Decizia CCR nr. 988 din 22.11.2012 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 3201alin. 2 şi 7 din Codul de procedură penală

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 320¹alin. 2 și 7 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Gabi Vili Iancu Muraru în Dosarul nr. 10.775/3/2012 al Tribunalului București - Secția a II-a penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.152D/2012.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 31 mai 2012, pronunțată în Dosarul nr. 10.775/3/2012, Tribunalul București - Secția a II-a penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 320¹alin. 2 și 7 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Gabi Vili Iancu Muraru în dosarul de mai sus având ca obiect soluționarea unei cauze penale la fond în care se fac cercetări pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită în formă continuată și de trafic de influență.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că prevederile art. 320¹alin. 2 și 7 din Codul de procedură penală încalcă dispozițiile constituționale ale art. 21 alin. (1)-(3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 24 referitor la Dreptul la apărare, precum și dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil, deoarece obligă inculpatul să recunoască în totalitate faptele reținute în actul de inculpare. Această împrejurare este de natură să lase cale liberă inechităților, obligând inculpatul ca pentru obținerea unui beneficiu judiciar să recunoască chiar fapte care nu îi sunt imputabile, însă, în cazul în care acesta nu recunoaște aceste fapte și în cele din urmă instanța constată nevinovăția și dispune achitarea sa pentru acestea, nu se mai poate acorda beneficiul reducerii limitelor de pedeapsă, momentul procesual fiind depășit. Inechitatea este dată de faptul că, în cazul unei recunoașteri parțiale, dar corect corelată cu circumstanțele faptice reale, judecătorul nu poate reține retroactiv în favoarea inculpatului beneficiul prevăzut de art. 320¹alin. 7 din Codul de procedură penală în urma unei achitări pentru faptele nerecunoscute inițial. În opinia autorului, este îngrădit liberul acces la o instanță independentă și imparțială care să analizeze temeinicia unei acuzații înainte de pronunțarea unei condamnări, întrucât rolul judecătorului în fața unei acuzații doar aparent întemeiate, asumată implicit de inculpat, se rezumă doar la individualizarea pedepsei aplicate, nefiind altceva decât o extensie a organului de urmărire penală însărcinat cu dozarea sancțiunii.

Tribunalul București - Secția a II-a penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, noua procedură urmărește să dea expresie dreptului la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, înlăturându-se o procedură judiciară îndelungată și costisitoare. Posibilitatea judecătorului de a respinge cererea de recunoaștere a vinovăției și de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, întrucât acesta are la îndemână mijloace legale pentru a stabili o pedeapsă judicios individualizată în cazul în care poziția procesuală a inculpatului de recunoaștere parțială a faptelor este confirmată de materialul probator administrat în cursul cercetării judecătorești.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, deoarece autorul acesteia solicită completarea textului cu o dispoziție prin care să se menționeze în mod expres că inculpatul trebuie să beneficieze de reducerea limitelor de pedeapsă și în situația în care, după respingerea cererii de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate și după administrarea probelor în cursul cercetării judecătorești, instanța ajunge la concluzia că recunoașterea parțială este confirmată.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 320¹alin. 2 și 7 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală - Judecata în cazul recunoașterii vinovăției, introdus prin art. XVIII pct. 43 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, care au următorul conținut:

"Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței și nu solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere pe care le poate administra la acest termen de judecată. [_]

Instanța va pronunța condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii. Dispozițiile alin. 1-6 nu se aplică în cazul în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață.“

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 21 alin. (1)-(3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 24 referitor la Dreptul la apărare, precum și dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că autorul excepției este nemulțumit de împrejurarea că alin. 2 și 7 ale art. 320¹din Codul de procedură penală obligă inculpatul să recunoască în totalitate faptele și, ca o consecință a acestei recunoașteri, instanța poate dispune numai condamnarea, nu și achitarea celui cercetat.

Cu privire la aceste critici, Curtea constată că aplicarea procedurii simplificate este o derogare de la dreptul comun, care presupune soluționarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în prima fază a procesului penal au fost dezlegate în totalitate toate aspectele legate de existența infracțiunii și de vinovăția inculpatului.

Această procedură nu este însă un drept fundamental și inculpatul este liber să uzeze sau nu de ea, după cum instanța de judecată, în condițiile în care constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, poate respinge cererea.

Prin urmare, ținând seama de efectele unei astfel de proceduri și de considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, Curtea constată că limitele înlăuntrul cărora judecătorul poate respinge cererea formulată au în vedere criterii obiective și rezonabile, întrucât, indiferent că ne aflăm în fața unei recunoașteri totale sau parțiale a vinovăției, ceea ce prevalează constă în existența unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaștere a vinovăției este determinantă pentru a se da eficiență unui proces echitabil desfășurat în limitele legalității și imparțialității, aceasta constituind doar o condiție procedurală, ci stabilirea vinovăției.

De altfel, posibilitatea judecătorului de a respinge cererea de recunoaștere a vinovăției și de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituție și de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și o garantare a aplicării prezumției de nevinovăție, mai ales în cazurile în care se exercită o presiune asupra inculpatului de a-și recunoaște vinovăția. În acest sens s-a mai arătat că Decizia nr. 2004-492 DC din 2 martie 2004 a Consiliului Constituțional francez, prin care acesta a statuat că - în cadrul procedurii denumite "reconnaissance préalable de culpabilité“ - judecătorul cauzei nu poate fi ținut de acceptarea vinovăției de către inculpat, ci acestuia "îi revine sarcina să se asigure că persoana respectivă a recunoscut, liber și sincer, că este autorul faptelor și să verifice realitatea acestora“. Prin aceeași decizie, Consiliul Constituțional francez a statuat că, în cazul în care emite o ordonanță de omologare a acordului de stabilire a vinovăției, "judecătorul trebuie să verifice nu numai realitatea consimțământului persoanei, ci, în egală măsură, și sinceritatea acesteia“.

Așa fiind, se poate desprinde concluzia că judecătorul nu este obligat, în absența convingerii sincerității inculpatului ca autor al faptelor, să admită cererea formulată, chiar dacă acesta a recunoscut și fapte despre care este posibil ca ulterior să le nege. Aceasta constituie o aplicare a principiului constituțional al înfăptuirii justiției de către instanțele judecătorești, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală, neputând fi admis ca judecătorului cauzei să nu i se dea posibilitatea de a respinge cererea de recunoaștere a vinovăției atunci când, de exemplu, nu este lămurit asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei, considerând că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci judecarea cauzei ar trebui să se facă potrivit dreptului comun.

În ce privește critica referitoare la alin. 7 al art. 320¹din Codul de procedură penală, Curtea constată că autorul excepției nu este nemulțumit de conținutul reglementării, ci de redactarea eliptică a acesteia, întrucât judecătorul este obligat ca la epuizarea procedurii simplificate să dispună numai condamnarea. O astfel de susținere nu poate fi primită, deoarece instanța de contencios constituțional, în acord cu art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, nu poate modifica sau completa prevederile supuse controlului. De altfel, nici nu ar putea fi de acceptat o asemenea teză, deoarece posibilitatea admiterii procedurii simplificate, în pofida probatoriului care tinde spre o achitare, echivalează cu înfăptuirea unui act de justiție ce sfidează principiul dreptății ca valoare supremă a statului de drept.

Prin urmare, din această perspectivă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 320¹alin. 7 din Codul de procedură penală este inadmisibilă și urmează a fi respinsă ca atare.