Decizia CCR nr. 206 din 31.03.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 6 alin. 1 din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia ÎCCJ nr. 14 din 16.06.2014

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 14 din 16 iunie 2014, excepție ridicată din oficiu în Dosarul nr. 1.576/256/2014 al Tribunalului Constanța - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 803D/2014.

2. Dezbaterile au avut loc în ședința de 17 martie 2015 cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, și în prezența părții Bogdănel Constantin Moraru și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul art. 57 și art. 58 din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunțarea pentru 31 martie 2015.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin Decizia penală nr. 513 din 31 iulie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 1.576/256/2014, Tribunalul Constanța - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 14 din 16 iunie 2014, excepție ridicată din oficiu într-o cauză având ca obiect soluționarea unei sesizări cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile transmise de comisia prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 836/2013 privind constituirea și atribuțiile comisiilor de evaluare a incidenței aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor și măsurilor educative privative de libertate din perspectiva noilor reglementări penale și procesual penale.

4. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile legale menționate sunt neconstituționale, întrucât, "prin raportare la împrejurarea că s-a stabilit că pentru astfel de condamnați cărora li s-a reținut anterior dispozițiile art. 320¹din Codul de procedură penală și s-a redus corespunzător pedeapsa nu s-ar mai ține cont la reverificarea pedepsei, potrivit legii noi, de art. 396 din Codul de procedură penală, prin comparație cu inculpații care, judecați fiind la acest moment, beneficiază de o astfel de prevedere“.

5. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

6. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

7. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

8. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal referitor la Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 14 din 16 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 15 iulie 2014. Prevederile criticate ale art. 6 alin. (1) din Codul penal au următorul conținut: "Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.“

9. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi.

10. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că în cauza dedusă judecății numitul B. C. M. a fost condamnat prin Sentința penală nr. 634 din 25 mai 2012 a Judecătoriei Constanța, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 793 din 10 septembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, la pedeapsa de 4 ani închisoare.

11. În critica formulată se arată că, de vreme ce condamnatul a fost sancționat cu pedeapsa de 4 ani închisoare, ar trebui ca în analiza aplicării art. 6 alin. (1) din Codul penal să se țină seama de faptul că, potrivit noii legi, acesta nu poate primi o pedeapsă mai mare de 3 ani și 4 luni, rezultată din maximumul pedepsei de 5 ani prevăzute de actualul Cod penal și reduse cu o treime în acord cu exigențele referitoare la recunoașterea vinovăției. În aceste condiții se arată că, dacă un alt inculpat cercetat pentru o infracțiune identică ar fi judecat sub imperiul legii noi, i s-ar aplica o pedeapsă mai mică față de cea care s-a aplicat condamnatului sub imperiul legii vechi, situație care înfrânge principiul egalității în fața legii care stabilește că la situații identice se aplică soluții identice, data condamnării neavând relevanță.

12. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că o critică formulată din această perspectivă pune în realitate probleme de interpretare și aplicare a legii, care excedează controlului instanței de contencios constituțional. Cu toate acestea, ținând seama de jurisprudența în materie se poate constata că, în ce privește legea penală mai favorabilă, Curtea a statuat cu valoare de principiu că o normă din Codul penal (în speță raportarea se făcea la art. 5 din Codul penal) este compatibilă cu Legea fundamentală câtă vreme nu permite combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile (a se vedea Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014). Cu acel prilej s-a arătat că legea penală mai favorabilă se determină prin compararea legilor succesive, stabilirea în concret a legii mai favorabile și, în final, aplicarea acesteia în ansamblu, sens în care legile se compară, dar nu se combină. O combinare a dispozițiilor mai favorabile dintre două legi succesive este hibridă și duce la crearea, pe cale judecătorească, a unei a treia legi (lex tertia), consecință inadmisibilă, deoarece ar însemna ca organele judiciare să exercite un atribut care nu le revine, intrând în sfera de competență constituțională a legiuitorului (paragrafele 24 și 25). O atare concluzie nu neagă principiul aplicării legii penale mai favorabile care urmează a fi incident, însă nu prin combinarea dispozițiilor din legile penale succesive, pentru că, în caz contrar, s-ar anula voința legiuitorului care are în vedere ansamblul de norme ce au fost integrate organic într-un nou cod și nicidecum dispoziții ori instituții autonome. Altfel spus, în caz de tranziție, judecătorul este ținut de aplicarea legii penale mai favorabile, în ansamblu, fapt justificat prin aceea că nu trebuie să ignore viziunea fie preponderent represivă, așa cum este cazul Codului penal din 1969, fie preponderent preventivă, așa cum este cazul actualului Cod penal. Soluția se impune pentru că nu poate fi încălcată finalitatea urmărită de legiuitor cu ocazia adoptării fiecărui cod în parte, deoarece nu întâmplător cele două coduri, deși fiecare cu o concepție unitară proprie, au viziuni diferite asupra modului în care sunt apărate valorile sociale de către legea penală (paragraful 37).

