Decizia ICCJ nr. 12 din 6.05.2015 Completul pt. dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

Dosar nr. 857/1/2015

Mirela Sorina Popescu - președintele Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele completului

Ioana Bogdan - judecător la Secția penală - judecător-raportor

Aurel Gheorghe Ilie -judecător la Secția penală

Simona Daniela Encean - judecător la Secția penală

Corina Michaela Jîjîie - judecător la Secția penală

Silvia Cerbu - judecător la Secția penală

Ana Maria Dascălu - judecător la Secția penală

Maricela Cobzariu - judecător la Secția penală

Marius Dan Foitoș - judecător la Secția penală

Alina Gabriela Păun - magistrat-asistent

S-a luat în examinare sesizarea formulată în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, prin Încheierea din data de 10 februarie 2015, în Dosarul nr. 2.635/93/2014 (4.246/2014), prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv dacă, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, cu privire la o pedeapsă definitivă pentru o infracțiune care a produs consecințe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, pentru determinarea maximului special prevăzut de legea nouă urmează să se rețină cauza de majorare a pedepsei prevăzute de art. 309 din Codul penal, chiar dacă prejudiciul produs prin respectiva infracțiune nu depășește pragul prevăzut de art. 183 din Codul penal.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală și art. 274 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Ședința este prezidată de către președintele Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.

La ședința de judecată participă doamna Alina Gabriela Păun, magistrat-asistent în cadrul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 27⁶ din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de doamna Marinela Mincă, procuror din cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse punctele de vedere exprimate de către toate curțile de apel, excepție făcând Curtea Militară de Apel, precum și cel al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind atașat și raportul întocmit de judecătorul-raportor, care, în conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, a fost comunicat condamnatului P.F., acesta transmițând la data de 22 aprilie 2015, prin apărătorul ales, propria opinie asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

Reprezentantul Ministerului Public a solicitat pronunțarea unei decizii prin care problema de drept supusă dezlegării în cauza de față să primească următoarea rezolvare, respectiv: în procesul de aplicare a art. 6 din Codul penal, în cazul unei condamnări definitive pronunțate pentru o infracțiune care a produs consecințe deosebit de grave potrivit art. 146 din Codul penal anterior, dar nu și în accepțiunea art. 183 din Codul penal în vigoare, la determinarea maximului special prevăzut de legea nouă nu se va avea în vedere varianta agravată a infracțiunii prevăzute de art. 309 din Codul penal.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, a declarat dezbaterile închise, reținându-se cauza în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, prin Încheierea din data de 10 februarie 2015 dată în Dosarul nr. 2.635/93/2014 (4.246/2014), a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept, respectiv, dacă, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal cu privire la o pedeapsă definitivă pentru o infracțiune care a produs consecințe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, pentru determinarea maximului special prevăzut de legea nouă urmează să se rețină cauza de majorare a pedepsei prevăzute de art. 309 din Codul penal, chiar dacă prejudiciul produs prin respectiva infracțiune nu depășește pragul prevăzut de art. 183 din Codul penal.

II. Expunerea succintă a cauzei

Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, a fost sesizată cu soluționarea contestației formulate de condamnatul P.F. împotriva Sentinței penale nr. 690 din 28 octombrie 2014 a Tribunalului Ilfov, Secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 2.635/93/2014.

