Decizia ICCJ - RIL nr. 3 din 14.04.2014

Dosar nr. 1/1/2014/HP

Iulia Cristina Tarcea - vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele completului

Lavinia Curelea - președintele Secției I civile

Roxana Popa - președintele delegat al Secției a II-a civile

Alina Iuliana Țuca - judecător la Secția I civilă

Eugenia Pușcașiu - judecător la Secția I civilă

Beatrice Ioana Nestor - judecător la Secția I civilă

Bianca Elena Țăndărescu - judecător la Secția I civilă - judecător-raportor

Aurelia Rusu - judecător la Secția I civilă

Cosmin Horia Mihăianu - judecător la Secția a II-a civilă - judecător-raportor

Marian Budă - judecător la Secția a II-a civilă

Constantin Brânzan - judecător la Secția a II-a civilă

Iulia Manuela Cîrnu - judecător la Secția a II-a civilă

Adriana Chioseaua - judecător la Secția a II-a civilă

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 1/1/2014/HP este legal constituit, conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010 și ale art. 275 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Ședința este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 27⁶din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Specializat Cluj în Dosarul nr. 15.427/211/2013 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 1396 din Codul civil de la 1864, respectiv dacă poate fi dispusă încuviințarea executării silite a unui contract de credit la cererea creditorului cesionar al creanței.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că, la dosar, au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori, comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, puncte de vedere și hotărâri relevante în materie pronunțate de instanțele judecătorești, răspunsul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că nu s-a verificat și nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, precum și puncte de vedere formulate de către Societatea Comercială EOS KSI ROMÂNIA - S.R.L. și de către RI Eastern European Finance BV.

Președintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, acordă cuvântul judecătorilor-raportori.

Doamna judecător Bianca Elena Țăndărescu arată că punctul de vedere depus de Societatea Comercială EOS KSI ROMÂNIA - S.R.L. se referă atât la problema de drept dedusă judecății, cât și la concluziile raportului, or, conform art. 520 alin. (10) din Codul procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, partea poate depune exclusiv punct de vedere privind chestiunea de drept supusă judecății. Totodată, o altă problemă ridicată de Societatea Comercială EOS KSI ROMÂNIA - S.R.L., prin opinia exprimată, este necesitatea reformulării sesizării, însă acest lucru nu este posibil, față de dispozițiile art. 519 și 520 din Codul de procedură civilă, care obligă Înalta Curte de Casație și Justiție să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost învestită, iar sesizarea se face de către completul de judecată ce justifică legitimitate procesuală activă după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, prin încheiere, care nu este supusă niciunei căi de atac.

Președintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, constatând că nu există chestiuni prealabile de invocat sau excepții de formulat, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

1. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Specializat Cluj a dispus, prin încheierea din data de 6 ianuarie 2014 în Dosarul nr. 15.427/211/2013, sesizarea din oficiu a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 1396 din Codul civil de la 1864, în situația în care cererea de încuviințare a executării silite a unui contract de credit este formulată de creditorul cesionar al creanței.

2. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la data de 2 iulie 2013 cu nr. 15.427/211/2013, Biroul executorului judecătoresc Vinț Adrian Cosmin, a solicitat încuviințarea executării silite a titlului executoriu reprezentat de Contractul de credit nr. 35.501.045 din data de 21 decembrie 2007, încheiat între Societatea Comercială CETELEM IFN - S.A., în calitate de împrumutător, și Pop Flaviu-Ștefan, în calitate de împrumutat, în baza cererii de executare formulate de creditoarea Societatea Comercială EOS KSI ROMÂNIA - S.R.L. întemeiate pe contractul de cesiune de creanță încheiat între Societatea Comercială CETELEM IFN - S.A., în calitate de cedent, și Societatea Comercială EOS KSI ROMÂNIA - S.R.L., în calitate de cesionar.

Judecătoria Cluj-Napoca, prin încheierea civilă nr. 7.625/2013 pronunțată în Camera de Consiliu din 9 iulie 2013, în Dosarul nr. 15.427/211/2013, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de Biroul executorului judecătoresc Vinț Adrian Cosmin, reținând că cesiunea de creanță nu transferă titlul executoriu, ci doar creanța atestată de conținutul său, în limita stabilită prin cesiune și care constituie titlul cesionarului, astfel încât titularul cererii de executare silită nu a făcut dovada că este îndreptățit la realizarea dreptului pretins, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 662 și 663 raportate la art. 665 alin. (5) pct. 4 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, unde se prevede că executarea silită are drept scop realizarea drepturilor recunoscute prin titlul executoriu în favoarea creditorilor.