13. În același sens este și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 14 din 16 iunie 2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv dacă în interpretarea art. 6 alin. (1) din Codul penal în ipoteza în care este vorba despre o hotărâre de condamnare cu aplicarea art. 320¹din Codul de procedură penală se reduce pedeapsa la maximul special prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită, maxim ce se va reduce cu 1/3 ca urmare a judecării cauzei prin aplicarea principiului recunoașterii vinovăției, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 15 iulie 2014, prin care a statuat că "în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă, nu se va lua în considerare cauza specială de reducere a pedepsei prevăzută de art. 320¹alin. 7 din Codul de procedură penală anterior, reținută condamnatului șivalorificatăîn pedeapsa concretă.“

14. Această concluzie se fundamentează pe ideea că dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal operează cu două noțiuni, și anume pedeapsă prevăzută de lege și sancțiune aplicată, care impun aplicarea dispozițiilor referitoare la legea penală mai favorabilă după condamnarea definitivă a inculpatului numai dacă sancțiunea aplicată depășește maximumul special al pedepsei prevăzute de lege, fără a se lua în considerare alte cauze de reducere ori de majorare a pedepsei care apar valorificate în sancțiunea deja aplicată. De altfel, art. 6 din Codul penal realizează echilibrul dintre principiul autorității de lucru judecat și aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, prin necesitatea asigurării efectivității principiului legalității pedepsei (aceasta trebuind să aibă un suport legal atât în momentul pronunțării sale, cât și în cel al executării). De aceea, în acord și cu dispozițiile art. 23 alin. (12) din Constituție referitor la principiul legalității pedepsei, după condamnare nu se pot repune în discuție aspecte legate de reindividualizarea pedepsei, unica rațiune de a fi a aplicării legii penale mai favorabile în acest caz constând în înlăturarea de la executare a acelei părți din sancțiune care depășește maximumul prevăzut de legea nouă.

15. În sfârșit, prin Decizia nr. 379 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 7 august 2014, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, prilej cu care a statuat că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional. Această soluție este în concordanță și cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferență de tratament, făcută de stat între indivizi aflați în situații analoage, trebuie să își găsească o justificare obiectivă și rezonabilă.

16. Astfel, Curtea a apreciat că nu poate fi pus semnul egalității între toate persoanele definitiv condamnate, ceea ce ar determina calificarea situației acestora ca fiind identică, deoarece diferența rezidă în aceea că, în cazul unei categorii, sancțiunile aplicate depășesc maximul special al noii reglementări, nemaigăsindu-și corespondent în noua legislație, situându-ne astfel în ipoteza aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile reglementate atât de art. 14 din Codul penal din 1969, cât și de art. 6 din Codul penal actual, pe când în cazul celeilalte categorii sancțiunile aplicate acestora nu depășesc maximul special cuprins în noua reglementare, ceea ce ar fi putut atrage aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive doar sub imperiul art. 15 din Codul penal din 1969, reglementare nepreluată însă în Codul penal actual.

17. De aceea, nu poate fi primită nici comparația făcută de autorul excepției între categoriile de persoane care au săvârșit infracțiuni identice dar au fost condamnate anterior sau după intrarea în vigoare a Codului penal la data de 1 februarie 2014, deoarece cele două categorii de persoane nu se află în aceeași situație juridică, fiind condamnate sub imperiul unor legi diferite în vigoare la momentul pronunțării hotărârii de condamnare.

18. Cu alte cuvinte, dacă, în urma individualizării, un inculpat ar fi fost condamnat pentru o infracțiune la pedeapsa închisorii de 9 ani și în urma aplicării procedurii de recunoaștere a vinovăției ar fi fost sancționat cu 6 ani, atunci, în măsura în care maximul pedepsei din noua lege este de 5 ani, sancțiunea aplicată se va reduce la acest maxim, fără a se ține seama de cauza specială de reducere, pentru că aceasta a fost deja valorificată în pedeapsa concretă. Tot astfel, în situația în care, în urma individualizării, inculpatul ar fi fost condamnat pentru aceeași infracțiune la o pedeapsă de 6 ani și în urma recunoașterii vinovăției ar fi fost sancționat cu 4 ani, atunci sancțiunea aplicată nu mai poate fi redusă, deoarece nu depășește maximul special de 5 ani prevăzut de legea nouă.

19. Prin urmare, acesta este înțelesul constituțional al dispozițiilor legale criticate, motiv pentru care comparația se va face întotdeauna între sancțiunea aplicată și maximul special al pedepsei prevăzute de lege.