Prin Sentința penală nr. 690 din 28 octombrie 2014, Tribunalul Ilfov, Secția penală, în temeiul art. 23 alin. (1) și (8) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, raportat la art. 595 din Codul de procedură penală, a admis contestația la executare a condamnatului P.F. având ca obiect Sentința penală nr. 1.336 din 11 noiembrie 2008 a Tribunalului București, Secția a II-a penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 3.272 din 27 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, prin care a fost condamnat la pedeapsa de 8 ani închisoare cu executare pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare prevăzute de art. 215¹ alin. 1 și 2 din Codul penal (1969) cu aplicarea art. 41 alin. 2, art. 75 alin. 1 lit. a), art. 74 alin. 1 lit. a) și art. 76 alin. 1 lit. a) din Codul penal (1969), întrucât acesta, în perioada 3 septembrie 1998-19 martie 1999, în calitate de director al Sucursalei Sf. Dimitrie a Băncii Internaționale a Religiilor, împreună cu directorul economic al aceleiași sucursale, au cauzat băncii un prejudiciu în cuantum de 1.213.431,57 lei prin acordarea de credite "aparente" și emiterea unor ordine de plată către terți, pentru un număr de 6 societăți comerciale, fără să respecte normele și procedurile bancare și fără să existe garanții și documente necesare acordării creditelor.

În baza art. 6 alin. (1) din Codul penal,art. 295 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 308 și art. 309 din Codul penal, Deciziei nr. VI11/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost redusă pedeapsa aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 215¹ alin. 1 și 2 din Codul penal (1969) cu aplicarea art. 41 alin. 2, art. 75 alin. 1 lit. a), art. 74 alin. 1 lit. a) și art. 76 alin. 1 lit. a) din Codul penal (1969), de la 8 ani închisoare la 7 ani închisoare, deducându-se perioada deja executată de la 27 februarie 2001 la 28 februarie 2001 și de la 1 octombrie 2011 la zi și anulându-se mandatul de executare a pedepsei emis în baza hotărârii de condamnare, cu consecința emiterii unui nou mandat.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că infracțiunea de delapidare cu consecințe deosebit de grave, prevăzută de art. 215¹ alin. 1 și 2 din Codul penal (1969), are corespondent în noua reglementare în art. 295 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 309 din Codul penal, forma agravată fiind incidență în continuare în cauză întrucât, în raport cu Decizia nr. VIII/2007 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile unite, potrivit căreia, în cadrul contestației la executare în care se invocă modificarea noțiunii de consecințe deosebit de grave, conform art. 146 din Codul penal (1969), nu se poate schimba încadrarea juridică dată faptei printr-o hotărâre judecătorească de condamnare rămasă definitivă și, apoi, reduce pedeapsa aplicată, modificarea înțelesului noțiunii de consecințe deosebit de grave nu echivalează cu o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, așa cum stabilesc art. 14 și art. 15 din Codul penal (1969), pentru a fi incidente dispozițiile art. 458 și, respectiv, art. 461 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală (1968).

În aceste condiții s-a apreciat că în privința condamnatului P.R sunt aplicabile dispozițiile art. 6 din Codul penal privind aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei întrucât acestuia i-а fost aplicată pedeapsa de 8 ani închisoare, iar noua reglementare sancționează infracțiunea prevăzută de art. 295 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 309 din Codul penal, cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani, motiv pentru care pedeapsa trebuie redusă la maximul special prevăzut de codificarea în vigoare, respectiv la 7 ani.

Împotriva hotărârii primei instanțe a formulat contestație persoana condamnată P.F., calea de atac fiind înregistrată sub nr. 2.635/93/2014 (4.246/2014) la Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, instanță care, în raport cu situația concretă a condamnatului P.F., în sarcina căruia s-a reținut definitiv săvârșirea infracțiunii de delapidare cu consecințe deosebit de grave, materializată în producerea unui prejudiciu în cuantum de 1.213.431,57 lei și de conținutul noțiunii de consecințe deosebit de grave prevăzut de noua codificare (art. 183 din Codul penal), a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile prin care să stabilească dacă, în vederea aplicării legii penale mai favorabile, în cazul unei pedepse definitive pentru o infracțiune care a produs consecințe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, la determinarea maximului special prevăzut de noua reglementare se reține și cauza de majorare a pedepsei prevăzute de art. 309 din Codul penal chiar dacă prejudiciul produs nu depășește pragul prevăzut de art. 183 din Codul penal.