Împotriva acestei încheieri, creditoarea Societatea Comercială EOS KSI ROMÂNIA - S.R.L. a declarat apel, solicitând admiterea acestuia și schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii și încuviințării executării silite a titlului executoriu reprezentat de Contractul de credit nr. 35.501.045 din data de 21 decembrie 2007, susținând că, în baza art. 1.568 alin. (1) și 1.574 din Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009, prin cesiunea de creanță se transferă cesionarului toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanța cedată, iar cedentul este obligat să remită cesionarului titlul constatator al creanței aflat în posesia sa, precum și orice alte înscrisuri doveditoare ale dreptului transmis, cesiunea creanței neafectând caracterul de titlu executoriu al contractului de credit.

Tribunalul specializat Cluj, în cadrul soluționării apelului, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept dedusă judecății, dispunând totodată suspendarea cauzei până la pronunțarea soluției cu privire la dezlegarea în drept a chestiunii sesizate, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010.

3. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Prin Încheierea din data de 6 ianuarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 15.427/211/2013, Tribunalul specializat Cluj a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010 privind admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, motivat de faptul că:

1. De lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispozițiilor art. 1396 din Codul Civil de la 1864, raportate la art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, depinde soluționarea apelului declarat de apelanta Societatea Comercială EOS KSI ROMÂNIA - S.R.L., întrucât, dacă creditorul cesionar dobândește și atributul executorialității contractului de credit cesionat, acest lucru va influența în mod direct și soluția care urmează a fi pronunțată cu privire la cererea de încuviințare a executării silite.

2. Problema de drept enunțată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre.

3. Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, consultate la data de 6 ianuarie 2014.

4. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

4.1. La data de 18 martie 2014, Societatea Comercială EOS KSI ROMÂNIA - S.R.L. a formulat punct de vedere în sensul că se impune admiterea sesizării și pronunțarea unei decizii potrivit căreia poate fi dispusă încuviințarea executării silite a unui contract de credit la cererea creditorului cesionar al creanței, întrucât cesiunea de creanță nu schimbă caracterul de titlu executoriu al contractului de credit.

4.2. Intimatul Pop Flavius Ștefan nu a exprimat niciun punct de vedere cu privire la chestiunea de drept dedusă judecății.

4.3. La data de 10 aprilie 2014, RI Eastern European Finance BV, în calitate de intervenient accesoriu în dosarul Tribunalului specializat Cluj, a formulat, de asemenea, punct de vedere, solicitând, în principal, respingerea sesizării ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, admiterea sesizării. În susținerea capătului de cerere referitor la respingerea ca inadmisibilă a sesizării, s-a învederat că procedura încuviințării silite nu are caracter contencios, astfel încât nu este îndeplinită condiția cu privire la determinarea soluționării pe fond a cauzei prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, problema de drept identificată nu prezintă caracter de noutate, iar motivația Tribunalului specializat Cluj privind "practica neunitară“ nu este sustenabilă, deoarece nu corespunde situației de fapt existente la nivelul instanțelor de judecată din țară. Referitor la problema de drept care face obiectul sesizării, s-a apreciat că nu cesiunea de creanță este ceea ce se pune în executare, ci contractul de credit, astfel încât nu este necesară învestirea actului respectiv cu formulă executorie și, cu atât mai mult, nu este necesară dobândirea unui titlu executoriu nou, suplimentar contractului de credit, care beneficiază, în puterea legii, de acest caracter.

5. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Opinia exprimată de instanța de sesizare este cea potrivit căreia, atunci când creditorul care solicită încuviințarea executării silite a unui contract de credit este cesionarul (în urma încheierii unei cesiuni de creanță cu instituția de credit), cererea de încuviințare a executării silite trebuie respinsă ca neîntemeiată.

În argumentarea acestei opinii, autorul sesizării a apreciat că noțiunea de creanță, de garanții, de accesorii privește materialitatea, substanța dreptului dedus judecății, iar nu atributul executorialității sale, care constituie un aspect de drept procesual, nu un accesoriu al dreptului cedat.

Un asemenea atribut poate fi stabilit exclusiv de către legiuitor și dacă, în ipoteza contractelor de garanție reală și personală aferente contractului de credit, legea a prevăzut în mod expres caracterul de titlu executoriu, în cazul cesiunii de creanță, el nu a mai fost reglementat.

În același sens, tribunalul a reținut că legiuitorul a înțeles să confere caracter de titlu executoriu contractului de credit în considerarea persoanei creditorului, respectiv a instituției de credit care acordă împrumutul bancar, titlul executoriu fiind raportat strict cu privire la obiectul său - debitul principal și accesoriile, precum și la subiectele sale - instituția bancară și debitorul.

