Decizia CCR nr. 165 din 20.03.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 4145alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 4145 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, excepție ridicată de Claudiu Celestin Vlădescu în Dosarul nr. 4.110/90/2013 al Tribunalului Vâlcea - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 616D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Se susține că, prin pronunțarea Deciziei nr. III din 23 mai 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție nu și-a depășit atribuțiile stabilite prin lege, că intervalul de timp scurs de la data pronunțării acestei decizii și data săvârșirii faptei a fost suficient pentru ca autorul excepției să fi cunoscut conținutul acestei decizii și că nu poate fi reținută încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 1 alin. (4) din Constituție.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 16 septembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 4.110/90/2013, Tribunalul Vâlcea - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 414⁵alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, excepție ridicată de Claudiu Celestin Vlădescu într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăției inculpatului sub aspectul săvârșirii a trei infracțiuni de viol, a nouăsprezece tentative la infracțiunea de violași a unei infracțiuni de vătămare corporală.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că textul criticat, prin raportare la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. III din 23 mai 2005 de admitere a recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în aplicarea dispozițiilor art. 197 alin. (1), cu referire la art. 198 și art. 201 din Codul penal din 1969, încalcă prevederile constituționale invocate, întrucât dau posibilitatea Înaltei Curți de Casație și Justiție să modifice, prin decizia pronunțată, conținutul constitutiv al infracțiunii de viol, subrogându-se în acest fel în dreptul de legiferare, ce aparține în exclusivitate puterii legislative, fapt care încalcă principiul echilibrului puterilor în stat, reglementat la art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, principiul legalității și principiul previzibilității legii penale impus prin art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Se arată că acest exces de putere al Înaltei Curți de Casație și Justiție contravine dispozițiilor constituționale referitoare la rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Constituție, dispozițiilor art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, conform cărora infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora sunt reglementate de către Parlament, prin lege organică, precum și normei constituționale de la art. 126 alin. (3), potrivit căreia Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești, conform competenței sale.

Tribunalul Vâlcea - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitatea este neîntemeiată. Se arată că dispozițiile art. 414⁵alin. 4 din Codul de procedură penală din 1969 sunt subordonate prevederilor art. 126 alin. (3) din Constituție, dar că analiza textului criticat prin raportarea sa la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. III din 23 mai 2005 excedează competența Curții Constituționale stabilită prin art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Se arată, în acest sens, că instanța de contencios constituțional este competentă să pronunțe soluții cu caracter de generalitate, și nu soluții cu aplicabilitate în cazuri particulare, cum este cel invocat de autorul excepției. Se susține că, în caz contrar, ar putea fi generate conflicte juridice de natură constituțională, a căror soluționare este de competența Curții Constituționale, conform prevederilor art. 34 din Legea nr. 47/1992.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului susține că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii dă eficiență rolului constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție, contribuind la consolidarea statului de drept și la asigurarea exigențelor acestuia. Se susține că, prin pronunțarea Deciziei nr. III din 23 mai 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a substituit puterii legislative, ci și-a îndeplinit rolul constituțional, asigurând aplicarea unitară a dispozițiilor art. 197 alin. 1, art. 198 și art. 201 din Codul penal din 1969.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 4145 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, care au următorul cuprins:

"Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I“.

Dispozițiile art. 414⁵alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968 au fost abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual-penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, ele fiind preluate la art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală în vigoare. Având însă în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial af României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a statuat că sintagma "în vigoare“ din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, Curtea reține ca obiect al prezentei excepții de neconstituționalitate prevederile art. 414⁵alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968.

Se susține că dispozițiile art. 414⁵alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968 încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (4) referitor la statul român, ale art. 61 alin. (1) cu privire la rolul Parlamentului, ale art. 73 alin. (3) lit. h) referitor la categorii de legi, ale art. 126 alin. (3) privind instanțele judecătorești, precum și dispozițiile art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cu privire la previzibilitatea legii penale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că instituția recursului în interesul legii are rolul asigurării unei practici unitare la nivelul tuturor instanțelor naționale, oferind chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de către instanțele de recurs o interpretare și o aplicare uniformă, fără însă a modifica conținutul constitutiv al infracțiunilor, în cazul în care sunt supuse analizei instanței supreme norme penalele incriminare.

Astfel, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. III din 23 mai 2005 de admitere a recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în aplicarea dispozițiilor art. 197 alin. (1), cu referire la art. 198 și art. 201 din Codul penal din 1969, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 867 din 27 septembrie 2005, instanța supremă a stabilit că prin act sexual de orice natură, susceptibil a fi încadrat în infracțiunea de viol prevăzută de art. 197 din Codul penal din 1969, se înțelege orice modalitate de obținere a unei satisfacții sexuale prin folosirea sexului sau acționând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de același sex, prin constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei de a se apăra ori de a-și exprima voința; iar, prin acte de perversiune sexuală, în accepțiunea prevederilor art. 201 din Codul penal din 1969, se înțelege orice alte modalități de obținere a unei satisfacții sexuale decât cele anterior arătate.

Aceste dispoziții au devenit obligatorii pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 414⁵alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, dezlegarea dată problemelor apărute în aplicarea prevederilor art. 197 din Codul penal din 1969, cu care Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată, determinând o uniformitate în interpretarea și aplicarea acestora.

Prin urmare, Înalta Curte de casație și Justiție, prin decizia criticată, a realizat o interpretare autentică a normelor prevăzută la art. 197 alin. (1), art. 198 și art. 201 din Codul penal din 1969, fără a determina, pe calea interpretării, modificarea textului și fără a se manifesta, astfel, ca legislator pozitiv.

Pentru aceste motive, Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. III din 23 mai 2005 nu vizează modificarea sau completarea textului anterior referit și nici nu afectează previzibilitatea acestuia, ci reprezintă o directă aplicare a normei constituționale de la art. 126 alin. (3), conform căreia Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.

Spre deosebire de instituția recursului în interesul legii, modificarea și completarea legii sunt, conform dispozițiilor art. 58-60 și urm. din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, evenimente legislative ce reprezintă atribuția exclusivă a legiuitorului, potrivit prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituție, și se realizează prin legi organice, conform dispozițiilor art. 73 alin. (3) lit. h) din Legea fundamentală.

Pentru aceste motive, Curtea constată că prevederile art. 4145 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968 nu sunt de natură a încălca dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (4) referitor la statul român, ale art. 61 alin. (1) cu privire la rolul Parlamentului, ale art. 73 alin. (3) lit. h) cu privire la categorii de legi și ale art. 126 alin. (3) privind instanțele judecătorești, și nici dispozițiile art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cu privire la previzibilitatea legii penale.