III. Punctul de vedere al Curții de Apel București, Secția a II-a penală, cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

1. Cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție

Curtea a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât completul este învestit cu soluționarea Dosarului nr. 2.635/93/2014 în ultimă instanță, respectiv contestația este singura cale de atac reglementată de lege împotriva hotărârilor date în primă instanță în materia contestației la executare, deciziile instanței de control judiciar fiind definitive, potrivit art. 551 pct. 4 și art. 552 alin. (2) din Codul de procedură penală, iar soluționarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept privind incidența dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal în cauză, cu consecința stabilirii pedepsei ce rămâne a fi executată de către condamnatul RF.

Legătura dintre problema de drept invocată și rezolvarea procesului în curs derivă din împrejurarea că inculpatul P.F. a fost condamnat definitiv, în condițiile legii anterioare, la o pedeapsă de 8 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare cu consecințe deosebit de grave în formă continuată, întrucât a produs o pagubă de 1.213.431,57 lei, astfel că prejudiciul nu mai depășește pragul prevăzut de art. 183 din Codul penal, care ar atrage incidența consecințelor deosebit de grave și majorarea corespunzătoare a pedepsei conform art. 309 din Codul penal.

De asemenea, s-a constatat că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă asupra chestiunii de drept, iar aceasta nici nu face în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.

Sub acest aspect s-a mai reținut că Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, Secțiile unite, nu atrage inadmisibilitatea sesizării, în condițiile în care se solicită a se stabili în ce măsură soluția dată în recurs în interesul legii își menține valabilitatea și prin raportare la modificarea înțelesului noțiunii de "consecințe deosebit de grave" potrivit art. 183 din Codul penal.

2. Cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării

Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, a considerat că, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, cu privire la o pedeapsă definitivă pentru o infracțiune care a produs consecințe deosebit de grave în condițiile Codului penal anterior, pentru determinarea maximului special prevăzut de legea nouă nu se reține cauza de majorare a pedepsei prevăzute de art. 309 din Codul penal, dacă prejudiciul produs prin infracțiune este inferior pragului prevăzut de art. 183 din Codul penal.

În susținerea acestei opinii s-a arătat că majorarea de 10 ori a pragului în raport cu care se reține incidența consecințelor deosebit de grave prin dispozițiile art. 183 din Codul penal față de veghea reglementare (art. 146 din Codul penal din 1969) nu a fost determinată de intenția legiuitorului de a adapta pragul valoric legal la fluctuația cursului monedei în circulație, în condițiile în care în ultimii ani nu s-a mai înregistrat o inflație galopantă, ci de noua sa concepție sub aspectul gravității și gradului de pericol social al unor fapte care au produs pagube materiale, cu consecințe în plan sancționator.

IV. Punctul de vedere al părții cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Condamnatul P.F., prin apărător ales, și-a exprimat în scris, conform dispozițiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, opinia, arătând, în esență, că, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, cu privire la o pedeapsă definitivă pentru o infracțiune care a produs consecințe deosebit de grave în condițiile Codului penal anterior, pentru determinarea maximului special prevăzut de legea nouă nu se va reține cauza de majorare a pedepsei prevăzute de art. 309 din Codul penal, dacă prejudiciul produs prin infracțiune este inferior pragului prevăzut de art. 183 din Codul penal.

V. Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele de judecată arondate

S-au transmis puncte de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul întrebării prealabile cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală de către toate curțile de apel, excepție făcând Curtea Militară de Apel.

