Decizia CCR nr. 241 din 7.04.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 315 alin. (1) pct. 3 din C. pr. civ.

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Societatea Comercială "Lidl Discount" - S.R.L. din comuna Ariceștii Rahtivani, județul Prahova, în Dosarul nr. 6.163/303/2013 al Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.035D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care precizează că art. 315 din codul de procedură civilă indică expres și limitativ sfera persoanelor care nu pot fi ascultate ca martor. În ceea ce privește invocarea încălcării art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, arată că interdicția instituită de dispoziția legală criticată este una relativă, părțile putând conveni ca și aceste persoane să fie ascultate ca martori, potrivit art. 315 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Referitor la invocarea lipsei de previzibilitate a normei criticate, arată că aceasta nu poate fi susținută, având în vedere jurisprudența Curții Constituționale prin care s-a reținut că, din cauza principiului generalității legilor, conținutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Funcția decizională acordată instanțelor servește tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privința interpretării normelor, ținând cont de evoluțiile practicii cotidiene, cu condiția ca rezultatul să fie coerent. Apreciază că textul nu are niciun viciu de neconstituționalitate și pentru aceste motive solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Decizia civilă nr. 358 din 23 iunie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 6.163/303/2013, Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Societatea Comercială "Lidl Discount" - S.R.L. din comuna Ariceștii Rahtivani, județul Prahova, într-o cauză având ca obiect soluționarea apelului formulat împotriva unei sentințe civile prin care s-a respins plângerea formulată împotriva unui proces- verbal de constatare și sancționare a contravenției prevăzute de Legea nr. 211/2011 privind regimul deșeurilor.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că sintagma "legături de interese" nu este definită, fiind extrem de întinsă și generic prezentată față de celelalte situații în care sunt strict identificate persoanele care dețin calitățile respective. Astfel, se poate ajunge la situații în care, în mod discreționar, una dintre părți ar împiedica cealaltă parte să-și probeze pretențiile prin simpla invocare a dispozițiilor legale criticate.

6. Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal apreciază că textele legale criticate sunt constituționale. Acestea prevăd că nu pot fi audiate ca martor persoanele aflate în legături de interese cu una dintre părți și este justificată printr-o prezumție de lipsă de obiectivitate a unui asemenea potențial martor, care se află în legături de interese cu una dintre părți și, prin urmare, este interesat el însuși să ofere o depoziție favorabilă acelei părți. Această normă nu încalcă dreptul la apărare al părții, care poate să-și dovedească pretențiile sau apărările cu alte mijloace de probă, ci poate constitui cel mult o restrângere a acestui drept, justificată de necesitatea legitimă de a proteja dreptul la un proces echitabil al celeilalte părți. Mai arată că nu este echitabil ca o parte să aducă martori cu privire la care există toate premisele că nu vor fi obiectivi și vor favoriza partea care i-a propus și cu care se află în legături de interese.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul- raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 315 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă, texte de lege care au următorul cuprins: "(1) Nu pot fi martori: [...]

3. cei aflați în dușmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părți".

11. În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil și art. 24 privind dreptul la apărare. De asemenea, este invocat și art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

12. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că proba testimonială reprezintă unul dintre mijloacele probatorii ale procesului civil, iar mijlocul de probă îl reprezintă tocmai declarațiile făcute de martor, persoană terță față de proces, care relatează în fața instanței fapte sau împrejurări concludente pentru soluționarea cauzei. În principiu, orice persoană care are cunoștință despre fapte relevante referitoare la pricina dedusă justiției poate fi ascultată în calitate de martor (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 80 din 8 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 19 februarie 2007). De la această regulă, legea procesual civilă instituie anumite excepții, precizând persoanele care nu pot fi audiate ca martori sau care sunt scutite a depune mărturie, în considerarea calității pe care o dețin.

13. Astfel, art. 315 alin. (1) din Codul de procedură civilă instituie interdicții de a fi martori pentru persoanele care se află în anumite situații, respectiv nu pot fi martori rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv; soțul, fostul soț, logodnicul ori concubinul; cei aflați în dușmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părți; persoanele puse sub interdicție judecătorească și cei condamnați pentru mărturie mincinoasă. Potrivit art. 315 alin. (2), primele trei categorii de situații prevăzute de alin. (1) al aceluiași articol reprezintă interdicții relative, părțile putând conveni ca și persoanele care se află în aceste situații să fie ascultate ca martori. Ultimele două situații, respectiv persoanele aflate sub interdicție judecătorească și cele condamnate pentru mărturie mincinoasă, reprezintă interdicții absolute, în cazul lor legea neprevăzând posibilitatea ca părțile să se înțeleagă.

