Decizia CCR nr. 164 din 20.03.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 250,art. 253,art. 257 şi art. 2781alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 250,art. 253,art. 257 și art. 278¹alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968, excepție ridicată de Laurențiu Maxim în Dosarul nr. 2.064/324/2013 al Judecătoriei Tecuci și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 582D/2013.

La apelul nominal răspunde autorul excepției de neconstituționalitate, prezent personal.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul autorului excepției, care prezintă situația de fapt, arătând că a fost urmărit penal sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută la art. 288 alin. 2 din Codul penal din 1969, și că i-a fost aplicată o amendă administrativă, fără ca în cursul urmăririi penale să îi fi fost prezentat materialul de urmărire penală și fără să îi fi fost dată posibilitatea de a propune probe care să îi dovedească nevinovăția. Se susține că dispozițiile art. 278¹alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968 au fost interpretate de către organele de urmărire penală competente în sensul lipsei obligativității prezentării materialului de urmărire penală în cazul scoaterii de sub urmărire penală și al aplicării unei amenzi administrative. Se arată că, astfel interpretate, dispozițiile art. 278¹alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968 creează o reală discrepanță între drepturile procurorului și cele ale învinuitului, încălcând principiul egalității armelor și, prin urmare, dreptul la un proces echitabil și accesul liber la justiție, dar și dreptul la apărare. Se susține încălcarea, prin textele criticate, a prevederilor art. 21 alin. (1) și (3) și art. 24 din Constituție, precum și a dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a celor ale art. 7 și art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și ale art. 14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Se susține că dispozițiile art. 250,art. 253,art. 257 și art. 278¹alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968, ce reglementează diferite cazuri de prezentare a materialului de urmărire penală, nu încalcă dreptul la apărare și nici accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil. Se arată că, în cazul formulării unei plângeri împotriva ordonanței procurorului de neîncepere a urmăririi penale, instanța competentă, atunci când consideră necesar, poate dispune completarea materialului de urmărire penală și administrarea de noi probe, lucru care nu s-a întâmplat, însă, în cauza în cursul căreia a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 9 septembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 2.064/324/2013, Judecătoria Tecuci a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 250,art. 253,art. 257 și art. 278¹alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968, excepție ridicată de Laurențiu Maxim într-o cauză având ca obiect soluționarea unei plângeri formulate împotriva unei rezoluții de respingere a plângerii împotriva unei ordonanțe de scoatere de sub urmărire penală, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută la art. 288 alin. 2 din Codul penal din J 969, și de aplicare a unei amenzi administrative.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că, deși s-a prezentat în fața organelor de urmărire penală, a fost cercetat pe ascuns de către acestea și i-a fost aplicată o amendă administrativă, fără să îi fi fost prezentat materialul de urmărire penală și, în consecință, fără să fi avut posibilitatea de a se apăra prin propunerea administrării de noi probe, care să îi dovedească nevinovăția. Se arată că, întrucât textele criticate permit interpretarea lor în sensul că organele de urmărire penală nu sunt obligate să prezinte învinuitului materialul de urmărire penală în cazul în care aplică o amendă administrativă, acestea încalcă liberul acces la justiție și dreptul la apărare, precum și prevederile art. 6 din Convenție, art. 7 și art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. Se susține, totodată, că dispozițiile art. 278¹alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968, limitând probele noi ce pot fi administrate în această fază a urmăririi penale, în care instanța competentă judecă plângerea împotriva rezoluției sau a ordonanței procurorului de netrimitere în judecată, la înscrisuri, contravin normelor constituționale de la art. 21 și art. 24.

