Decizia CCR nr. 989 din 22.11.2012 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 60 alin. 2 din Codul de procedură penală

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 60 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Marius Silviu Orășanu în Dosarul nr. 10.302/1/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.180D/2012.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că autorul excepției a depus la dosar un memoriu prin care solicită admiterea excepției de neconstituționalitate și judecata în lipsă.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 784 din 15 mai 2012, pronunțată în Dosarul nr. 10.302/1/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 60 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Marius Silviu Orășanu în dosarul de mai sus având ca obiect soluționarea unei cereri de strămutare a judecării unei cauze penale.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 11 alin. (2) referitor la apartenența la dreptul intern a tratatelor ratificate de Parlament, art. 15 alin. (2) referitor la principiul neretroactivității legii, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, art. 20 referitor la Tratatele internaționale privind drepturile omului,art. 21 alin. (1) și (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 25 alin. (2) referitor la dreptul oricărui cetățean de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, de a emigra ori de a reveni în țară și art. 53 referitor la Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, deoarece legiuitorul a instituit obligația instanței supreme de a strămuta judecarea cauzei în cazul admiterii unei astfel de cereri la o instanță egală în grad din circumscripția aceleiași curți de apel sau a uneia învecinate. Cum dosarul cauzei este pe rolul Judecătoriei Oradea, iar situația familială deosebită reclamă prezența permanentă a petentului lângă soția sa, domiciliul fiind în localitatea Câmpina, textul criticat împiedică instanța supremă să dispună strămutarea cauzei la localitatea de domiciliu a petentului.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile legale criticate sunt constituționale.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele depuse de autorul excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 60 alin. 2 din Codul de procedură penală - Soluționarea cererii, astfel cum a fost modificat prin art. XVIII pct. 13 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, care au următorul conținut: "În cazul în care găsește cererea întemeiată, Înalta Curte de Casație și Justiție dispune strămutarea judecării cauzei la una dintre instanțele din circumscripția aceleiași curți de apel sau din circumscripția unei curți de apel învecinate acesteia. Strămutarea judecării cauzei de la o curte de apel se face la una dintre curțile de apel dintr-o circumscripție învecinată.“

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 11 alin. (2) referitor la apartenența la dreptul intern a tratatelor ratificate de Parlament, art. 15 alin. (2) referitor la principiul neretroactivității legii, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, art. 20 referitor la Tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) și (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 25 alin. (2) referitor la dreptul oricărui cetățean de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, de a emigra ori de a reveni în țară și art. 53 referitor la Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că autorul excepției este nemulțumit de soluția legislativă criticată, deoarece, în cazul în care cererea de strămutare este întemeiată, instanța supremă este limitată în desemnarea noii instanțe competente, fiind obligată să strămute cauza la o altă instanță din cadrul aceleiași curți de apel ori de la o curte de apel învecinată.

Cum în speță competența de judecată revenea Judecătoriei Oradea, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a putut strămuta judecarea cauzei la Judecătoria Câmpina (localitatea de domiciliu a petentului), sens în care noua instanță competentă a fost Judecătoria Deva.

Or, consideră că partea interesată este prejudiciată prin aceea că o posibilă dușmănie locală va persista în zona de competență a aceleiași curți de apel, neputând astfel beneficia de o justiție echitabilă. Mai arată autorul excepției că dispozițiile legale anterioare modificării prin Legea nr. 202/2010 erau mai favorabile, deoarece permiteau strămutarea la o instanță egală în grad fără nicio limitare teritorială.

Cu privire la aceste susțineri, Curtea constată că stabilirea instanței competente să judece o cauză penală după strămutare este indisolubil legată de competența teritorială stabilită în condițiile legii. Or, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute prin lege și se realizează de instanța de judecată într-un proces supus normelor, principiilor și garanțiilor prevăzute de Legea fundamentală și de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la apărare și la un proces echitabil.

Stabilirea competenței și procedurii de judecată fiind atributul legiuitorului, nu poate avea semnificația încălcării art. 21 din Constituție și nici a art. 20 din același act raportat la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece drepturile menționate sunt asigurate în activitatea instanțelor, persoanele în cauză având posibilitatea neîngrădită de a-și exercita drepturile procesuale. Astfel, este de observat că, potrivit art. 55 alin. 1 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție poate strămuta judecarea unei cauze penale în cazul în care imparțialitatea judecătorilor ar putea fi știrbită datorită împrejurărilor cauzei, dușmăniilor locale sau calității părților, când există pericolul de tulburare a ordinii publice ori când una din părți are o rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv printre judecători sau procurori, asistenții judiciari sau grefierii instanței. Prin urmare, trei sunt motivele care pot justifica strămutarea unei cauze, și anume cele legate de imparțialitate, de tulburarea ordinii publice ori de existența unui grad de rudenie. Instanța supremă sesizată cu privire ia judecarea unei astfel de pricini va ține astfel seama de temeiul strămutării și de modalitatea concretă în care acesta poate fi înlăturat. Este adevărat că, în cazul primei situații referitoare la existența imparțialității judecătorilor cauzată de dușmăniile locale, desemnarea unei instanțe egale în grad din circumscripția aceleiași curți de apel fiu poate crea certitudinea înlăturării sale. Tocmai de aceea legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca, în situații similare, instanța supremă să poate desemna o instanță egală în grad din circumscripția curții de apel învecinate. Uri act de justiție înfăptuit în condiții de echitate presupune respectarea tuturor drepturilor părților implicate într-o cauză, sens în care trebuie să se țină seama și de interesele legitime ale acestora legate de stabilirea unei instanțe care să nu fie prea îndepărtată de cea care ar fi fost competentă inițial să judece.

De altfel, Curtea mai constată că în prezenta cauză competența să judece cauza revenea Judecătoriei Oradea din județul Bihor și din circumscripția Curții de Apel Oradea, iar, în urma strămutării, instanța egala în grad astfel desemnată a fost Judecătoria Deva din județul Hunedoara și circumscripția învecinată celei dintâi, respectiv Curtea de Apel Alba Iulia. Prin urmare, motivul legat de dușmănia locală a fost înlăturat, iar noua instanță desemnată este mai aproape de domiciliul părții interesate (Câmpina) decât cea care era inițial competentă.

Acestea sunt însă aspecte ce excedează competenței Curții Constituționale, deoarece vizează modul de aplicare a dispozițiilor legale criticate în cauzele respective ținându-se seama de particularitățile fiecăreia.

Totodată, Curtea mai constată că invocarea prevederilor art. 15 alin. (2) referitor la aplicarea legii penale mai favorabile au în vedere de principiu dispoziții de drept substanțial. Or, prevederile criticate sunt norme de procedură, care nu intră în sfera de incidență a temeiului constituțional astfel relevat.

Trimiterea la dispozițiile referitoare la dreptul la un proces echitabil este, de asemenea, neîntemeiată, întrucât, după admiterea cererii de strămutare, partea interesată poate formula o nouă cerere.

În sfârșit, dispozițiile constituționale referitoare la dreptul oricărui cetățean de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, de a emigra ori de a reveni în țară nu au legătură cu soluționarea excepției, nefiind incidente cauzei.

Având în vedere că nu exista vreo atingere adusă drepturilor și libertăților fundamentale, Curtea constată că art. 53 din Constituție referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți nu are incidență în cauză.