Curțile de Apel Alba Iulia, Bacău, Brașov, Constanța, Galați, Iași, Pitești, Oradea, Suceava și Ploiești, tribunalele Alba, Arad, Bacău, Covasna, Brașov, Tulcea, Olt, Mehedinți, Dolj, Vrancea, Brăila, Hunedoara, Sibiu, Timiș și Caraș-Severin, judecătoriile Gheorghieni, Odorheiul Secuiesc, Luduș, Miercurea-Ciuc, Târnăveni, Vâju Mare, Balș, Brăila, Bistrița, Sfântul Gheorghe, Rupea, Brașov, Petroșani și Săliște au îmbrățișat opinia judecătorului care a formulat întrebarea prealabilă, arătând că nu se va reține cauza de majorare a pedepsei prevăzute de art. 309 din Codul penal, dacă paguba produsă prin infracțiune este inferioară pragului stabilit de art. 183 din Codul penal.

În sens contrar, curțile de Apel București, Ploiești (inclusiv instanțele arondate), Cluj și Timișoara, tribunalele Neamț și Cluj, judecătoriile Neamț, Buhuși, Bacău, Deva și Hunedoara au arătat că pentru determinarea maximului special în cazul unei infracțiuni cu consecințe deosebit de grave săvârșite în condițiile vechiului Cod penal și pentru care s-a pronunțat o pedeapsă definitivă, se au în vedere și dispozițiile art. 309 din Codul penal, chiar dacă suma prejudiciului nu depășește pragul prevăzut de art. 183 din Codul penal, pentru că, altminteri, s-ar ignora intenția legiuitorului de a restrânge incidența legii penale mai favorabile la modificarea pedepsei, pentru a asigura în mod efectiv respectarea principiului legalității.

Practică judiciară nu a fost identificată la nivelul instanțelor naționale cu privire la problema de drept supusă dezlegării.

VI. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Prin Adresa nr. 572/C/582/III-5/2015 din data de 21 aprilie 2015, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând chestiunea de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, Ministerul Public a susținut, atât în scris, cât și oral, că în noua codificare (art. 183 din Codul penal), legiuitorul, majorând pragul valoric al prejudiciului de la 200.000 lei la 2.000.000 lei, în raport cu care se reține forma agravată a infracțiunilor, și, excluzând din sfera noțiunii de consecințe deosebit de grave teza a II-a a art. 146 din Codul penal (1969), a înțeles să reglementeze o normă penală mai favorabilă.

Referitor la Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, s-a arătat că această hotărâre nu este incidență în procesul de aplicare a art. 6 din Codul penal, iar consecințele deosebit de grave reținute sub imperiul legii vechi nu atrag automat incidența art. 309 din Codul penal, fiind necesar ca la momentul determinării maximului de pedeapsă aplicabil potrivit noii legi să fie atins pragul de 2.000.000 lei, întrucât rațiunile care au justificat redefinirea termenului de consecințe deosebit de grave prin art. 183 din Codul penal sunt diferite de cele care au fundamentat decizia dată în interesul legii, respectiv o reapreciere a gravității faptei cu consecința reducerii

cuantumului pedepsei pentru infracțiunile considerate mai puțin grave sub imperiul noii reglementări.

Contrar celor reținute de Secțiile unite, procurorul a mai precizat că, în speță, nu are loc o schimbare de încadrare juridică, ci doar o identificare a dispozițiilor legale noi corespondente celor reținute prin hotărârea de condamnare, urmând ca acestea să fie valorificate la determinarea maximului special prevăzut de legea nouă, motiv pentru care decizia dată în recurs în interesul legii nu este incidență, dispozițiile art. 309 din Codul penal, ca lege penală mai favorabilă, urmând a fi reținute în procesul de aplicare a art. 6 din Codul penal, doar dacă pragul valoric prevăzut de art. 183 din Codul penal este atins.

VII. Jurisprudența Curții Constituționale

Instanța de contencios constituțional, prin Decizia nr. 379 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, mnr. 590 din 7 august 2014, Decizia nr. 489 din 25 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 840 din 18 noiembrie 2014, Decizia nr. 505 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 15 decembrie 2014, Decizia nr. 626 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 917 din 17 decembrie 2014, a respins ca neîntemeiate excepțiile de neconstituționalitate invocate de petenți, constatând constituționalitatea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal în raport cu criticile invocate.