Judecătoria Tecuci apreciază că dispozițiile art. 250,art. 253,art. 257 și art. 278¹alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968 sunt constituționale. Se face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 24 din 23 februarie 1999.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului susține că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că dispozițiile art. 250,art. 253,art. 257 și art. 278¹alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968 constituie veritabile garanții ale dreptului la apărare, întrucât reglementează obligația organului de cercetare penală ca, după punerea în mișcare a acțiunii penale, să îl cheme pe inculpat și să îi prezinte materialul de urmărire penală, aceeași obligație fiind impusă și procurorului, în cazul desfășurării urmăririi penale fără punerea în mișcare a acțiunii penale. Se susține că, contrar afirmațiilor autorului excepției, obligativitatea prezentării materialului de urmărire penală în cele două situații arătate asigură posibilitatea învinuitului sau inculpatului, după caz, de a cunoaște materialul de urmărire penală în integralitatea sa, în vederea exercitării drepturilor procesuale de care dispune, în condițiile egalității de arme, ca exigență a dreptului la un proces echitabil. Se arată, în schimb, că textele criticate nu împiedică părțile interesate să depună un minimum de diligentă în vederea studierii dosarului, pentru a-și formula apărările necesare în raport cu probele administrate în cauză, și că pasivitatea lor în această primă fază a procesului penal nu este de natură a conferi caracter neconstituțional textelor criticate. Se arată, de asemenea, că prevederile art. 278¹alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968 nu încalcă dreptul la un proces echitabil sau dreptul la apărare, dând persoanei interesate posibilitatea de a demonstra nelegalitatea actului atacat. În subsidiar, se arată că autorul excepției de neconstituționalitate este nemulțumit, în realitate, de modul de interpretare și aplicare a legii de către organele de urmărire penală și că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, aceste aspecte nu intră în sfera competenței instanței de contencios constituțional. Se face trimitere la deciziile Curții Constituționale nr. 476 din 22 septembrie 2005 și nr. 636 din 3 octombrie 2006.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 250,art. 253,art. 257 și art. 278¹alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968, care au următorul cuprins:

- Art. 250:"După punerea în mișcare a acțiunii penale, dacă au fost efectuate toate actele de urmărire necesare, organul de cercetare penală cheamă pe inculpat în fața sa și:

a) îi pune în vedere că are dreptul de a lua cunoștință de materialul de urmărire penală, arătându-i și încadrarea juridică a faptei săvârșite;

b) îi asigură posibilitatea de a lua de îndată cunoștință de material. Dacă inculpatul nu poate să citească, organul de cercetare penală îi citește materialul;

c) îl întreabă, după ce a luat cunoștință de materialul de urmărire penală, dacă are de formulat cereri noi sau dacă voiește să facă declarații suplimentare.“;

- Art. 253:"Organul de cercetare penală este obligat să procedeze din nou la prezentarea materialului, dacă a efectuat noi acte de cercetare penală, sau dacă constată că trebuie să fie schimbată încadrarea juridică a faptei.“;

- Art. 257:"Procurorul, primind dosarul, îl cheamă pe învinuit și îi prezintă materialul de urmărire penală potrivit dispozițiilor art. 250 și următoarele, care se aplică în mod corespunzător.“;

- Art. 278¹alin. 7: "Judecătorul, soluționând plângerea, verifică rezoluția sau ordonanța atacată, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei și a oricăror înscrisuri noi prezentate.“

Dispozițiile art. 250,art. 253,art. 257 și art. 2781 alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968 au fost abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Prevederile art. 250,art. 253,art. 257 și art. 278¹alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968 nu au fost preluate în Codul de procedură penală în vigoare. Având însă în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a statuat că sintagma "în vigoare“ din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, Curtea reține ca obiect al prezentei excepții de neconstituționalitate prevederile art. 250,art. 253,art. 257 și art. 278¹alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968.

Se susține că textele criticate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil și art. 24 referitor la dreptul la apărare, prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil, art. 7 și art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului referitoare la nediscriminare și la dreptul oricărei persoane la o satisfacție efectivă din partea instanțelor juridice naționale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale și art. 14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice referitor la dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 250 și art. 257 din Codul de procedură penală din 1968, prin raportare la critici de neconstituționalitate asemănătoare, prin Decizia nr. 530 din 19 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 16 iunie 2011, prin care a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate invocată, arătând că procedura obligativității prezentării materialului de urmărire penală este o instituție opozabilă organului de urmărire penală, ce privește învinuitul sau inculpatul, și că nimic nu oprește părțile din procesul penal ca, depunând un minimum de diligentă, să solicite studierea dosarului în vederea formulării apărărilor necesare.

Referitor la vechea formă a dispozițiilor art. 257 din Codul de procedură penală din 1968, potrivit căreia "Procurorul primind dosarul, dacă socotește necesar, cheamă pe învinuit și îi prezintă materialul de urmărire penală potrivit dispozițiilor art. 250 și următoarele, care se aplică în mod corespunzător“, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 24 din 23 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 1 aprilie 1999, prin care a declarat neconstituțională sintagma "dacă socotește necesar“ din cuprinsul acestui articol, statuând că aceasta este de natură să restrângă exercitarea dreptului la apărare.

