Decizia CCR nr. 136 din 13.03.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 2781alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968, excepție ridicată de Justin Paul Gafiuc în Dosarul nr. 16.182/4/2013 al Judecătoriei Sectorului 4 București - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 571D/2013.

La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepției, avocat Victor Gafiuc, cu împuternicire avocațială depusă la dosar. Se constată lipsa celorlalte părți. Procedura de citare este legal îndeplinită.

Președintele dispune a se face apelul și în Dosarul nr. 573D/2013, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Cristian Anghel Băloi în Dosarul nr. 17.923/225/2012 al Curții de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 573D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Curtea, având în vedere identitatea de obiect a excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în dosarele sus-menționate, din oficiu, pune în discuție conexarea Dosarului nr. 573D/2013 la Dosarul nr. 571D/20113.

Partea prezentă și reprezentantul Ministerului Public sunt de acord cu măsura conexării dosarelor.

Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 573D/2013 la Dosarul nr. 571D/2013, care este primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepției din Dosarul nr. 571D/2013, care pune concluzii de admitere a excepției de neconstituționalitate. Se arată că imposibilitatea exercitării vreunei forme de control judiciar asupra sentințelor pronunțate potrivit dispozițiilor art. 277-278 din Codul de procedură penală din 1968, prin rămânerea lor definitivă, conform prevederilor art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968, ca urmare a modificării lor prin dispozițiile Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, are drept consecință pronunțarea unor soluții ce reprezintă grave erori judiciare și supunerea părților la măsuri arbitrare. Se susține că înaintea datei intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 un foarte mare număr de astfel de soluții pronunțate în primă instanță erau modificate de către instanțele de recurs.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, arătând că textul criticat nu contravine dispozițiilor constituționale invocate de autorul excepției. Se face trimitere la jurisprudența Curții Constituționale în această materie și la Hotărârea din 15 iunie 2006 a Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în Cauza Cârstea și Grecu împotriva României. Se susține că dispozițiile art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 nu încalcă principiul egalității, fiind aplicabile tuturor persoanelor aflate în aceeași situație juridică, și nici accesul liber la justiție, acesta nepresupunând accesul la toate gradele de jurisdicție în toate categoriile de cauze. Se arată, de asemenea, că prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu sunt aplicabile în cauză, întrucât norma criticată nu vizează judecarea fondului cauzei penale, și că dreptul la un recurs efectiv, potrivit dispozițiilor art. 13 din Convenție, presupune accesul liber la justiție, neconfundându-se cu dreptul de a promova calea de atac a recursului.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 2.231 din 21 august 2013, pronunțată în Dosarul nr. 16.182/4/2013, Judecătoria Sectorului 4 București - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968, excepție ridicată de Justin Paul Gafiuc într-o cauză având ca obiect soluționarea unei plângeri formulate împotriva unei rezoluții de neîncepere a urmăririi penale.

