Decizia CCR nr. 164 din 17.03.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 - condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada...

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6 din 15 aprilie 2013, excepție ridicată de Constantin Diamandi în Dosarul nr. 20.896/3/2012 al Tribunalului București - Secția a V-a civilă și care constituie obiectul Dosarului nr. 866D/2014 al Curții Constituționale.

2. La apelul nominal răspunde autorul excepției, lipsind cealaltă parte. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent învederează Curții că autorul excepției a depus la dosar și concluzii scrise în sensul admiterii excepției și a constatării neconstituționalității Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6 din 15 aprilie 2013, precum și o serie de documente în susținerea celor afirmate.

4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul autorului excepției, care solicită admiterea acesteia și constatarea caracterului neconstituțional al Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6 din 15 aprilie 2013.

5. În prealabil susținerii excepției, precizează că dosarul Curții Constituționale este neinteligibil, întrucât piesele care îl constituie nu sunt așezate în ordinea corectă, deși a formulat cereri scrise în vederea corectării acestui aspect. Mai arată că raportul întocmit de judecătorul-raportor este incomplet, întrucât omite referirile sale la art. 1 alin. (3) și art. 21 din Constituție.

6. Pe fondul excepției, autorul acesteia arată, în esență, că, prin Decizia Curții Supreme de Justiție nr. 41/1999, Mihai Pacepa a fost repus integral în drepturi, iar în acest context, roagă Curtea Constituțională ca, prin decizia ce va pronunța, să aprecieze, față de situația în care unui fost lucrător al Securității i-au fost recunoscute toate drepturile, iar victimelor sale, nu, dacă a fost aplicat principiul constituțional potrivit căruia dreptatea este valoare supremă în statul român. Menționează că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 98 din 27 februarie 2014, s-a arătat că se acordă reparații cu caracter simbolic pentru nedreptățile suferite de deținuții politici. Solicită instanței de contencios constituțional să precizeze dacă tratamentele neomenoase, omorul deosebit de grav, refuzul acordării asistenței medicale deținuților politici, tortura și genocidul sunt considerate "nedreptăți“. Mai arată că expresia "caracter simbolic“ nu există nici în Legea nr. 221/2009, nici în expunerea de motive a acesteia, la fel cum nu există nici distincția între bunuri mobile și bunuri imobile. De altfel, în art. 2 din Legea nr. 221/2009 se prevede, fără echivoc, că se repară toate nedreptățile. În opinia sa, refuzul de a acorda românilor orice drept, chiar și acum, după 70 de ani, este, de fapt, refuzul de a le acorda condiție umană, identic cu cel din închisorile anilor ’50. Precizează, totodată, că, potrivit art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii, negarea sau minimalizarea genocidului și a crimelor împotriva umanității este o faptă penală. La fel, conform Legii siguranței naționale nr. 51/1991, sprijinul în orice mod al acțiunilor totalitariste de sorginte comunistă este o infracțiune. Solicită, în final, admiterea excepției de neconstituționalitate și depune, în copie, trei plângeri penale îndreptate împotriva judecătorului-raportor, domnul Valer Dorneanu, a președintelui Curții Constituționale, domnul Augustin Zegrean, și împotriva domnului Toni Greblă, fost judecător al Curții Constituționale.

7. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Arată că, prin mai multe decizii, cum ar fi deciziile nr. 98 din 27 februarie 2014, nr. 73 din 11 februarie 2014 sau nr. 556 din 17 decembrie 2013, Curtea Constituțională a constatat că, prin interpretarea dată de înalte Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013, textul de lege criticat nu a suferit o modificare legislativă, ci s-a asigurat o aplicare nediscriminatorie a acestuia tuturor persoanelor prevăzute de ipoteza normei, fără a crea privilegii vreunui beneficiar al acestui act normativ.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

8. Prin Încheierea din Sentința civilă nr. 694 din 27 mai 2014, pronunțată în Dosarul nr. 20.896/3/2012, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6 din 15 aprilie 2013, excepție ridicată de Constantin Diamandi într-o cauză având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii arestării la care a fost supus tatăl său, Alcibiade Diamandi, în anul 1948, și acordarea de despăgubiri potrivit Legii nr. 221/2009 pentru o serie de bunuri mobile corporale și necorporale, printre care sumele datorate de statul român tatălui său pentru îndeplinirea obligațiilor contractuale ce i-au revenit ca reprezentant al Casei Autonome a Pădurilor Statului în țările din Mediterana Orientală, contravaloarea unui inel cu diamant aflat asupra tatălui său la momentul arestării acestuia și a unei cantități de parchet rămase pe un vapor, precum și sumele în valută depuse într-o bancă străină ce nu au mai putut fi ridicate.

9. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia arată că în niciunul dintre cele 8 articole ale Legii nr. 221/2009 nu se precizează că bunurile mobile confiscate nu pot face obiectul acordării de despăgubiri. Susține că în decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție cuvântul "numai“ a fost adăugat cu rea-credință, pentru a forța înțelesul Legii nr. 221/2009 într-un sens contrar intenției legii și a justifica refuzul acordării daunelor pentru bunuri mobile, lipsind de finalitate Legea nr. 221/2009 și desființând, practic, actul normativ reparatoriu. Autorul excepției susține că, prin pronunțarea Deciziei nr. 6 din 15 aprilie 2013, a fost încălcat art. 16 alin. (1) din Constituție, creându-se o discriminare între situația sa, care solicită despăgubiri pentru bunuri mobile, și cea a persoanelor cărora li se restituie bunurile imobile pe baza prevederilor Legii nr. 221/2009, precum și a celor cărora li s-au restituit bunurile mobile anterior pronunțării deciziei criticate. Precizează că, astfel cum rezultă dintr-un răspuns al Ministerului Justiției, numărul soluțiilor definitive în care petenții au putut beneficia de acordarea restituirii bunurilor mobile este de ordinul miilor, discriminarea fiind, așadar, evidentă. Mai arată că interpretarea dată prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 îi desființează dreptul de acces la justiție, dar și caracterul de stat de drept al României, și, în același timp, încalcă prevederile constituționale și convenționale referitoare la protecția proprietății private. Totodată, susține că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia amintită, a creat norme juridice, exercitând o prerogativă ce aparține Parlamentului, astfel că a fost afectat principiul separației și echilibrului puterilor în stat, principiu fundamental al statului de drept. Arată că atribuțiile Înaltei Curți sunt de promovare a unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu de elaborare a unor norme noi, un asemenea înțeles fiind neconstituțional. Autorul excepției învederează, de asemenea, aspectele de fapt ale cauzei în soluționarea căreia a ridicat excepția de neconstituționalitate.

10. Tribunalul București - Secția a V-a civilă apreciază că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, astfel cum au fost interpretate prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6 din 15 aprilie 2013, nu contravin prevederilor constituționale invocate în motivarea excepției.

11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

12. Avocatul Poporului arată că își menține punctul de vedere în sensul constituționalității textului de lege supus controlului, exprimat anterior în mai multe dosare, respectiv dosarele nr. 336D/2014, nr. 698D/2013, nr. 456D/2013 și nr. 442D/2013.

13. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse de autorul excepției și susținerile orale ale acestuia, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

14. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

15. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările și completările ulterioare, text de lege care are următorul cuprins: "(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [_] b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare“.

16. Textul de lege reprodus mai sus este criticat în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6 din 15 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245 din 29 aprilie 2013, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, stabilind că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.

17. În opinia autorului excepției, textul de lege criticat, în interpretarea arătată, încalcă dispozițiile din Legea fundamentală cuprinse în art. 1 alin. (3) teza întâi potrivit căruia România este stat de drept, art. 1 alin. (4) care consacră principiul separației și echilibrului puterilor în stat, art. 1 alin. (5) care instituie obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, art. 11 privind relația dintre dreptul internațional și dreptul intern, art. 15 referitor la universalitatea drepturilor și a obligațiilor și la principiul neretroactivității legii, art. 16 alin. (1) care statuează cu privire la egalitatea în drepturi, art. 20 - Tratatele internaționale privind drepturile omului,art. 44 - Dreptul de proprietate privată,art. 46 - Dreptul la moștenire și art. 124 - Instanțele judecătorești. Invocă, de asemenea, și prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind protecția proprietății private, iar din motivarea scrisă a excepției rezultă că își raportează critica și la prevederile art. 21 alin. (1) privind accesul liber la justiție din Constituție.

18. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că a mai analizat constituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013, din perspectiva unor critici asemănătoare, iar prin Decizia nr. 534 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 17 februarie 2014, Decizia nr. 556 din 17 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 28 februarie 2014, Decizia nr. 73 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 8 mai 2014, și Decizia nr. 98 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 12 mai 2014, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate.

19. Cu acele prilejuri, Curtea a analizat dacă limitarea, prin decizia instanței supreme, a categoriei bunurilor în privința cărora persoanele îndreptățite pot cere și obține despăgubiri prin echivalent, numai la bunurile imobile, în condițiile sintagmei utilizate de legiuitor "bunuri confiscate“ - fără distincție -, corespunde sau nu coordonatelor constituționale și convenționale invocate, precum și voinței legiuitorului.

20. Astfel, având în vedere expunerea de motive ce a însoțit proiectul de lege ce a devenit Legea nr. 221/2009, Curtea a observat că legea a avut ca premisă constatarea dificultăților de punere în aplicare a unor acte normative cu caracter reparator, scopul său fiind acela de reglementare a unei proceduri speciale care să urgenteze atingerea obiectivelor urmărite prin acele acte normative și să le imprime eficiență sporită.

21. Așadar, în considerarea suferințelor la care au fost supuși condamnații politici și a curajului lor de a se opune regimului comunist, legiuitorul a urmărit reglementarea unor măsuri reparatorii, mai eficiente, complementare, având în principal caracter moral, care vizează demnitatea persoanelor în cauză și recunoașterea meritelor lor deosebite. Subsecvent, dar tot în scopul recunoașterii meritelor și al compensării cu caracter simbolic a nedreptăților suferite, legiuitorul a prevăzut și acordarea de despăgubiri, în primul rând pentru prejudicii morale, apoi pentru cele materiale.

22. Mai mult, în aceeași expunere de motive a legii criticate la care s-a făcut mai sus referire, în cadrul secțiunii 4 intitulate "Impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul în curs, cât și pe termen lung (5 ani)“, la pct. 6 denumit "Calcule detaliate privind fundamentarea modificărilor veniturilor și/sau cheltuielilor bugetare“, se arată că "proiectul de lege nu prevede acordarea de drepturi noi, ci doar reafirmă, în vederea asigurării unui cadru normativ coerent, posibilitatea obținerii unor astfel de despăgubiri care puteau fi oricum solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul civil, de Constituția României și de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului“.

23. Curtea a constatat, în urma analizării legislației generale și speciale cu caracter reparatoriu, că acestea se raportează la bunuri imobile, preluate prin diverse metode abuzive. Când legiuitorul a dorit să extindă sfera bunurilor supuse regimului restituirii și la alte bunuri, acest lucru s-a făcut expres și explicit. Curtea a mai arătat că în unele cazuri, expres determinate, bunurile mobile au constituit și acestea obiectul unor legi de reparație, legiuitorul precizând natura, elementele de identificare sau, după caz, enumerând în mod expres și limitativ acele bunuri supuse revendicării. Astfel, de exemplu, Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 9 aprilie 2014, prevede, la art. 93, condițiile de restituire a anumitor bunuri culturale mobile. De asemenea, restituirea, în natură sau în echivalent, a regimului metalelor prețioase și pietrelor prețioase în România este reglementată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 190/2000 privind regimul metalelor prețioase și pietrelor prețioase în România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 29 ianuarie 2004.

24. În consecință, Curtea Constituțională a constatat că o asemenea reglementare care limitează sfera bunurilor supuse restituirii numai la cele imobile nu este contrară art. 44 din Constituție și nici art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. În același sens, Curtea reține că, în condițiile dreptului comun, există mecanisme juridice și pentru revendicarea bunurilor mobile.

25. Întrucât în cauza de față excepția de neconstituționalitate este motivată folosindu-se argumente similare celor avute în vedere de Curtea Constituțională atunci când s-a pronunțat prin deciziile citate, își menține valabilitatea soluția pronunțată cu acele prilejuri.