14. În prezenta cauză, autoarea excepției de neconstituționalitate critică dispoziția legală potrivit căreia nu pot fi martori cei aflați în legături de interese cu vreuna dintre părți, din cauza faptului că sintagma "legături de interese" nu este definită, fiind extrem de întinsă și generic prezentată față de celelalte cazuri în care sunt strict identificate persoanele care dețin calitățile care îi împiedică să fie martori sau care îi scutesc de această calitate, putându-se, astfel, ajunge la situații în care, în mod discreționar, una dintre părți ar împiedica cealaltă parte să-și probeze pretențiile prin simpla invocare a dispozițiilor legale criticate.

15. În privința interdicției prevăzute de art. 315 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă de a nu fi martori cei aflați în legătură de interese cu vreuna din părți, criticată de autoarea excepției de neconstituționalitate, Curtea reține că aceasta are în vedere prezumția de parțialitate și subiectivism a martorului care ar avea un interes ce ar putea influența caracterul veridic al declarației acestuia. Așadar, interdicția persoanelor care se află în legături de interese cu vreuna din părți este stabilită exclusiv în interesul părților litigante, asigurând echilibrul procesual al acestora, și este o interdicție relativă, care poate fi înlăturată prin convenția, expresă sau tacită, a părților.

16. Probele au o importanță deosebită în procesul civil, judecătorul trebuind să cunoască raporturile juridice dintre părți și faptele care au condus la deschiderea litigiului pentru a putea pronunța o hotărâre, aplicând norma legală corespunzătoare acestor situații. Acestea se propun în faza inițială a procesului, fiind ulterior puse de către instanță în discuția contradictorie a părților. Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului [art. 255 alin. (1) din Codul de procedură civilă], putând fi încuviințate numai dacă îndeplinesc aceste condiții [art. 258 alin. (1) din Codul de procedură civilă], iar încheierea prin care se încuviințează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă încuviințate, precum și obligațiile ce revin părților în legătură cu administrarea acestora [art. 258 alin. (2) din Codul de procedură civilă].

17. Prin urmare, o probă inadmisibilă, prevăzută ca atare de o normă legală, nu va putea fi încuviințată de instanță, însă, având în vedere dispozițiile art. 22 alin. (2) din Codul de procedură civilă care consacră rolul activ al judecătorului în probațiune, precum și faptul că norma legală criticată instituie o interdicție relativă, care poate fi înlăturată de convenția părților, judecătorul nu poate respinge din oficiu cererea de probă, ci numai dacă partea interesată se opune în acest sens.

18. Referitor la caracterul nedefinit al sintagmei criticate, Curtea reține că acesta nu determină neconstituționalitatea normei legale, instanțele de judecată având rolul de a aprecia, de la caz la caz, legăturile de interese dintre martor și vreuna din părți, de natură a justifica respingerea martorului propus, sinceritatea depoziției martorului fiind apreciată prin raportare la relațiile juridice dintre părți și interesul pe care l-ar avea față de rezultatul procesului. Instanța, în determinarea sferei de cuprindere normativă a sintagmei criticate, va ține cont de evoluțiile practicii cotidiene, precum și de dinamica realităților sociale și economice care pot interveni într-o societate.

19. De altfel, în situația în care proba a fost administrată, potrivit art. 264 din Codul de procedură civilă, instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor. În vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviințate probele, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare. Art. 324 din Codul de procedură civilă prevede că instanța, în aprecierea declarațiilor martorilor, va ține seama de sinceritatea acestora și de împrejurările în care au luat cunoștință de faptele ce fac obiectul declarației respective.

20. În fine, Curtea reține că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, procedura de judecată este stabilită numai prin lege, iar dispozițiile de lege criticate, reglementând norme de procedură a căror interpretare și aplicare revin instanțelor de judecată, nu contravin în niciun fel prevederilor constituționale invocate în susținerea criticii de neconstituționalitate.

21. Distinct de cele arătate, se observă că, în configurația Codului de procedură civilă din 1865, sintagma "în legătură de interes cu vreuna din părți" se regăsea în cuprinsul art. 192 care reglementa identificarea martorului și potrivit căruia președintele, înainte de a lua mărturia, cerea martorilor să arate dacă sunt în legături de interes cu vreuna din părți. Instanța reținea acest aspect în aprecierea ulterioară a depoziției martorului. În ceea ce privește interdicțiile relative referitoare la persoanele care nu pot fi ascultate ca martori, vechea reglementare procesual civilă făcea referire doar la rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv, precum și soțul, chiar despărțiți. Aceste interdicții puteau fi înlăturate prin acordul părților litigante.