În considerentele acestor decizii, Curtea a arătat că în cazul "pedepselor definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care nu este prevăzută de legea nouă.

(...) numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi, în cazul pedepselor definitiv aplicate, este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi și la cauzele legale de modificare a acestor limite".

VIII. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

Instanța de la Strasbourg a statuat, în cuprinsul Hotărârii din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, că unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării.

IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile unite și Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

Prin Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, Secțiile unite au statuat că instanța, învestită în baza art. 461 alin. 1 lit. d) teza penultimă din Codul de procedură penală, în cadrul contestației la executare în care se invocă modificarea înțelesului noțiunii de "consecințe deosebit de grave", potrivit art. 146 din Codul penal, nu poate schimba încadrarea juridică dată faptei prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă și, apoi, reduce pedeapsa aplicată în cauză, întrucât modificarea înțelesului noțiunii de "consecințe deosebit de grave" nu este identică cu cerința de a fi intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, la care se referă art. 14 și art. 15 din Codul penal, pentru a fi incidente dispozițiile art. 458 și, respectiv, art. 461 alin. 1 lit. d) teza penultimă din Codul de procedură penală.

În considerentele hotărârii, Înalta Curte a arătat că "prin modificările aduse succesiv art. 146 din Codul penal s-a urmărit de către legiuitor doar adaptarea la fluctuația cursului monedei în circulație a cuantumului valoric ce imprimă, în momentele adoptării actelor normative la care s-a făcut referire, caracter «deosebit de grav» consecințelor aduse prin anumite infracțiuni, ceea ce, evident, nu echivalează cu intervenirea unei legi noi, mai favorabile, sub aspectul pedepsei prevăzute de lege, pentru a face aplicabile dispozițiile art. 14 și 15 din Codul penal".

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curții de Casație și Justiție, Secția penală, prin Decizia nr. 7 din 26 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 471 din 26 iunie 2014, Decizia nr. 8 din 26 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 27 iunie 2014, și Decizia nr. 14 din 16 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 15 iulie 2014, a admis sesizările formulate de instanțele naționale cu privire la diferite probleme de drept care trebuiau dezlegate din perspectiva incidenței legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei și a statuat privitor la pedepsele definitive că, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă, prin reglementarea din art. 6 din Codul penal urmărindu-se realizarea unui echilibru între principiul autorității de lucru judecat și cel al legalității pedepsei.

X. Jurisprudența relevantă a Tribunalului Suprem și a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală

Prin Decizia nr. 2.784/1975, Tribunalul suprem a reținut că este inadmisibilă contestația la executare prin care se tinde a se soluționa o problemă legată de fond, rezolvată cu autoritate de lucru judecată.

Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, în Decizia nr. 2.179/1993 a stabilit că reaprecierea infracțiunii în raport cu consecințele acesteia stabilite printr-o hotărâre judecătorească ce se bucură de autoritate de lucru judecat, ca urmare a schimbării încadrării juridice a faptei, și reducerea pedepsei nu sunt posibile în calea contestației la executare.

Aceeași instanță a statuat prin Decizia nr. 3.570/2001 că este inadmisibil ca în cursul executării hotărârilor să se încalce autoritatea de lucru judecat cu privire la încadrarea juridică, deoarece s-ar deturna scopul art. 458 din Codul de procedură penală, care reglementează doar modificarea pedepsei definitive.

XI. Dispozițiile legale suspuse interpretării

1. Constituția României

Art. 15. Universalitatea

"(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile."

2. Codul Penal din 1969

Art. 14. Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive - alin. 1.

"Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim."

Art. 146. Consecințe deosebit de grave

"Prin consecințe deosebit de grave se înțelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activității, cauzată unei autorități publice sau oricăreia dintre unitățile la care se referă art. 145, ori alte persoane juridice sau fizice."