Prin Decizia penală nr. 1.422 din 25 iunie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 17.923/225/2012, Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968, excepție ridicată de Cristian Anghel Băloi într-o cauză având ca obiect soluționarea unei plângeri formulate împotriva unei rezoluții de scoatere de sub urmărire penală.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prin rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în primă instanță cu privire la soluționarea plângerii formulate împotriva unei rezoluții de scoatere de sub urmărire penală, ca urmare a modificării art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 prin Legea nr. 202/2010, sunt încălcate prevederile constituționale referitoare la egalitatea în drepturi, arătând că textele criticate creează discriminare între persoane aflate în situații juridice identice, respectiv cele interesate să promoveze recurs împotriva hotărârilor pronunțate, conform dispozițiilor art. 277-278 din Codul de procedură penală din 1968, și cele cărora le este asigurat dreptul de a promova această cale de atac. Se face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 500 din 15 mai 2012. De asemenea, se arată că prevederile art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 încalcă dispozițiile constituționale și cele convenționale referitoare la accesul liber la justiție, la dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, susținându-se că, în lipsa unui astfel de control, instanța absolutizează legalitatea și temeinicia anumitor probe administrate și nu își manifestă rolul activ în soluționarea cauzelor, respingând plângeri fără a intra în cercetarea fondului cauzelor. Sunt invocate hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului, din 26 aprilie 2006 și 31 martie 2008, pronunțate în cauzele Lungoci împotriva României și Anghel împotriva României. Se arată, totodată, că inadmisibilitatea recursului încalcă principiul exercitării căilor de atac și dispozițiile referitoare la înfăptuirea justiției reglementate la art. 124 și art. 129 din Legea fundamentală, contravenind și prevederilor art. 24 din Constituție referitor la dreptul la apărare. Raportând textul criticat la prevederile art. 385¹alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 se susține că imposibilitatea exercitării vreunei forme de control judiciar împotriva hotărârilor pronunțate, potrivit dispozițiilor art. 278¹alin. 8 din același cod, reprezintă o măsură nejustificată, fără o rațiune procesuală rezonabilă. Se arată că aplicarea dispozițiilor art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 poate duce la pronunțarea unor soluții arbitrare, blocând pentru viitor posibilitatea urmăririi aceleiași persoane pentru aceleași fapte, cu excepția cazurilor în care sunt descoperite fapte sau împrejurări noi, necunoscute de către organul de urmărire penală sau de instanța de judecată la data pronunțării hotărârii rămase definitive, conform textului legal criticat. Se susține că sunt încălcate, în acest fel, și dispozițiile art. 53 cu privire la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. Se arată, de asemenea, că prevederile art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 contravin și dispozițiilor art. 13 din Convenție, prin neasigurarea dreptului la un recurs efectiv, precum și prevederilor art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție, prin neasigurarea dublului grad de jurisdicție în materie penală.

Judecătoria Sectorului 4 București - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, arătând că prevederile art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 nu contravin dispozițiilor constituționale și celor convenționale invocate de autorul excepției. Se susține că suprimarea căii de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate potrivit art. 278¹alin. 8 din Codul de procedură penală din 1968 reprezintă voința legiuitorului și că posibilitatea de a formula plângere împotriva actelor procurorului, potrivit dispozițiilor art. 278¹, constituie garanția verificării actelor întocmite în faza urmăririi penale de către o instanță imparțială și independentă. Se arată, totodată, că nu există obligația constituțională a asigurării mai multor grade de jurisdicție pentru toate categoriile de cauze.

Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că dispozițiile art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 nu contravin prevederilor constituționale și celor convenționale invocate de autorul excepției, nu limitează și nu înlătură drepturi fundamentale prevăzute în Constituție. Se susține că împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac în condițiile legii, reglementarea acestora fiind atributul exclusiv al legiuitorului. Se arată, totodată, că eliminarea căii de atac împotriva hotărârilor pronunțate potrivit alin. 8 al art. 278¹din Codul de procedură penală din 1968 se datorează caracterului special al acestei proceduri, având ca scop asigurarea celerității procesului penal. Se face trimitere la deciziile Curții Constituționale nr. 125 din 1 februarie 2011, nr. 1.131 din 13 septembrie 2011, nr. 571 din 29 mai 2012, nr. 711 din 5 iulie 2012 și nr. 1.019 din 29 noiembrie 2012.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului susține că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că textele criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat la art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenție, întrucât nu înlătură dreptul părților de a beneficia de garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces echitabil, judecat de o instanță independentă și imparțială, a cărei competență este stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Se susține că eliminarea recursului împotriva sentinței de respingere a plângerii formulate împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată este justificată de caracterul special al procedurii instituite prin art. 278¹din Codul de procedură penală din 1968 și are ca scop asigurarea celerității procesului penal. Se arată, de asemenea, că atât competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată, cât și exercitarea căilor de atac sunt prevăzute prin lege, reglementarea acestora fiind atributul exclusiv al legiuitorului. Se susține, totodată, că dispozițiile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție referitoare la asigurarea dublului grad de jurisdicție în materie penală nu sunt aplicabile, întrucât textele criticate reglementează procedura de judecată a plângerilor formulate împotriva actelor procurorului de netrimitere în judecată, nefiind vizat fondul cauzelor penale. Se mai arată că nu sunt aplicabile în cauză nici prevederile art. 13 din Convenție, dreptul la un recurs efectiv neconfundându-se cu dreptul de exercitare a unei anumite căi de atac.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968, care au următorul cuprins: "Hotărârea judecătorului pronunțată potrivit alin. 8 este definitivă.“

Prevederile art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 au fost abrogate prin dispozițiile art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, ele fiind preluate la art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală în vigoare. Având însă în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a statuat că sintagma "în vigoare“ din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, reținem ca obiect al prezentei excepții de neconstituționalitate art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968.

