Decizia CCR nr. 293 din 28.04.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 110 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 110 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, excepție ridicată de Flavius Hudișteanu, Ioan Țieran, Ovidiu-Constantin Tinca, Ion-Nilă Tinca, Nicolae-Sabin Catrinescu și Gheorghe-Nicolae Tinca în Dosarul nr. 128/338/2014 al Judecătoriei Zărnești și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 993 D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților, procedura de citare fiind legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, arătând că textul criticat reprezintă opțiunea legiuitorului, care, în limitele atribuțiilor sale constituționale, a apreciat că, în cazul infracțiunii prevăzute la art. 110 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, acțiunea penală trebuie pusă în mișcare din oficiu, și nu la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 14 octombrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 128/338/2014, Judecătoria Zărnești a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 110 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, excepție ridicată de Flavius Hudișteanu, Ioan Țieran, Ovidiu-Constantin Tinca, Ion-Nilă Tinca, Nicolae-Sabin Catrinescu și Gheorghe-Nicolae Tinca într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăției inculpaților sub aspectul săvârșirii infracțiunii de furt de arbori, prevăzută la art. 110 alin. (1) lit. a) și alin. (2) lit. a) și c) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că, potrivit art. 231 alin. (2) din Codul penal, în cazul infracțiunilor de furt, prevăzute la art. 228 din Codul penal, furt calificat, în variantele prevăzute la art. 229 alin. (1) și alin. (2) lit. b) și c) din Codul penal și furt în scop de folosință, prevăzută la art. 230 din Codul penal, împăcarea părților înlătură răspunderea penală, în timp ce dispozițiile art. 110 din Legea nr. 46/2008 nu prevăd această posibilitate. Se observă că și acestea din urmă reglementează tot o infracțiune de furt, având ca obiect arbori, astfel că persoanele care o săvârșesc se află în aceeași situație juridică cu cele care comit infracțiunile prevăzute la art. 228,art. 229 alin. (1) și (2) lit. b) și c) și art. 230 din Codul penal. Se susține, prin urmare, că textul criticat este discriminatoriu, în măsura în care acesta este interpretat în sensul că, în cazul infracțiunii pe care o reglementează, nu poate interveni împăcarea părților, ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Se arată, totodată, că, pentru aceleași motive, prevederile art. 110 din Legea nr. 46/2008 contravin dispozițiilor art. 23 alin. (11), art. 53 și art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală, precum și prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenție.

6. Judecătoria Zărnești opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată și arată că textul criticat nu contravine normelor constituționale invocate de autorii excepției.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

8. Guvernul susține că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că, în funcție de importanța valorii sociale ocrotite prin norma penală, legiuitorul poate stabili ca pentru anumite infracțiuni sau pentru anumite variante ale aceleiași infracțiuni răspunderea penală să nu poată fi înlăturată prin împăcarea părților. Această diferență de reglementare nu are însă caracter discriminatoriu, întrucât are în vedere un criteriu obiectiv, și anume importanța valorii sociale ocrotite prin norma de incriminare, valoare ce se concretizează, în cazul infracțiunilor ce au obiect material, în acest obiect. Se arată, pe de altă parte, că prevederile art. 110 din Legea nr. 46/2008 se aplică în mod egal tuturor persoanelor care săvârșesc infracțiunea pe care acestea o reglementează. Se susține, de asemenea, că textul criticat nu contravine nici dispozițiilor constituționale ce reglementează prezumția de nevinovăție, dreptul la un proces echitabil și unicitatea, egalitatea și imparțialitatea justiției, întrucât art. 110 din Legea nr. 46/2008 nu vizează aspecte procesuale și, prin urmare, nu are incidență asupra acestor drepturi.

9. Avocatul Poporului susține că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se observă că autorii excepției deduc neconstituționalitatea textului criticat din compararea acestuia cu dispozițiile Codului penal și că aceștia aduc în discuție probleme ce țin, mai degrabă, de interpretarea prevederilor art. 110 din Legea nr. 46/2008; or, astfel de aspecte nu pot constitui temei de neconstituționalitate. Se face trimitere, în acest sens, la Decizia Curții Constituționale nr. 99 din 4 februarie 2010. Distinct de cele arătate, se apreciază că textul criticat nu contravine dispozițiilor constituționale invocate de autorii excepției.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 110 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 27 martie 2008, care au următorul cuprins: "(1) Furtul de arbori doborâți sau rupți de fenomene naturale ori de arbori, puieți sau lăstari care au fost tăiați ori scoși din rădăcini, din păduri, perdele forestiere de protecție, din terenuri degradate care au fost ameliorate prin lucrări de împădurire și din vegetația forestieră din afara fondului forestier național, precum și al oricăror altor produse specifice ale fondului forestier național constituie infracțiune și se pedepsește după cum urmează:

a) cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă valoarea materialului lemnos sustras este de cel puțin 5 ori mai mare decât prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior;

b) cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă fapta a fost săvârșită de cel puțin două ori în interval de un an, iar valoarea cumulată a materialului lemnos depășește valoarea prevăzută la lit. a);

c) cu închisoare de la un an la 5 ani, dacă valoarea materialului lemnos sustras este de cel puțin 20 de ori mai mare decât prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior;

d) cu închisoare de la 2 la 7 ani, dacă valoarea materialului lemnos sustras depășește de 50 de ori prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior.

(2) Limitele speciale ale pedepselor prevăzute la alin. (1) se majorează cu jumătate în cazul în care faptele au fost săvârșite în următoarele împrejurări:

a) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanță narcotică ori paralizantă;

b) în timpul nopții;

c) în pădurea situată în arii naturale protejate de interes național;

d) de personal silvic."

13. Se susține că textele criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 23 alin. (11) referitor la prezumția de nevinovăție, art. 53 cu privire la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și art. 124 alin. (2) referitor la înfăptuirea justiției, precum și dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că obiectul material al infracțiunii de furt reglementate la art. 110 din Legea nr. 46/2008 este format din arbori doborâți sau rupți de fenomene naturale ori de arbori; puieți sau lăstari care au fost tăiați ori scoși din rădăcini, din păduri, perdele forestiere de protecție, din terenuri degradate care au fost ameliorate prin lucrări de împădurire și din vegetația forestieră din afara fondului forestier național, precum și orice alte produse specifice ale fondului forestier național. Prin urmare, acesta cuprinde elemente ale fondului forestier național.

15. Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 46/2008,fondul forestier național este, după caz, proprietate publică sau privată și constituie bun de interes național, iar, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 46/2008, fondul forestier național este compus din: păduri; terenuri în curs de regenerare și plantațiile înființate în scopuri forestiere; terenuri destinate împăduririi: terenuri degradate și terenuri neîmpădurite, stabilite în condițiile legii a fi împădurite; terenuri care servesc nevoilor de cultură:

pepiniere, solare, plantaje și culturi de plante-mamă; terenuri care servesc nevoilor de producție silvică: culturile de răchită, pomi de Crăciun, arbori și arbuști ornamentali și fructiferi; terenuri care servesc nevoilor de administrație silvică: terenuri destinate asigurării hranei vânatului și producerii de furaje, terenuri date în folosință temporară personalului silvic; terenuri ocupate de construcții și curțile aferente acestora: sedii administrative, cabane, fazanerii, păstrăvării, crescătorii de animale de interes vânătoresc, drumuri și căi forestiere de transport, spații industriale, alte dotări tehnice specifice sectorului forestier; iazuri, albii ale pâraielor, precum și terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice; perdele forestiere de protecție; jnepenișuri; pășuni împădurite cu consistența mai mare sau egală cu 0,4, calculată numai pentru suprafața ocupată efectiv de vegetația forestieră.

16. Regimul juridic al dreptului de proprietate ce are ca obiect componentele fondului forestier național este prevăzut la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 46/2008, conform căruia fondul forestier național poate fi: fond forestier proprietate publică a statului; fond forestier proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale; fond forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice; și fond forestier proprietate privată a unităților administrativ-teritoriale. Conform alin. (2) al art. 7 din Legea nr. 46/2008, fondul forestier proprietate privată a unităților administrativ-teritoriale cuprinde pășunile împădurite, incluse în domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale, care, prin efectul aceleiași legi, sunt incluse în fondul forestier național.