Totodată, autorul sesizării a învederat că, inițial, opiniile la nivelul Tribunalului specializat Cluj au fost divergente, pentru ca, apoi, într-o perioadă de timp relativ scurtă, ulterior uniformizării practicii în cadrul acestei instanțe, să se constate existența unei practici neunitare la nivelul întregii țări.

6. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

6.1. Opinia majoritară conturată prin soluțiile pronunțate sau punctele de vedere exprimate de instanțele judecătorești a fost în sensul admiterii cererilor de încuviințare a executării silite a contractelor de credit la cererea creditorilor cesionari, față de prevederile art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu dispozițiile art. 1396 din Codul civil de la 1864.

6.2. Într-o opinie minoritară există și hotărâri judecătorești prin care s-a reținut că nu pot fi încuviințate cereri privind executarea silită a contractelor de credit la cererea creditorilor cesionari.

7. Jurisprudența Curții Constituționale

Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare.

8. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, s-a apreciat, referitor la admisibilitatea sesizării, că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a instituției juridice privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar, în subsidiar, în cazul în care se va aprecia că sunt întrunite condițiile de admisibilitate a sesizării formulate, s-a susținut că, din interpretarea dispozițiilor art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 1396 din Codul civil de la 1864, rezultă că poate fi dispusă încuviințarea executării silite a unui contract de credit la cererea creditorului cesionar al creanței.

9. Înalta Curte

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de părți și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“.

Așadar, legiuitorul, în cuprinsul articolului anterior menționat, a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ; în doctrină, ele au fost identificate după cum urmează:

1. existența unei cauze în curs de judecată, în ultimă instanță;

2. cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;

3. o chestiune de drept cu caracter de noutate și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare;

4. ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată.

Procedând, în prealabil, la o analiză asupra admisibilității sesizării, se constată că primele două condiții de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât tribunalul, legal învestit cu soluționarea unui apel împotriva unei încheieri date în judecata unei cereri de încuviințare a executării silite, urmează să pronunțe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Este îndeplinită, de asemenea, și condiția de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, întrucât, deși materia executării silite este guvernată de norme procesual civile, sesizarea Tribunalului specializat Cluj aduce în dezbatere natura juridică de titlu executoriu a unui înscris, respectiv a contractului de cesiune de creanță, în cazul unui contract de credit încheiat de o instituție bancară, care rămâne guvernat de normele de drept substanțial privind efectele acestui contract. Așadar, normele de procedură vizează doar formalitățile de executare propriu-zise, iar nu calitatea înscrisului de a constitui titlu executoriu, aceasta presupunând o evaluare prin prisma normelor de drept substanțial. În consecință, de lămurirea acestei probleme depinde soluționarea pe fond a cauzei.

Condiția necesară pentru declanșarea mecanismului procedural referitoare la existența unei chestiuni de drept noi este apreciată ca fiind distinctă de cea care impune ca, asupra respectivei chestiuni, Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și care nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii, această concluzie desprinzându-se din interpretarea gramaticală a textului de lege anterior menționat.

În ceea ce privește cerința noutății chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, se impun o serie de clarificări.

În lipsa unei definiții a "noutății“ chestiunii de drept și a unor criterii de determinare a acesteia, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul Înaltei Curți de Casație și Justiție, sesizată cu pronunțarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă.

Astfel, data adoptării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 99/2006 (1 ianuarie 2007), care a consacrat caracterul de titlu executoriu pentru contractele de credit, coroborată cu anul intrării în vigoare a Codului civil de la 1864 care a reglementat instituția cesiunii de creanță, relevă că problema supusă analizei nu este una nouă.

De altfel, contractele de credit nu au dobândit caracterul de titluri executorii doar de la data de 1 ianuarie 2007, ci îl aveau și în reglementarea anterioară, deoarece Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară - care a fost abrogată prin Ordonanță de urgență a Guvernului nr. 99/2006 - stabilea, în art. 56 alin. 2 (devenit art. 79 alin. 2 în urma republicării din anul 2005), caracterul de titlu executoriu al contractelor de credit bancar, dar și al garanțiilor reale și personale, constituite în scopul garantării creditului bancar - ceea ce impune concluzia că practica judecătorească, în această materie, este, cel puțin din anul 1998, în mod constant conturată.

Mai mult, prin Decizia nr. XIII din 20 martie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în aplicarea dispozițiilor art. 79 alin. 2 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, republicată, s-a stabilit că au caracter de titlu executoriu și contractele de credit bancar încheiate anterior intrării în vigoare a prevederilor legii menționate.

În acest sens, fără a absolutiza criteriul vechimii și fără a-l raporta în mod exclusiv la data adoptării actului normativ supus dezbaterii, se apreciază că ceea ce este important sub acest aspect este existența și dezvoltarea unei jurisprudențe continue și constante în această materie.

