Decizia CCR nr. 256 6.05.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 7 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, excepție ridicată de Societatea Comercială AEG-TECH S.R.L. din Brașov în Dosarul nr. 2.603/85/2012/a1 al Tribunalului Sibiu - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 827D/2013.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, invocând, în acest sens, și Decizia Curții Constituționale nr. 169 din 19 martie 2013.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin încheierea din 25 noiembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 2.603/85/2012/a1, Tribunalul Sibiu - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, excepție ridicată de Societatea Comercială AEG-TECH S.R.L. din Brașov într-o cauză având ca obiect soluționarea contestației formulate cu privire la tabelul preliminar de creanțe și la tabelul definitiv al creanțelor împotriva averii debitorului, contestație însoțită de o cerere de repunere în termen referitor la admiterea creanței sale asupra averii debitorului și la contestarea tabelului preliminar de creanțe.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că textul legal criticat îngrădește, în mod indirect, accesul liber la justiție al persoanelor care nu sunt abonate la Buletinul procedurilor de insolvență; mai mult, drepturile acestor persoane sunt deduse judecății în cadrul unei proceduri de insolvență de care acestea nu sunt înștiințate.

6. Se mai arată că drepturile de creanță ale societății creditoare asupra celei supuse procedurii insolvenței sunt bunuri în sensul Primului Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și, în consecință, trebuie să fie ocrotite în mod corespunzător.

7. Tribunalul Sibiu - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția de neconstituționalitate ridicată este neîntemeiată. În acest sens, se arată că dispozițiile criticate prevăd o procedură derogatorie de la dreptul comun reprezentat de Codul de procedură civilă, fără a încălca art. 21 din Constituție. Prin publicarea notificărilor în Buletinul procedurilor de insolvență, creditorii care nu se regăsesc în lista prezentată de debitor cunosc deschiderea procedurii și pot să își exercite drepturile în cadrul acesteia, însă lipsa de diligență a creditorilor în realizarea creanțelor lor nu este imputabilă lichidatorului judiciar.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 7 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 21 aprilie 2006, cu modificările și completările ulterioare, care au următorul cuprins:

"Pentru creditorii care nu au putut fi identificați în lista prevăzută la art. 28 alin. (1) lit. c), procedura notificării prevăzute la art. 61 va fi considerată îndeplinită dacă a fost efectuată prin Buletinul procedurilor de insolvență."

12. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 20 alin. (2) cu referire la tratatele internaționale privind drepturile omului și art. 21 alin. (2) privind accesul liber la justiție. Din motivarea excepției, Curtea reține că autorul acesteia invocă și prevederile art. 44 din Constituție cu privire la dreptul de proprietate privată și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu referire la protecția proprietății. În acest sens, este menționată Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 24 iunie 2005, pronunțată în Cauza Sandor împotriva României.

13. Curtea constată că textul legal criticat a format în repetate rânduri obiect al controlului de constituționalitate prin prisma unor critici similare. Cu acele prilejuri, Curtea a statuatei accesul liber la justiție și exercitarea dreptului de apărare nu sunt drepturi absolute, legiuitorul putând să prevadă anumite condiționări în vederea unei bune administrări a justiției, condiționări ce pot îmbrăca și forma unor obligații de ordin financiar. în mod evident, aceste condiționări trebuie să își găsească o justificare rezonabilă și proporțională cu obiectivul propus și să nu ducă la imposibilitatea efectivă de exercitare a drepturilor fundamentale mai sus menționate (Decizia nr. 367 din 17 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2009, sau Decizia nr. 1.538 din 6 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 6 ianuarie 2012). De aceea, reglementarea de către legiuitor, în limitele competenței ce i-a fost conferită prin Constituție, a condițiilor de exercitare a unui drept - material sau procesual -, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exercițiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, ocrotite în egală măsură (Decizia nr. 273 din 22 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 21 mai 2012).