Se susține că prevederile art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 încalcă dispozițiile constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 20 cu privire la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 cu privire la accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, ale art. 53 cu privire la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ale art. 124 referitor la înfăptuirea justiției și ale art. 129 cu privire la folosirea căilor de atac, prevederile art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu privire la dreptul la un proces echitabil și la dreptul la un recurs efectiv, precum și dispozițiile art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție referitor la asigurarea dublului grad de jurisdicție în materie penală.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968, prin raportare la aceleași critici de neconstituționalitate, respingând ca neîntemeiate excepțiile invocate, prin numeroase decizii, dintre care, cu titlu de exemplu, sunt reținute: Decizia nr. 711 din 5 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 16 august 2012, Decizia nr. 977 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 17 ianuarie 2013, Decizia nr. 1.019 din 29 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 10 ianuarie 2013, și Decizia nr. 181 din 28 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 22 mai 2013.

Prin Decizia nr. 181 din 28 martie 2013, Curtea Constituțională a statuat că între textele criticate, potrivit cărora hotărârea pronunțată de judecător în temeiul art. 278¹alin. 8 din Codul de procedură penală din 1968 este definitivă, și prevederile din Legea fundamentală și din actele normative internaționale invocate de autorii excepției nu poate fi reținută nicio contradicție, întrucât stabilirea competenței instanțelor judecătorești și instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, Curtea a reținut că acesta este sensul art. 129 din Constituție, text care face referire la "condițiile legii“ atunci când reglementează exercitarea căilor de atac ("Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“), ca, de altfel, și al art. 126 alin. (2) din Constituție, care, referindu-se la competența instanțelor judecătorești și la procedura de judecată, stabilește că acestea "sunt prevăzute numai prin lege“.

Prin aceeași decizie Curtea a reținut că dispozițiile art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 nu aduc atingere dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Legea fundamentală și nici accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale întrucât nu înlătură posibilitatea părților de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Curtea a constatat că nicio prevedere a Legii fundamentale și a actelor normative internaționale invocate de autorii excepției nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză.

Totodată, având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispozițiile art. 278¹din Codul de procedură penală din 1968, în care nu se judecă infracțiunea care a format obiectul cercetării ori urmăririi penale, ci rezoluția sau ordonanța de netrimitere în judecată emisă de procuror, prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenție nu sunt aplicabile. De asemenea, Curtea a statuat că prevederile art. 13 din Convenție nu au aplicabilitate în cauza de față, întrucât dreptul la un recurs efectiv nu se confundă cu dreptul la exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești.

Cu același prilej, Curtea a statuat că eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 278¹din Codul de procedură penală din 1968, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii și obținerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluția procurorului.

În ceea ce privește pretinsa încălcare, prin textele de lege ce fac obiectul excepției, a art. 53 din Constituție, Curtea a constatat că aceasta nu poate fi reținută, prevederile constituționale invocate fiind aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exercitării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, restrângere care nu s-a constatat.

Referitor la invocarea, ca temei al excepției de neconstituționalitate, a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, Curtea a constatat că o atare încălcare nu poate fi reținută, întrucât principiul egalității cetățenilor nu înseamnă uniformitate, astfel că, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite, tratamentul nu poate fi decât diferit.

Pentru motivele arătate, Curtea a reținut că dispozițiile art. 278¹alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 nu aduc atingere nici prevederilor art. 124 din Legea fundamentală.

Prin aceeași decizie, reținând că autorul excepției de neconstituționalitate invocă existența unei contradicții între dispozițiile de lege criticate și prevederile art. 385¹din Codul de procedură penală din 1968, Curtea a statuat că o asemenea critică nu poate fi nici ea reținută, întrucât examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu dispoziții din Constituție sau din actele internaționale la care România este parte, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele și nici coroborarea lor sau posibilele contradicții din cadrul legislației interne.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât soluția, cât și considerentele deciziilor invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.