Este adevărat că noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci și de una veche, dar, în acest din urmă caz, doar dacă o instanță este chemată să se pronunțe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată.

Prin urmare, caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări adecvate, iar opiniile jurisprudențiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile.

În acest context trebuie notat că însăși examinarea hotărârilor depuse la dosarul cauzei relevă faptul că marea majoritate a instanțelor apreciază că este admisibilă cererea de încuviințare a executării silite a contractului de credit formulată de creditorul cesionar, ceea ce face ca nici din această perspectivă cerința de noutate a chestiunii de drept să nu fie îndeplinită.

Aceasta deoarece condiția noutății trebuie privită, în contextul legiferării sale, ca unul dintre elementele de diferențiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanțelor judecătorești (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariției unei astfel de practici (control a priori).

Prin urmare, existența deja a unei practici neunitare relevă nu numai că poate fi apelat la mecanismul recursului în interesul legii, ci și că nu mai poate fi sesizată instanța supremă pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja divergență în jurisprudență.

Așadar, cerința noutății chestiunii de drept nefiind îndeplinită, devine inutilă examinarea măsurii în care Înalta Curte a statuat asupra acesteia.

Totodată, deși nu este menționată expressis verbis ca o condiție de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, este necesar ca sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție să aibă drept obiect o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită și care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății.

Se observă că, spre deosebire de legislația franceză, care prevede expres condiția dificultății serioase, veritabile și pe cea a interesului pentru un număr mare de cazuri, pentru sesizarea instanței supreme, legislația internă lasă o largă marjă de apreciere titularilor sesizării sub acest aspect, ceea ce poate determina transformarea mecanismului hotărârii prealabile în reversul său, respectiv într-o procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente sau într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii.

În cazul analizat, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziții legale în scopul determinării măsurii în care cesionarul unei creanțe constatate printr-un contract de credit, căruia legea îi recunoaște caracterul de titlu executoriu, preia doar creanța în substanța sa sau și atributul executorialității contractului de credit.

Chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită și-a clarificat înțelesul în practica judiciară, așa cum rezultă din examinarea hotărârilor judecătorești puse la dispoziție de instanțele naționale, acestea aplicând de o bună perioadă de timp normele de drept în discuție, stabilindu-le, într-o majoritate covârșitoare, aceeași interpretare.

Astfel, pentru interpretarea corectă a prevederilor legale în vederea soluționării cererii de încuviințare silită, este necesar a se realiza analiza de conținut a normelor care guvernează regimul juridic al cesiunii de creanță, în corelare cu cele care instituie caracterul de titlu executoriu contractelor de credit.

În acest sens, încuviințarea executării silite este numai o procedură de ordin formal, care precede executării propriu-zise, astfel încât se apreciază că problema semnalată nu comportă o reală dificultate care să necesite interpretarea unor texte de lege imperfecte, lacunare ori contradictorii.

Consacrarea, prin art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, a caracterului executoriu al contractelor de credit, încheiate de o instituție de credit, este impusă pentru a permite executarea silită a unei obligații (creanțe), iar nu a unui înscris, acesta fiind doar materializarea izvorului obligației respective. În consecință, caracterul executoriu este asociat cu creanța, iar nu cu înscrisul ca atare și, atât timp cât legiuitorul a acordat contractelor de credit caracterul de titluri executorii, creanța însăși a devenit una executorie, astfel încât atributul executorialității nu se constituie într-un aspect de drept procesual, așa cum a susținut titularul sesizării, ci a devenit o calitate a creanței, care se transmite prin cesiune.

Totodată, trebuie subliniat că art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, nu a conferit contractelor de credit trăsătura de titlu executoriu în considerarea persoanelor semnatare ale unor asemenea contracte, ci a naturii respectivelor convenții.

Modificarea părților originare ale actului juridic care constituie titlu executoriu nu afectează substanța titlului executoriu, poziția cesionarului fiind aceea a unui veritabil succesor cu titlu particular, care preia, astfel, toate drepturile pe care cedentul le avea în legătură cu creanța.

De asemenea, trebuie reamintite premisele stabilirii elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, și anume asigurarea funcției mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare, precum și evitarea paralelismului și suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii.

Din această perspectivă este evident că procedura pronunțării unei hotărâri prealabile nu este chemată să dea o soluție unei practici divergente deja existente, astfel cum s-a arătat, ci scopul său este acela de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile și dificile de drept.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010 nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condițiile restrictive de admisibilitate analizate, rolul unificator a instituției juridice a hotărârii prealabile numai în privința chestiunilor de drept noi, astfel încât sesizarea nu este admisibilă.