14. Curtea a reținut că citarea părților, precum și comunicarea oricăror acte de procedură, a convocărilor și notificărilor prin Buletinul procedurilor de insolvență își găsesc justificarea în specificul acestei proceduri, care presupune un număr foarte mare de părți și o mare diversitate de acte procedurale de natură să îngreuneze mult desfășurarea procedurii. Acestea constituie o măsură specială prin care se asigură soluționarea cu celeritate a cauzelor (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 367 din 17 martie 2009, Decizia nr. 1.436 din 5 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 879 din 16 decembrie 2009, Decizia nr. 1.453 din 3 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 6 ianuarie 2012, și Decizia nr. 1.538 din 6 decembrie 2011). Totodată, susținerile potrivit cărora nu există posibilitatea practică de a lua cunoștință de actele de procedură publicate în Buletinul procedurilor de insolvență datorită numărului foarte mare de astfel de publicări și a resurselor umane limitate nu reprezintă motive de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 85/2006 (Decizia nr. 564 din 29 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 18 iunie 2010, sau Decizia nr. 1.538 din 6 decembrie 2011).

15. Curtea a mai constatat că citarea creditorului neidentificat potrivit Codului de procedură civilă este imposibilă, întrucât nu se poate realiza fără a cunoaște denumirea părții citate (Decizia nr. 1.538 din 6 decembrie 2011). În acest sens, Curtea a mai arătat că, potrivit art. 12 alin. (5) din Hotărârea Guvernului nr. 460/2005 privind conținutul, etapele, condițiile de finanțare, publicare și distribuire a Buletinului procedurilor de insolvență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 474 din 3 iunie 2005, cu modificările și completările ulterioare, "Oficiul Național al Registrului Comerțului publică săptămânal pe pagina sa de internet, cu titlu gratuit, lista persoanelor supuse procedurii de insolvență, care va cuprinde următoarele informații: denumirea debitorului, codul de identificare fiscală, numărul de ordine în registrul în care este înregistrat, numărul dosarului de insolvență și instanța pe rolul căreia este înregistrat dosarul, primul termen de judecată stabilit de instanța judecătorească după deschiderea procedurii, tipul procedurii și numerele Buletinului în care sunt publicate actele de procedură referitoare la debitor"(Decizia nr. 273 din 22 martie 2012).

16. Neintervenind elemente noi de natură a determina reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, soluția deciziilor menționate, precum și considerentele pe care aceasta se sprijină își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

17. Distinct de cele reținute în jurisprudența sa, Curtea constată că autorul prezentei excepții critică faptul că, din cauza efectelor pe care le presupune o asemenea soluție legislativă, dreptul său de creanță asupra debitorului supus procedurii insolvenței nu se bucura de o protecție adecvată.

18. Cu privire la acest aspect, Curtea reține că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul de creanță este considerat un bun, ceea ce înseamnă că titularul acesteia are un drept de proprietate asupra creanței (Hotărârea din 20 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza Pressos Compania Naviera s.a. și alții împotriva Belgiei, paragraful 31, sau Hotărârea din 4 februarie 2014, pronunțată în Cauza Ceni împotriva Italiei, paragraful 39). Corelativ, se naște obligația statului de a garanta dreptul de proprietate privată, respectiv, în cazul de speță, de a asigura realizarea dreptului de creanță. Totuși, statul, ca regulă generală, nu este direct responsabil pentru debitele entităților private, obligațiile sale limitându-se la acordarea asistenței necesare creditorului pentru executarea hotărârii judecătorești, spre exemplu, prin executori judecătorești sau prin procedura insolvenței (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 3 aprilie 2012, pronunțată în Cauza Kotov împotriva Rusiei, paragraful 90). De aceea, obligația statului în procedura insolvenței se limitează la crearea unui cadru legislativ adecvat care să permită creditorului valorificarea dreptului său de creanță.