Art. 215¹. Delapidarea

Însușirea, folosirea sau traficarea, de către un funcționar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepsesc cu închisoarea de la 1 la 15 ani.

În cazul în care delapidarea a avut consecințe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi."

3. Codul penal din 2009

Art. 6. Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei

"(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim."

Art. 183. Consecințe deosebit de grave "Prin consecințe deosebit de grave se înțelege o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei."

Art. 295. Delapidarea

"(1) Însușirea, folosirea sau traficarea de către un funcționar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică."

Art. 309. Faptele care au produs consecințe deosebit de grave

"Dacă faptele prevăzute în art. 295,art. 297,art. 298,art. 300,art. 303,art. 304,art. 306 sau art. 307 au produs consecințe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate."

4. Codul de Procedură penală din 1968

Art. 458. Intervenirea unei legi penale noi - alin. 1 "Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispozițiilor art. 12, 14 și 15 din Codul penal."

Art. 461. Contestația la executare

"Contestația contra executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: [...] când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul executării."

5. Codul de Procedură penală din 2010 Art. 595. Intervenirea unei legi penale noi

"(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispozițiilor art. 4 și 6 din Codul penal."

Art. 598. Contestația la executare

"(1) Contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: [...] d) Când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei."

6. Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale

"Art. 23. - (1) Cererile, contestațiile și sesizările introduse în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009, cu modificările și completările ulterioare, având ca obiect aplicarea art. 4 și 6 din această lege în cazul hotărârilor rămase definitive anterior intrării ei în vigoare, se soluționează după procedura prevăzută în prezentul articol, care se completează cu dispozițiile Codului de procedură penală."

XII. Raportul asupra chestiunii de drept

Opinia judecătorului-raportor este în sensul că, în interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul pedepselor definitive pentru infracțiuni care au produs consecințe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, determinarea maximului special prevăzut de legea nouă se realizează, chiar dacă valoarea prejudiciului este inferioară pragului valoric prevăzut de art. 183 din Codul penal, prin raportare la varianta agravată a infracțiunilor incriminate în art. 309 din Codul penal.

S-a arătată că, pentru infracțiunile care au produs consecințe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, judecate definitiv înainte de intrarea în vigoare a noii codificări, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile sunt restrânse la limitele speciale de pedeapsă și cauzele legale de modificare a acestora, compararea între legile penale succesive făcându-se, întotdeauna, prin raportare la aceeași încadrare juridică a faptei, întrucât o interpretare contrară ar conduce la încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii definitive, în condițiile în care instituția operează doar în cursul judecății, iar prin aceasta nu este încălcat principiul egalității în fața legii între persoanele judecate definitiv la data intrării în vigoare a legii noi și cele aflate în curs de judecată la acel moment, având în vedere că cele două categorii de subiecți nu se găsesc în situații identice, folosindu-se criterii diferite la stabilirea legii penale mai favorabile.

Totodată, s-a apreciat că dispozițiile art. 309 din Codul penal reprezintă o variantă agravată (calificată) a infracțiunilor enumerate în cuprinsul textului, iar nu o cauză legală de majorare a pedepsei, astfel încât acestea nu reprezintă un criteriu pentru determinarea legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive.

XIII. Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele:

A. Cu privire la condițiile de admisibilitate ale sesizării

Se constată că este îndeplinită condiția privind existența unei cauze pendinte aflate în ultimul grad de jurisdicție, Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, fiind învestită în Dosarul nr. 2.635/93/2014 cu soluționarea contestației formulate de condamnatul P.F. împotriva Sentinței penale nr. 690 din 28 octombrie 2014 a Tribunalului Ilfov.

Este realizată și cerința referitoare la legătura dintre chestiunea de drept sesizată și soluționarea pe fond a contestației, hotărârea prealabilă având o influență directă asupra deciziei ce va fi dată de curtea de apel cu privire la incidența dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal și la stabilirea pedepsei ce rămâne a fi executată de către condamnatul P.F.

