Decizia CCR nr. 198 3.04.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 82 alin. 1 şi art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969, excepție ridicată de Florin Cornea în Dosarul nr. 8.639/256/2012 al Judecătoriei Medgidia și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 700 D/2013.

2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Se arată că textele criticate de autorul excepției se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situația prevăzută de acestea și că argumentele formulate nu pot justifica pretinsa încălcare a normelor constituționale invocate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 31 ianuarie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 8.639/256/2012, Judecătoria Medgidia a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969, excepție ridicată de Florin Cornea într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații la executarea unei pedepse cu închisoarea stabilită, potrivit dispozițiilor art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969, ca urmare a săvârșirii de către autorul excepției a unei noi infracțiuni în cursul termenului de încercare, termen dispus ca urmare a suspendării condiționate a executării a două pedepse pentru infracțiuni anterior săvârșite.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prin modul de reglementare a termenului de încercare, format, potrivit art. 82 alin. 1 din Codul penal din 1969, din cuantumul pedepsei închisorii aplicate, la care se adaugă un interval de timp de 2 ani, legiuitorul a intervenit în activitatea instanțelor de judecată, limitând dreptul acestora de a proceda la individualizarea pedepselor și încălcând, în acest fel, principiul separației puterilor în stat, prevăzut la art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, precum și dispozițiile art. 126 alin. (1) din Constituție, conform cărora justiția se realizează prin înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. Se arată că, potrivit textului criticat, persoana condamnată nu poate distinge între cele două componente ale termenului de încercare, respectiv pedeapsa aplicată și intervalul de timp de 2 ani, aspect ce constituie o lipsă de acuratețe în reglementare, de natură a încălca normele constituționale invocate.

6. Referitor la pretinsa neconstituționalitate a prevederilor art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969, se susține că măsura revocării suspendării condiționate și a dispunerii executării în întregime a pedepsei închisorii, indiferent de momentul săvârșirii noii infracțiuni în interiorul termenului de încercare, discriminează persoanele condamnate care săvârșesc o nouă infracțiune spre sfârșitul termenului de încercare, când perioada de timp aferentă pedepsei a cărei suspendare condiționată a fost dispusă s-a scurs, în raport cu cele care săvârșesc noua infracțiune la începutul termenului de încercare. Se arată că dispunerea executării în întregime a pedepsei anterior aplicate, în cazul primei categorii de persoane condamnate, echivalează cu o dublă executare a pedepsei, fapt ce dă naștere unor situații inechitabile. Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 23 alin. (12), potrivit cărora nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii. Se face paralelă între instituția suspendării condiționate a executării pedepsei și instituția grațierii, în cazul căreia, conform dispozițiilor art. 120 alin. 1 din Codul penal din 1969, dacă suspendarea condiționată este revocată sau anulată, se execută numai partea de pedeapsă rămasă negrațiată, arătându-se că prevederile art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969 nu sunt corelate cu cele anterior referite.

7. Judecătoria Medgidia opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, arătând că textele criticate nu contravin normelor constituționale invocate de autorul excepției. Se remarcă faptul că, prin raportare la fondul excepției de neconstituționalitate, trimiterile autorului acesteia la dispozițiile constituționale indicate în susținerea acesteia sunt greșite, instanța identificând prevederile art. 23 alin. (12) și art. 126 alin. (1) din Constituție ca fiind cele ce corespund criticilor formulate. Se susține că pedeapsa este un mijloc de constrângere statală, neputând fi aplicată decât de stat în numele societății, și că, în acest scop, statul exercită, prin organele sale specializate, acțiunea penală în vederea tragerii la răspundere a persoanelor care săvârșesc infracțiuni, în condițiile stabilirii vinovăției acestora și a obligării lor la executarea unor pedepse. Se arată că, pentru aceste motive, dispozițiile art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969 nu reprezintă o ingerință a puterii legislative în activitatea instanțelor judecătorești, de natură a încălca prevederile art. 126 alin. (1) din Constituție.

8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

9. Avocatul Poporului susține că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că dispozițiile art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969, care impun instanței de judecată revocarea măsurii suspendării condiționate a executării pedepsei dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârșit din nou o infracțiune, pentru care s-a pronunțat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, și dispunerea executării în întregime a pedepsei, reprezintă o aplicare a principiului legalității pedepsei prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituție. Se susține că textele criticate au fost adoptate de legiuitor potrivit prerogativelor sale constituționale reglementate la art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, conform cărora competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai pin lege. Se arată, de asemenea, că pretinsa încălcare prin dispozițiile art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969 a prevederilor art. 126 alin. (1) din Constituție nu poate fi reținută câtă vreme acestea din urmă impun legalitatea ca principiu de realizare a justiției, iar textul criticat îndreptățește instanța să revoce suspendarea condiționată a executării pedepsei în cazul săvârșirii unor noi infracțiuni.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969. Din analiza excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că autorul critică, în realitate, atât prevederile art. 83 alin. 1, cât și pe cele ale art. 82 alin. 1 din Codul penal din 1969, care au următorul cuprins:

- Art. 82 alin. 1 din Codul penal din 1969: "Durata suspendării condiționate a executării pedepsei constituie termen de încercare pentru condamnat și se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate, la care se adaugă un interval de timp de 2 ani. "

- Art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969: "Dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârșit din nou o infracțiune, pentru care s-a pronunțat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă suspendarea condiționată, dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopește cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune".