17. Pe de altă parte, Curtea constată că, potrivit art. 159 alin. (1) din Codul penal, împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres. Conform art. 231 alin. (2) din Codul penal, împăcarea părților înlătură răspunderea penală, în cazul infracțiunilor de furt, prevăzută la art. 228 din Codul penal, furt calificat, în variantele prevăzute la art. 229 alin. (1) și alin. (2) lit. b) și c) din Codul penal și furt în scop de folosință, prevăzută la art. 230 din Codul penal în vigoare. Acest aspect a constituit un element de noutate în raport cu dispozițiile Codului penal din 1969, care prevedea, la art. 132 alin. (1) și (3), împăcarea părților ca modalitate de înlăturare a răspunderii penale doar pentru infracțiunile în privința cărora acțiunea penală era pusă în mișcare la plângerea penală a persoanei vătămate. Conform acestor din urmă dispoziții legale, coroborate cu cele ale art. 208-210 din Codul penal din 1969, singurele infracțiuni de furt pentru care putea interveni împăcarea părților erau cele prevăzute la art. 210 din același cod, respectiv furtul săvârșit între soți ori între rude apropiate sau de către un minor în paguba tutorelui său ori de către cel care locuiește împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta.

18. Prin urmare, Curtea reține că, în actuala reglementare, în cazul tuturor infracțiunilor de furt, împăcarea părților înlătură răspunderea penală, cu excepția celor prevăzute la art. 229 alin. (2) lit. a) și alin. (3) din Codul penal, respectiv: furtul săvârșit asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural [art. 229 alin. (2) lit. a) din Codul penal] și furtul privind următoarele categorii de bunuri: țiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă; componente ale sistemelor de irigații; componente ale rețelelor electrice; un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situații de urgență publică; un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenție la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru; instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian și componente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de transport aferente; bunuri prin însușirea cărora se pune în pericol siguranța traficului și a persoanelor pe drumurile publice; cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radiocomunicații, precum și componente de comunicații [art. 229 alin. (3) din Codul penal].

19. Astfel, Curtea reține că regula generală în privința împăcării este cea prevăzută la art. 159 alin. (1) din Codul penal, cuprinsă în Partea generală a acestui cod, potrivit căreia, în cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, împăcarea părților poate interveni numai dacă aceasta este prevăzută în mod expres de lege. În cazul infracțiunii reglementate la art. 110 din Legea nr. 46/2008, Curtea constată că, prin art. 202 pct. 4 din Legea nr. 187/2012 privind Codul penal, legiuitorul a modificat această infracțiune în sensul precizării obiectului său material și al reducerii pedepselor pentru variantele infracționale incriminate, fără să prevadă, în mod expres, în cazul acesteia posibilitatea împăcării părților în vederea înlăturării răspunderii penale.

20. În acest sens, Curtea reține că, în limita atribuțiilor sale constituționale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, dar și potrivit politicii penale a statului, legiuitorul poate decide, în considerarea importanței valorilor sociale ocrotite prin normele penale adoptate și a raporturilor sociale ce se nasc în urma acestor incriminări, pentru care dintre infracțiunile în cazul cărora acțiunea penală este pusă în mișcare din oficiu este posibilă înlăturarea răspunderii penale prin împăcarea părților și pentru care dintre aceste infracțiuni împăcarea părților nu este posibilă.

21. Referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a prevederilor art. 16 din Constituție, Curtea nu poate reține existența unei discriminări între persoanele care săvârșesc infracțiunea de furt și care beneficiază de posibilitatea împăcării, ca modalitate de înlăturare a răspunderii penale, și persoanele care săvârșesc infracțiunea de furt de arbori, prevăzută la art. 110 din Legea nr. 46/2008, întrucât acestea se află în situații diferite, iar tratamentul juridic diferit instituit de legiuitor în privința acestora are la bază criteriul obiectiv al importanței valorii sociale ocrotite prin norma de incriminare, fondul forestier național constituind bun de interes național.

22. Pentru aceleași motive și având în vedere că textul criticat nu reglementează aspecte procesuale, Curtea constată că prevederile art. 110 din Legea nr. 46/2008 nu încalcă prezumția de nevinovăție și nici dreptul la un proces echitabil al autorilor infracțiunii reglementate prin textul criticat.

23. Având în vedere argumentele expuse anterior, Curtea reține că dispozițiile art. 53 nu au incidență în cauză, textul criticat neîncălcând niciunul dintre drepturile fundamentale invocate de autorii excepției.

24. Curtea constată, totodată, că prevederile constituționale ale art. 124 alin. (2) nu au incidență în cauză, întrucât acestea prevăd cu privire la unicitatea și imparțialitatea justiției.