De asemenea, problema de drept cu care a fost sesizată instanța supremă nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu s-a comunicat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție că ar face obiectul unui asemenea recurs.

Sub acest aspect, prin Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile unite, dată în recurs în interesul legii, instanța supremă nu a stabilit cu valoare de principiu care este mecanismul de urmat pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi în funcție de maximul special al pedepsei prevăzut pentru infracțiunea definitiv judecată, sens în care nu s-a realizat o analiză comparativă și o identificare a criteriilor ce pot fi avute în vedere în faza executării hotărârilor, în scopul asigurării unui echilibru între principiul securității raporturilor juridice și cel al legalității pedepsei.

B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare este solicitată

Înalta Curte reține că, în scopul respectării principiului legalității pedepselor, legiuitorul a consacrat în art. 6 alin. (1) din Codul penal o excepție de la efectul autorității de lucru judecat al hotărârilor de condamnare definitive, limitată însă la situația în care, până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, respectiv maximul special al acesteia este inferior sancțiunii deja intrate în puterea lucrului judecat, caz în care se reduce la acest maxim.

Fiind vorba de o excepție de la principiul securității raporturilor juridice, care, printre altele, presupune ca dezlegarea dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanță să nu mai poată fi supusă rejudecării, prin aplicarea legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive nu se poate ajunge la o reanalizare a cauzei, inclusiv sub aspectul împrejurărilor faptice reținute, al încadrării juridice date acestora și al criteriilor de stabilire și individualizare a sancțiunii, legiuitorul înțelegând să înlăture de la executare doar acea parte din pedeapsă care depășește maximul special prevăzut de legea nouă.

Altfel spus, în lumina art. 6 din Codul penal este interzisă realizarea unei noi judecăți a cauzei sub toate aspectele sale pentru identificarea legii penale mai favorabile, mecanism care însă este permis în procedura judiciară în curs de derulare, când stabilirea legii penale mai blânde se face prin evaluarea și compararea tuturor instituțiilor de drept penal substanțial incidente.

În acest sens s-a cristalizat și jurisprudența Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care a statuat că, spre deosebire de situațiile tranzitorii reglementate de art. 5 din Codul penal, în cazul aplicării art. 6 din Codul penal, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi se reduce la două, respectiv limitele de pedeapsă și cauzele legale de modificare a acestora (deciziile nr. 379 din 26 iunie 2014, nr. 489 din 25 septembrie 2014, nr. 505 din 7 octombrie 2014, nr. 626 din 4 noiembrie 2014 ale Curții Constituționale și deciziile nr. 7 din 26 mai 2014, nr. 8 din 26 mai 2014, nr. 14 din 16 iunie 2014, nr. 15 din 23 iunie 2014 ale instanței supreme).

Așadar, în aplicarea art. 6 din Codul penal, comparația dintre pedepse și cauzele legale de modificare a acestora nu se poate raporta decât la aceeași încadrare juridică dată faptei prin hotărârea de condamnare definitivă, fiind inadmisibilă o schimbare a respectivei încadrări juridice în cursul executării pedepsei.

O interpretare contrară ar conduce la încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii definitive, în condițiile în care instituția schimbării încadrării juridice operează doar în cursul judecății, așa cum prevede art. 386 din Codul de procedură penală, și ar fi în contradicție cu prevederile art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, ce reglementează doar modificarea pedepsei definitive.

Imposibilitatea schimbării încadrării juridice în faza executării pedepselor definitive a fost stabilită cu efect obligatoriu de Secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007 care și în prezent își păstrează, sub acest aspect, pe deplin, valabilitatea în materia contestației la executare prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală,art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 6 din Codul penal.