13. Dispozițiile art. 82 alin. 1 și art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969 au fost abrogate prin art. 250 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, și nu au fost preluate în Codul penal în vigoare. Având însă în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a statuat că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin, (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, dar și dispozițiile art. 15 din Legea nr. 187/2012, potrivit cărora măsura suspendării condiționate a executării pedepsei aplicată în baza Codului penal din 1969 se menține și după intrarea în vigoare a Codului penal, iar regimul suspendării condiționate a executării pedepsei prevăzute la alin. (1), inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal din 1969, reținem ca obiect al prezentei excepții de neconstituționalitate prevederile art. 82 alin. 1 și art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969.

14. Se susține că dispozițiile art. 82 alin. 1 și art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969 contravin prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (4) referitoare la principiul separației puterilor, ale art. 16 cu privire la egalitatea în drepturi, ale art. 23 alin. (12) privind legalitatea pedepsei și ale art. 126 alin. (1) referitoare la instanțele judecătorești.

15. Examinând excepția de neconstituționalitate, referitor la prevederile art. 82 alin. 1 din Codul penal din 1969, Curtea constată că suspendarea condiționată a executării pedepsei reprezintă, ea însăși, o instituție menită să întregească posibilitățile de realizare a individualizării pedepsei, sub aspectul executării ei, acordată de Codul penal din 1969 instanței de judecată. în cadrul acesteia, instanța competentă, după ce procedează la individualizarea pedepsei, pe baza criteriilor generale arătate la art. 72 și urm. din același cod, completează acest rezultat cu individualizarea executării pedepsei. Practic, acordarea suspendării condiționate a executării pedepsei reflectă convingerea instanței, formată în urma aprecierii tuturor împrejurărilor cauzei și a persoanei infractorului, că acesta este apt de a se îndrepta fără executarea efectivă a pedepsei. Astfel, termenul de încercare este rezultatul unui act de individualizare realizat de instanță, la durata pedepsei adăugându-se un interval de 2 ani, în cazul pedepsei cu închisoarea (acest termen fiind de 1 an, conform prevederilor art. 82 alin. 2 din Codul penal din 1969, când pedeapsa a cărei executare a fost suspendată este amenda) și are ca scop verificarea conduitei condamnatului. Prin urmare, măsura analizată nu reprezintă o pedeapsă, ci un substitutiv de pedeapsă, ce funcționează ca atare, fiind practic un mijloc de stingere a pedepsei, care se consideră executată la împlinirea termenului de încercare, dacă persoana condamnată respectă condițiile și îndeplinește obligațiile impuse prin hotărârea judecătorească pronunțată în acest sens, principala condiție fiind aceea de a nu săvârși din nou o infracțiune.

16. Având în vedere argumentele anterior arătate, Curtea constată că susținerile autorului excepției, potrivit cărora prin modul de reglementare a termenului de încercare, prevăzut la art. 82 alin. 1 din Codul penal din 1969, legiuitorul a intervenit în activitatea instanțelor de judecată, limitând dreptul acestora de a proceda la individualizarea pedepselor și încălcând, în acest fel, dispozițiile art. 126 alin. (1) din Constituție, conform cărora justiția se realizează prin înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, și principiul separației puterilor în stat, reglementat la art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, nu pot fi reținute, întrucât prevederile constituționale invocate se interpretează și se aplică în coroborare cu dispozițiile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, potrivit cărora stabilirea regimului executării pedepselor este de competența exclusivă a legiuitorului, fiind reglementat prin lege organică.

17. Totodată, Curtea nu poate reține nici critica referitoare la lipsa de acuratețe a prevederilor art. 82 alin. 1 din Codul penal din 1969, generată de imposibilitatea persoanei condamnate de a distinge între cele două componente ale termenului de încercare, ele putând fi ușor deduse, prin scăderea intervalului de timp de 2 ani impus de lege din durata termenului de încercare, într-o eventuală lipsă a indicării exprese a acestora în hotărârea judecătorească de condamnare.

18. Cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 83 alin. 1 din Codul penal din 1969, prin raportare la critici de neconstituționalitate similare, Curtea s-a pronunțat prin Decizia nr. 215 din 15 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 16 iunie 2003, Decizia nr. 317 din 14 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, Decizia nr. 637 din 24 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.138 din 15 decembrie 2005, și Decizia nr. 195 din 13 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 3 aprilie 2007, prin care a respins excepția de neconstituționalitate invocată.

19. Prin Decizia nr. 317 din 14 iunie 2005, Curtea a reținut că prevederile art. 83 din Codul penal din 1969 nu aduc atingere dispozițiilor constituționale privind egalitatea în fața legii, deoarece textul criticat nu creează discriminări, ci instituie un tratament juridic egal pentru toate persoanele aflate în aceeași situație, fără nicio deosebire. De altfel, Curtea a constatat că nemulțumirea autorului excepției este determinată tocmai de faptul că norma criticată se aplică, în mod egal, tuturor persoanelor aflate în ipoteza sa, în opinia acestuia instanța trebuind să poată aprecia asupra măsurii revocării suspendării condiționate a executării pedepsei.

20. Prin Decizia nr. 637 din 24 noiembrie 2005, Curtea a statuat că reglementarea revocării suspendării condiționate a executării pedepsei în cazul săvârșirii unei infracțiuni a fost realizată de către legiuitor în temeiul prerogativelor sale constituționale, stabilite de dispozițiile art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit cărora "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege" și nu aduce atingere independenței judecătorului, acesta urmând să aprecieze, în funcție de situația de fapt și probele administrate, dacă în cauză sunt întrunite condițiile revocării suspendării condiționate. Curtea a observat faptul că norma criticată impune instanței să procedeze într-un singur fel, respectiv să revoce suspendarea condiționată, ceea ce nu reprezintă decât o aplicare a principiului egalității, care impune ca toate persoanele aflate în aceeași situație să beneficieze de același tratament juridic, iar nu o încălcare a principiului constituțional care consacră independența judecătorului.

21. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât soluția, cât și considerentele deciziilor invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.