În ceea ce privește constituționalitatea prevederilor art. 278¹alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea Constituțională s-a pronunțat, prin raportare la aceleași critici de neconstituționalitate, prin Decizia nr. 654 din 5 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 15 noiembrie 2006, și Decizia nr. 165 din 28 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 300 din 4 aprilie 2006, prin care a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate și a reținut că limitarea mijloacelor de probă care pot fi administrate la judecarea plângerii împotriva rezoluțiilor sau a ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată este justificată, având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen, sub aspectul legalității, al rezoluției sau al ordonanței procurorului atacate. Ca urmare, Curtea a statuat că este firesc ca, în vederea soluționării plângerii, instanța să verifice, pe baza lucrărilor și a materialului existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanței sau a rezoluției de netrimitere în judecată atacate, dacă soluția a fost sau nu dispusă cu respectarea dispozițiilor legale.

De asemenea, prin Decizia nr. 412 din 12 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.041 din 10 noiembrie 2004, și Decizia nr. 414 din 12 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.119 din 29 noiembrie 2004, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate, reținând că plângerea reglementată de prevederile art. 278¹din Codul de procedură penală din 1968 reprezintă în sine o garanție a realizării accesului liber la justiție și că stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva rezoluției sau ordonanței procurorului de netrimitere în judecată (cum este și regula potrivit căreia singurele probe admise sunt înscrisurile noi) este realizată de legiuitor în exercitarea competenței sale constituționale și nu încalcă acest drept, Curtea Constituțională statuând în acest sens că "legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, ca și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și în modalitățile instituite de lege“ (Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).

Astfel, Curtea a reținut că dispozițiile art. 278¹alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968 nu încalcă dreptul la un proces echitabil și nici dreptul la apărare, petentul având deplina libertate de a demonstra în fața instanței de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările și materialul din dosarul cauzei, precum și posibilitatea prezentării unor probe suplimentare față de cele deja administrate, respectiv "înscrisuri noi“.

De asemenea, Curtea a constatat că faptul că aceste drepturi nu sunt cu nimic îngrădite prin textul legal supus criticii de neconstituționalitate rezultă și din reglementarea, prin dispozițiile art. 278¹alin. 8 din Codul de procedură penală din 1968, a soluțiilor ce pot fi date de instanță plângerii împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată. În acest fel, Curtea a reținut că, indiferent de soluția pronunțată, instanța de judecată apreciază și cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, inclusiv sub aspectul dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluția organului de cercetare penală. Curtea a arătat că, admițând plângerea și desființând rezoluția sau ordonanța atacată, instanța poate să dispună fie trimiterea cauzei procurorului "în vederea începerii sau a redeschiderii urmăririi penale, după caz“ [art. 278¹alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală din 1968], fie, atunci când probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, reținerea cauzei spre judecare, "dispozițiile privind judecarea în primă instanță și căile de atac aplicându-se în mod corespunzător“ [art. 278¹alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968]. Curtea a arătat că în ambele situații, atât dreptul la apărare, cât și dreptul la un proces echitabil al petentului sunt pe deplin asigurate, acesta având posibilitatea să se prevaleze de toate garanțiile procesuale ce caracterizează aceste drepturi, inclusiv de posibilitatea de a solicita administrarea oricărui mijloc de probă prevăzut de lege.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât soluțiile, cât și considerentele deciziilor invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

În ceea ce privește pretinsa neconstituționalitate a prevederilor art. 253 din Codul de procedură penală din 1968, potrivit cărora, dacă a efectuat noi acte de cercetare penală, sau dacă constată că trebuie să fie schimbată încadrarea juridică a faptei, organul de cercetare penală este obligat să procedeze din nou la prezentarea materialului, Curtea constată că acestea constituie veritabile garanții ale dreptului la apărare, dând posibilitatea învinuitului de a cunoaște în fiecare moment conținutul dosarului, pentru a-și putea formula apărările și pentru a propune noi probe care să îi dovedească nevinovăția.

Astfel, Curtea reține că textele criticate sunt în concordanță cu dispozițiile constituționale ale art. 21 și art. 24, referitoare ia accesul liber la justiție și dreptul la apărare, precum și cu prevederile art. 6 din Convenție cu privire la dreptul la un proces echitabil, art. 7 și art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului referitoare la nediscriminare și la dreptul oricărei persoane la o satisfacție efectivă din partea instanțelor juridice naționale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale și art. 14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice referitoare la dreptul la un proces echitabil, invocate în cauză.

În subsidiar, Curtea constată că susținerile autorului excepției, referitoare la interpretarea prevederilor art. 250,art. 253,art. 257 și art. 278¹alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968, în sensul lipsei obligației organului de urmărire penală de a prezenta învinuitului materialul de urmărire penală în cazul în care aplică o amendă administrativă, reprezintă chestiuni ce țin de aplicarea legii, dar că acest aspect excedează limitele controlului de constituționalitate.