut că existența unui termen de prescripție nu este incompatibilă cu prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Rațiunea pentru care termenul de prescripție a fost reglementat o constituie protejarea securității raporturilor juridice civile. Faptul că autorul excepției nu a respectat termenul de prescripție nu este de natură să aducă atingere accesului liber la justiție. Pentru aceste motive și având în vedere jurisprudența Curții Constituționale în materie, solicită păstrarea acesteia și respingerea excepției ca inadmisibilă.

5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, făcând referire la jurisprudența Curții Constituționale și arătând că legiuitorul a avut în vedere, prin reglementarea criticată, respectarea principiului securității și stabilității raporturilor juridice.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

6. Prin Încheierea din 19 noiembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 14.654/63/2010, Tribunalul Dolj - Secția a II-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Excepția a fost invocată într-o cauză având ca obiect constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare a unui imobil preluat abuziv.

7. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul arată că interpretarea necircumstanțiată a textului de lege criticat, în sensul că dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, indiferent de momentul în care persoana îndreptățită la măsuri reparatorii pentru un bun a luat efectiv cunoștință de înstrăinarea acestuia de către unitatea deținătoare, aduce atingere dreptului la un proces echitabil. Autorul solicită admiterea excepției pentru aceleași considerente pe care s-a întemeiat Decizia Curții Constituționale nr. 797 din 27 septembrie 2007.

8. De asemenea, apreciază că textul de lege criticat aduce atingere art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, stabilirea unor termene de prescripție este permisă potrivit practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, cu condiția ca modul acestora de aplicare în fiecare speță să nu facă dreptul de acces la o instanță un drept iluzoriu, neefectiv (a se vedea hotărârile din 22 octombrie 1996, 11 ianuarie 2001, 13 februarie 2003, 8 iulie 2004, 18 ianuarie 2007, 28 mai 2009, pronunțate în cauzele Stubbings și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Platakou împotriva Greciei, Chevrol împotriva Franței, Vo împotriva Franței, Alliance Capital S.A. împotriva Luxemburgului, Varnima Corporation International S.A. împotriva Greciei). Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt examinate conform normelor de procedură de către tribunalul sesizat care are obligația unei examinări efective a motivelor, argumentelor și cererilor de probatoriu ale părților (Hotărârea din 21 martie 2000, pronunțată în Cauza Dulaurans împotriva Franței). Restrângerea accesului trebuie să vizeze un scop legitim și, de asemenea, să existe un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, raport pe care textul de lege criticat nu îl respectă. Autorul excepției face referire la cele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 20 decembrie 2007, pronunțată în Cauza Phinikaridou împotriva Ciprului referitoare la faptul că existența unui termen de prescripție nu este incompatibilă cu Convenția, revenind Curții să verifice, în fiecare caz de speță, dacă natura termenului de prescripție în cauză sau maniera în care acesta este aplicat este compatibilă cu Convenția. De asemenea, sunt invocate considerentele reținute în Hotărârea din 12 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Mizzi împotriva Maltei. În final, autorul excepției arată că dreptul la un proces echitabil este un drept fundamental inclus și în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că un termen de introducere al unei acțiuni trebuie să curgă de la data luării la cunoștință de către cel interesat (a se vedea Hotărârea din 28 ianuarie 2010, pronunțată în Cauza C-406/08 Uniplex (UK) Ltd v NHS Business Services Authority).

9. Tribunalul Dolj - Secția a II-a civilă își exprimă opinia în sensul că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, făcând referire la jurisprudența Curtii Constituționale.

10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

11. Avocatul Poporului apreciază că textul de lege criticat nu aduce atingere art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, făcând referire la jurisprudența Curții Constituționale, respectiv considerentele deciziilor nr. 296 din 8 iulie 2003 și nr. 428 din 13 septembrie 2005. Referitor la prevederile art. 11,art. 30 și art. 148 din Constituție, apreciază că acestea nu au incidență în cauză.

12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile apărătorilor prezenți ai părților, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, având următorul cuprins: "(5) Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi."

15. Termenul de un an a fost prelungit succesiv prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 109/2001 pentru prelungirea unor termene prevăzute de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 13 august 2001, și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 145/2001, pentru prelungirea unor termene prevăzute de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 12 noiembrie 2001.

16. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 11 privind dreptul internațional și dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului și art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană, precum și prevederilor art. 6 paragraful 1 referitoare la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că prin Decizia nr. 968 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 4 din 3 ianuarie 2013, făcând referire la jurisprudența sa, a reținut că instituția prescripției, în general, și termenele în raport cu care își produce efectele aceasta nu pot fi considerate ca îngrădiri ale accesului liber la justiție, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de а-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiții optime a acestui drept constituțional, prevenindu-se eventualele abuzuri și limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilității și securității raporturilor juridice civile. Totodată, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Or, art. 45 din Legea nr. 10/2001 recunoaște dreptul titularului la exercitarea acțiunii în constatarea nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate în mod abuziv și asigură posibilitatea de valorificare a acestuia în cadrul unui termen impus de rațiuni sociale majore, respectiv de evitarea unor stări de incertitudine prelungite în ceea ce privește raporturile juridice civile, precum și de asigurarea stabilității și securității acestora, cu atât mai importante cu cât au ca obiect dreptul de proprietate. De asemenea, imprescriptibilitatea unor drepturi, consfințită, în anumite cazuri, cu titlu de principiu în legislația civilă, nu este consacrată ca atare de Constituție. Așa fiind, legiuitorul poate, în considerarea unor rațiuni majore, să deroge de la acest principiu, așa cum a procedat prin norma dedusă controlului, fără a îndreptăți calificarea reglementării respective ca fiind neconstituțională.

18. Analizând compatibilitatea soluției legislative criticate cu dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenție, privind dreptul la un proces echitabil, raportate la art. 20 din Constituție, Curtea a reținut că aceasta se armonizează cu aceste prevederi, având ca scop asigurarea stabilității și securității raporturilor civile, cu atât mai importante cu cât au ca obiect dreptul de proprietate.

19. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în această decizie își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

20. Distinct de cele arătate, autorul face referire la considerentele care au stat la baza Deciziei nr. 797 din 27 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 19 octombrie 2007, apreciind că excepția de neconstituționalitate a art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 ar trebui admisă pentru aceleași motive. Cu privire la cele reținute prin Decizia nr. 797 din 27 septembrie 2007, Curtea observă că textul de lege cu privire la care a fost admisă excepția de neconstituționalitate, respectiv art. 7 alin. (7) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, avea următorul conținut: "(7) Plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul de 6 luni este termen de prescripție." Curtea a analizat situația terților - persoane vătămate într-un drept al lor sau într-un interes legitim - și a constatat că textul de lege prevede același termen de 6 luni de la emiterea actului, în care poate fi atacat actul administrativ, atât pentru destinatarul actului, cât și pentru aceștia. Or, actul administrativ unilateral cu caracter individual nu este opozabil terților, nefiind supus niciunei forme de publicitate, astfel încât aceștia nu au posibilitatea reală de a cunoaște existența de la data emiterii lui. Acest act este adus la cunoștință doar destinatarului său prin comunicare. Așa fiind, terții - persoane vătămate într-un drept al lor sau într-un interes legitim - se găsesc în imposibilitatea obiectivă de a cunoaște existența unui act administrativ adresat altui subiect de drept. Întrucât dispozițiile art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 condiționează îndeplinirea procedurii prealabile obligatorii de formularea plângerii prealabile de către persoana vătămată, alta decât destinatarul actului administrativ atacat, într-un termen de cel mult 6 luni de la data emiterii actului, este evident că accesul la instanță al acestor categorii de persoane este practic blocat, ceea ce aduce atingere art. 21 din Legea fundamentală. În consecință, Curtea a admis excepția și a constatat că art. 7 alin. (7) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 este neconstituțional în măsura în care termenul de 6 luni de la data emiterii actului se aplică plângerii prealabile formulate de persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept decât destinatarul actului.

21. Din această perspectivă, Curtea observă că situația celor care formulează cerere de chemare în judecată pentru constatarea nulității unui act în condițiile Legii nr. 10/2001 nu este similară situației terților vătămați într-un drept sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept. Astfel, destinatarii Legii nr. 10/2001 au avut posibilitatea cunoașterii termenului de prescripție reglementat inițial de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 [devenit art. 45 alin. (5) ca urmare a republicării legii] actul normativ fiind publicat inițial în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 14 februarie 2001 (mai mult, termenul de prescripție a fost prelungit succesiv cu câte trei luni, în total cu șase luni în raport cu data intrării în vigoare a legii, actele normative anterior menționate prin care s-a prelungit termenul fiind publicate, de asemenea, în Monitorul Oficial al României, Partea I). Or, terții afectați de termenul de prescripție prevăzut de art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 nu se aflau în aceeași situație. Actul administrativ unilateral cu caracter individual ce nu le era adresat, dar care îi vătăma, nu era supus niciunei forme de publicitate, astfel încât aceștia nu aveau posibilitatea reală de a-i cunoaște existența la data emiterii și de а-l ataca. Așa fiind, Curtea observă că nu pot fi primite susținerile autorului privind admiterea excepției de neconstituționalitate a textului de lege criticat pentru aceleași motive pe care s-a întemeiat Decizia nr. 797 din 27 septembrie 2007.