19. Raportând considerentele de principiu enunțate în paragraful anterior la cauza de față, Curtea constată că textul legal criticat reprezintă o măsură legislativă de valorificare a dreptului de creanță pe care îl are creditorul asupra averii debitorului, o asemenea intervenție etatică fiind justificată prin prisma art. 44 alin. (1) din Constituție, dar și prin caracterul său proporțional cu scopul urmărit. Astfel, având în vedere art. 44 alin. (1) din Constituție, care prevede că atât conținutul, cât și limitele dreptului de proprietate privată sunt stabilite prin lege, legiuitorul este competent să supună valorificarea dreptului menționat unor condiționări, care, în cazul de față, vizează înștiințarea creditorului neidentificat în lista prevăzută la art. 28 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 85/2006, cu modificările și completările ulterioare, cu privire la data de la care curge termenul-limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanțelor asupra averii debitorului [termen-limită care va fi de maximum 45 de zile de la deschiderea procedurii - art. 62 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2006]. Aceste condiționări nu pot fi arbitrare, ci trebuie să aibă în vedere un scop legitim urmărit, în cauza de față, Curtea constată că scopul Legii nr. 85/2006 este acela de a institui o procedură colectivă pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență [art. 2 din lege], procedură care impune crearea unui cadru unitar, colectiv, concursual și egalitar în care creditorii unui debitor comun să își poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvență (Decizia nr. 182 din 16 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 3 din 7 ianuarie 2000, sau Decizia nr. 169 din 19 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 205 din 10 aprilie 2013). Astfel, înștiințarea creditorului neidentificat în lista prevăzută la art. 28 alin. (1) lit. c) din lege prin Buletinul procedurilor de insolvență pentru înregistrarea cererii de admitere a creanțelor asupra averii debitorului se datorează imposibilității citării acestuia prin codul de procedură civilă - necunoscându-se elementele de identificare a creditorului (denumire, adresă etc.) - și are ca scop, pe de o parte, încunoștințarea creditorului neidentificat de deschiderea procedurii, iar, pe de altă parte, necesitatea întocmirii tabelului preliminar și, ulterior, definitiv al tuturor creanțelor împotriva averii debitorului, tabel care, practic, oferă o imagine generală și unitară asupra creanțelor asupra debitorului și în funcție de care administratorul/lichidatorul judiciar se va ghida în activitatea sa (a se vedea, mutatis mutandis, în privința examinării de ansamblu a intereselor concurente într-o procedură de insolvență, și Hotărârea din 3 aprilie 2012, pronunțată în Cauza Kotov împotriva Rusiei, paragraful 115).

20. Prin prisma principiului proporționalității, Curtea constată că măsura criticată este adecvată - fiind capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - nu depășește ceea ce este necesar pentru îndeplinirea scopului, în acest sens fiind înființat Buletinul procedurilor de insolvență ca un instrument necesar, printre altele, pentru încunoștințarea creditorilor neidentificați cu privire la deschiderea procedurii și proporțională - existând un just echilibru și un raport rezonabil între cerințele de interes general ale colectivității și necesitatea protecției drepturilor fundamentale ale individului, și anume a dreptului de proprietate. Astfel, o asemenea procedură reglementată în vederea realizării dreptului creditorului nu este de natură a induce un caracter iluzoriu al dreptului de proprietate privată, fiind, din contră, o măsură activă și efectivă în vederea realizării acestuia, ce dă curs obligației pozitive a statului atât de a garanta dreptul de proprietate privată, cât și de a crea un cadru legislativ necesar acoperirii pasivului debitorului aflat în insolvență.

21. De altfel, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legiuitorul are o marjă largă de apreciere în implementarea politicilor sociale și economice, mai ales în situația în care statul trebuie să țină cont de interesele private concurente în relațiile orizontale din cadrul procedurilor de insolvență (Hotărârea din 3 aprilie 2012, pronunțată în Cauza Kotov împotriva Rusiei, paragraful 131).

22. Prin urmare, Curtea constată că textul legal criticat nu încalcă nici dispozițiile art. 44 din Constituție și nici pe cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.