Considerațiile dezvoltate anterior sunt aplicabile și în cazul determinării legii penale mai favorabile pentru infracțiunile care au produs consecințe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, judecate definitiv înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal.

Astfel, și pentru această categorie de infracțiuni, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive sunt restrânse la limitele speciale de pedeapsă și cauzele legale de modificare a acestora, compararea între legile penale succesive făcându-se, întotdeauna, prin raportare la aceeași încadrare juridică a faptei.

Este exclus ca, în acest mecanism, să se opereze cu limite de pedeapsă stabilite pentru încadrări juridice diferite, respectiv forma calificată a infracțiunii dată de producerea consecințelor deosebit de grave potrivit art. 146 din Codul penal (1969) și forma-tip a infracțiunii din noua reglementare pe considerentul modificării pragului valoric al noțiunii de consecințe deosebit de grave (art. 183 din Codul penal), dar numai în cazul în care legea în vigoare incriminează în continuare varianta agravată a infracțiunii, și anume în art. 309 din Codul penal.

O interpretare contrară ar implica schimbarea de încadrare juridică în faza executării hotărârii definitive de condamnare, ceea ce este inadmisibil a se realiza, întrucât o asemenea instituție poate opera doar în cursul judecății, deci până la momentul dobândirii autorității de lucru judecat.

De altfel, încadrarea faptei în forma calificată a infracțiunii se face în raport cu pragul valoric al consecințelor deosebit de grave de la momentul pronunțării soluției definitive de condamnare, modificarea sa ulterioară neputând conduce la schimbarea de încadrare juridică a faptei ca urmare a incidenței dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, întrucât ar înfrânge autoritatea de lucru judecat a hotărârii.

Ca atare, succesiunea de legi penale ar produce efecte sub aspectul încadrării juridice doar dacă ar conține reglementări mai blânde și dacă ar intra în vigoare până la soluționarea definitivă a cauzei.

Cu alte cuvinte, o majorare a plafonului la care se raportează consecințele deosebit de grave poate fi valorificată sub aspectul încadrării juridice doar din perspectiva art. 5 din Codul penal.

Această concluzie nu încalcă principiul egalității în fața legii între persoanele judecate definitiv la data intrării în vigoare a legii noi și cele aflate în curs de judecată la acel moment, întrucât determinarea legii penale mai favorabile în cazul art. 6 din Codul penal, respectiv art. 5 din Codul penal, operează cu criterii diferite, dat fiind faptul că cele două categorii de subiecți nu se găsesc în situații identice, justificându-se în mod obiectiv aplicarea unui tratament juridic diferit.

Pe de altă parte, mai este important de menționat, contrar opiniei exprimate de titularul prezentei sesizări, că dispozițiile art. 309 din Codul penal nu reprezintă o cauză legală de majorare a pedepsei, ci o variantă agravată (calificată) a infracțiunilor enumerate în cuprinsul acestui text, așa cum s-a stabilit cu efect obligatoriu prin Decizia nr. 1 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 10 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală cu referire la art. 308 din Codul penal (a se vedea mutatis mutandis considerentele ce au stat la baza dezlegării chestiuni de drept ce a format obiectul respectivului dosar).

Deci, nefiind vorba de o cauză legală de agravare care are ca efect modificarea limitelor speciale de pedeapsă, art. 309 din Codul penal nu constituie criteriu pentru determinarea legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive.

Concluzionând, pentru considerentele dezvoltate anterior, se va admite sesizarea Curții de Apel București, Secția a II-a penală, formulată în Dosarul nr. 2.635/93/2014 (4.246/2014), urmând a se stabili că în interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul pedepselor definitive pentru infracțiuni care au produs consecințe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, determinarea maximului special prevăzut de legea nouă se realizează, chiar dacă valoarea prejudiciului este inferioară pragului valoric prevăzut de art. 183 din Codul penal, prin raportare la varianta agravată a infracțiunilor limitativ enumerate în art. 309 din Codul penal.