Decizia CCR nr. 339 din 30.04.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 202 alin. 1 şi alin. (4) lit. e), art. 203 alin. (3), art. 223- 226, art. 230,art. 234 alin. 1-(3) şi art. 235 din Codul de procedură penală

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 202 alin. (1) și (4) lit. e), art. 203 alin. (3), art. 223-226, art. 230,art. 234 alin. (1)-(3) și art. 235 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Săvel Viorel Botezatu în Dosarul nr. 953/86/2015 al Curții de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 377D/2015.

2. La apelul nominal răspunde apărătorul autorului excepției, avocat Dorin Andronic, cu împuternicire avocațială depusă la dosar.

3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că autorul excepției a transmis la dosar note de ședință prin care solicită să se constate neconstituționalitatea arestării preventive în cursul urmăririi penale.

4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul apărătorului autorului excepției de neconstituționalitate, care arată că problema pe care prevederile din noul Cod de procedură penală o relevă este aceea referitoare la momentul de la care este constituțională restrângerea exercițiului unor drepturi și al unor libertăți. Susține că răspunsul la această problemă se regăsește în art. 53 din Constituție, care enumeră expres și limitativ cazurile în care restrângerea exercițiului unor drepturi și al unor libertăți este posibilă, iar unul dintre cazurile enumerate privește desfășurarea instrucției penale. Arată însă că noul Cod de procedură penală confundă instrucția penală cu urmărirea penală, deși cele două instituții nu sunt identice, acest lucru rezultând și din art. 109 alin. (2) din Legea fundamentală, unde se vorbește despre urmărirea penală a membrilor Guvernului, așa încât este evident faptul că textul Constituției nu poate să folosească două denumiri diferite pentru același concept. În continuare arată că instrucția penală, ca activitate distinctă de urmărirea penală, presupune existența a două instituții juridice diferite, respectiv judecătorul de instrucție și camera de acuzare, în vreme ce urmărirea penală este atributul organelor de cercetare penală, activitate distinctă în cadrul instrucției penale. Susține că arestarea preventivă dispusă în cursul urmăririi penale este neconstituțională în măsura în care excedează scopului prevăzut expres de art. 53 din Constituție, respectiv desfășurarea instrucției penale. Conform art. 1 din Legea fundamentală, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, iar drepturile și libertățile reprezintă valori supreme în stat, așa încât, în scopul respectării tradițiilor democratice, legiuitorul, în anul 2003, a prevăzut reintroducerea judecătorului de instrucție prin prevederile de esență ale art. 53 din Constituție. Or, reglementarea actuală a Codului de procedură penală referitoare la arestarea preventivă în cursul urmăririi penale, în scopul prevăzut de art. 202 alin. (1), pentru asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, este neconstituțională în condițiile ignorării dispozițiilor constituționale ale art. 53. Apreciază că nu se poate pune în discuție o omisiune a legiuitorului sub aspectul nereglementării instrucției penale, deoarece noul Cod penal și noul Cod de procedură penală nu au fost adoptate de organul legislativ, respectiv Parlamentul României, prin dezbateri parlamentare, conform art. 76 din Legea fundamentală. Ambele coduri au fost adoptate printr-o procedură extraordinară, de natură politică, respectiv prin angajarea răspunderii Guvernului în fața Parlamentului asupra unui proiect de lege, ceea ce reprezintă o eludare a procedurii democratice de adoptare parlamentară a acestor două coduri. Așa încât judecătorul de drepturi și libertăți și judecătorul de cameră preliminară nu pot substitui, prin competențele fixate de legiuitor, competențele judecătorului de instrucție abilitat cu desfășurarea instrucției penale. Arată că arestarea este o măsură care atinge grav libertatea individuală, având consecințe nebănuite asupra reputației persoanei, a vieții sale intime și familiale, și, în concluzie, susține că arestarea preventivă în cursul urmăririi penale este neconstituțională în măsura în care excedează scopului prevăzut de art. 53 din Constituție, respectiv pentru desfășurarea instrucției penale.

5. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, apreciază că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, de vreme ce neconstituționalitatea textelor ce reglementează măsurile preventive se deduce din existența, în opinia autorului, a unei contradicții între mai multe instituții juridice. Arată că se pornește de la sintagma folosită de art. 53 din Constituție care stabilește că restrângerea exercițiului unor drepturi și al unor libertăți poate fi făcută, printre altele, în scopul asigurării instrucției penale. Observă faptul că autorul deduce înțelesul acestei noțiuni din dreptul comparat, fără a avea în vedere coroborarea acestor dispoziții constituționale cu alte dispoziții din Legea fundamentală. Arată că atât art. 53 din actuala Constituție, cât și art. 49 din Constituția anterioară folosesc sintagma "instrucție penală", dar aceasta pentru faptul că Legea fundamentală nu trebuie să fie un regulament asemenea celui privind circulația pe drumurile publice. De esența Constituției este să funcționeze cu principii, cu termeni generali, tocmai pentru a acoperi dispozițiile legislative care sunt în schimbare, în dinamică și care trebuie să corespundă exigențelor constituționale fără ca Legea fundamentală să fie modificată de fiecare data când se modifică diverse dispoziții legislative. În continuare, arată că art. 23 din Legea fundamentală, când face referire la durata măsurilor preventive, la prelungirea acestora ori durata maximă a lor, folosește sintagma "urmărire penală". Așadar, sintagma "instrucție penală" acoperă procesul penal în sens larg, cu toate cele trei faze ale sale, respectiv urmărirea penală, judecata și executarea. De asemenea, arată că obligația existenței unui judecător imparțial a fost asigurată prin dispozițiile art. 3 din Codul de procedură penală care a delimitat funcțiile judiciare și a avut în vedere împrejurarea că judecătorul de drepturi și libertăți îndeplinește funcția de dispoziție cât privește drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, iar acesta este incompatibil cu funcția de judecată, în acord cu dispozițiile convenționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

6. Prin Încheierea nr. 36 din data de 24 februarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 953/86/2015, de Curtea de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori, judecătorul de drepturi și libertăți a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 202 alin. (1) și (4) lit. e), art. 203 alin. (3), art. 223-226, art. 230,art. 234 alin. (1)-(3) și art. 235 din Codul de procedură penală.Excepția a fost ridicată de Săvel Viorel Botezatu într-o cauză având ca obiect soluționarea contestației formulate împotriva încheierii prin care s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive.

7. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul face, pentru început, precizarea că motivele de neconstituționalitate invocate privesc doar măsura arestării preventive luate în cursul urmăririi penale. În continuare, arată că art. 53 din Constituție enumeră, în mod limitativ și expres, cazurile în care restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți este posibilă, unul dintre cazurile enumerate făcând referire la "desfășurarea instrucției penale". Arată că autorii noului Cod de procedură penală au confundat "instrucția penală" cu "urmărirea penală", deși, în opinia autorului, acestea nu sunt identice, de vreme ce chiar Constituția face vorbire atât despre "instrucția penală" [art. 53], cât și despre "urmărirea penală" [art. 109 alin. (2)]. Consideră că "instrucția penală" , ca activitate procesual penală distinctă de "urmărirea penală", presupune existența a două instituții juridice diferite, respectiv judecătorul de instrucție și camera de acuzare, iar "urmărirea penală", atribut al organelor de cercetare și urmărire penală, reprezintă o activitate distinctă în cadrul instituției "instrucției penale". De asemenea, invocă legislația franceză, italiană și spaniolă cât privește competența judecătorului de instrucție în cadrul activității de "instrucție penală", respectiv controlul realizat de către judecătorul de instrucție cu privire la actele de urmărire penală efectuate de procuror: competența de a dispune pentru anumite fapte, în faza "instrucției penale" , la solicitarea procurorului, în procedură contradictorie, cu participarea avocaților apărării, "pentru desfășurarea instrucției penale", măsura preventivă a controlului judiciar sau a arestului preventiv. Totodată, face referire, invocând aceeași legislație, la competența judecătorului de libertăți și detenție de a dispune cu privire la luarea, prelungirea sau revocarea arestării preventive în situația în care judecătorul de instrucție nu confirmă cererea procurorului de arestare preventivă și, de asemenea, arată că, pentru crime și delicte care se pedepsesc cu peste 10 ani de închisoare, procurorul poate proceda la sesizarea judecătorului de libertăți și detenție, prezentându-l fără întârziere pe inculpat în fața sa. În acest context, amintește și de Codul de procedură penală român din 1937, arătând că și în sistemul procesual românesc a funcționat instituția judecătorului de instrucție, în continuare enumerând prevederi legale din codul menționat. Susține că, din coroborarea dispozițiilor constituționale ale art. 23 și art. 53, rezultă că măsura arestării preventive în cursul urmăririi penale poate fi dispusă numai de "judecător" șі numai pentru "desfășurarea instrucției penale", în consecință doar judecătorul de instrucție sau judecătorul de libertăți și detenție, ca urmare a sesizării acestuia de către judecătorul de instrucție, pot dispune această măsură. Așa încât judecătorul de drepturi și libertăți [art. 53 din Codul de procedură penală] și judecătorul de cameră preliminară [art. 54 din Codul de procedură penală] nu pot substitui, prin competențele fixate de legiuitor, competențele judecătorului de instrucție abilitat cu desfășurarea instrucției penale, care are și atribuții proprii de cercetare și strângere de probe. Arestarea este o măsură care atinge grav libertatea individuală, având consecințe nebănuite asupra reputației persoanei, a vieții sale intime și familiale. De aceea arestarea este supusă unor reguli constituționale clare și ferme, dispunerea acestei măsuri fiind de competența unei autorități care acționează numai din ordinul legii, independent și imparțial, respectiv judecătorul specializat în desfășurarea instrucției penale. În concluzie, autorul excepției consideră că lipsa reglementării din Codul de procedură penală actual a activității procesuale de instrucție penală și, în consecință, lipsa reglementării instituției judecătorului de instrucție și restrângerea libertății persoanei peste prevederile exprese și limitative stipulate în art. 53 din Constituție atrag neconstituționalitatea măsurii arestării preventive dispuse în cursul urmăririi penale de către alt judecător decât cel specializat cu activitatea de instrucție penală.

8. Curtea de Apel Suceava - Secția penală și pentru cauze cu minori, judecătorul de drepturi și libertăți, apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că, din perspectiva Constituției, instrucția penală este aceeași cu urmărirea penală. Astfel, deși sintagma "urmărire penală" este folosită în mod explicit la art. 109 alin. (2) din Constituție, acest lucru nu poate conduce la concluzia că "instrucția penală" de care face vorbire art. 53 din Legea fundamentală și "urmărirea penală" sunt două instituții juridice distincte, acestea fiind, de fapt, noțiuni sinonime. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar admite că cele două instituții juridice ar fi diferite din perspectiva Constituției, lipsa unui judecător de instrucție responsabil cu supravegherea desfășurării urmăririi penale nu poate duce la încălcarea unor drepturi cetățenești, cum ar fi dreptul la libertatea individului, câtă vreme măsura arestării preventive, spre exemplu, se poate lua, în temeiul dispozițiilor legale a căror neconstituționalitate se cere a fi declarată, doar de către un judecător - magistrat independent și imparțial -, și nu de către procuror, cum era în vechea reglementare procesual penală. Totodată, arată că sintagma "instrucție penală" , raportată la considerentele Deciziei nr. 962 din 25 iunie 2009 a Curții Constituționale, are sensul de "urmărire penală" , așa cum rezultă din cuprinsul acestei decizii, astfel: "nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 28 și art. 53, deoarece înseși textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenței nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucției penale".

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie următoarele dispoziții din Codul de procedură penală:art. 202 alin. (1) și (4) lit. e) - Scopul, condițiile generale de aplicare și categoriile măsurilor preventive, art. 203 alin. (3) - Organul judiciar competent și actul prin care se dispune asupra măsurilor preventive, art. 223 - Condițiile și cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, art. 224 - Propunerea de arestare preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale, art. 225 - Soluționarea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale, art. 226 - Admiterea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale, art. 230 - Mandatul de arestare preventivă, art. 234 alin. (1)-(3) - Prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale, art. 235 - Procedura prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale.

13. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 23 referitor la libertatea individuală și art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. Totodată, invocă și art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la dreptul la libertate și la siguranță.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, în prezenta cauză, sunt criticate norme procesual penale ce reglementează scopul și condițiile generale de aplicare a măsurilor preventive, organele judiciare competente a dispune, în cursul urmăririi penale, arestarea preventivă, procedura de aplicare a acestei măsuri privative de libertate în cursul urmăririi penale, respectiv condițiile și cazurile de aplicare, întocmirea/soluționarea/admiterea propunerii de arestare preventivă, mandatul de arestare preventivă, procedura prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale.

15. În continuare, cât privește susținerile autorului excepției potrivit cărora noul Cod de procedură penală confundă "instrucția penală" cu "urmărirea penală", Curtea reține că urmărirea penală, ca primă fază a procesului penal, are un obiect specific, reglementat în art. 285 din Codul de procedură penală, de strângere a probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

16. Referitor la noțiunea de "instrucție penală", ca ipoteză ce face parte din enumerarea exhaustivă statuată în art. 53 din Legea fundamentală referitoare la motivele legitime pentru care poate fi restrâns exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale, aceasta include "urmărirea penală", astfel cum rezultă din jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 71 din 23 mai 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 25 iunie 1996, potrivit căreia "În cazul excepției de față, restrângerea dreptului la liberă circulație este, potrivit art. 49 alin. (1) din Constituție, impusă pentru «desfășurarea instrucției penale», întrucât privește persoanele aflate în urmărire penală", Decizia nr. 946 din 25 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 13 august 2009, care stabilește că "în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 160^b și 300² din Codul de procedură penală, Curtea constată că autorul excepției dă un alt înțeles noțiunii de «instrucție penală», care, potrivit art. 53 din Constituție, legitimează restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, între care regăsim și privarea de libertate. Așa fiind, desprinde concluzia înfrângerii prezumției de constituționalitate a textului în măsura în care este posibilă arestarea inculpatului și în faza de cercetare judecătorească. Or, potrivit art. 23 alin. (4) și (5) din Legea fundamentală, privarea de libertate se dispune numai în cursul procesului penal, ceea ce implică atât faza de urmărire penală, cât și faza de judecată, cu singura deosebire că în cursul primei faze a procesului penal arestarea preventivă se poate dispune pentru o perioadă rezonabilă de maximum 180 de zile", Decizia nr. 962 din 25 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 13 august 2009, în care s-a reținut că "nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 28 și 53, deoarece înseși textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenței nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucției penale", precum și Decizia nr. 92 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 20 mai 2014, potrivit căreia "Condiția ca restrângerea exercițiului dreptului să fie impusă pentru «desfășurarea instrucției penale» este îndeplinită prin indicarea în alin. 1 al art. 91¹ din Codul de procedură penală din 1968 a cerinței ca autorizarea înregistrării convorbirilor să se facă numai «dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru stabilirea situației de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată» [...] Folosirea unor astfel de înregistrări ca mijloc de probă într-un proces penal este în concordanță cu prevederile art. 53 din Constituție, care recunosc legitimitatea unor restrângeri ale exercițiului unor drepturi sau libertăți, inclusiv ale exercițiului dreptului la respectarea și ocrotirea de către autoritățile publice a vieții intime, familiale și private, dacă acestea se fac prin lege și în vederea apărării unor valori sociale importante, precum desfășurarea instrucției penale sau prevenirea faptelor penale."

17. Așadar, Curtea reține că înțelesul noțiunii de "instrucție penală"este unul larg, general, ce include și "urmărirea penală", ca primă fază a procesului penal, așa încât dispozițiile art. 53 din Legea fundamentală nu sunt încălcate.

18. Totodată, cât privește susținerile autorului excepției de neconstituționalitate potrivit cărora măsura arestării preventive în cursul urmăririi penale poate fi dispusă numai de "judecător" și numai pentru "desfășurarea instrucției penale", în consecință doar judecătorul de instrucție sau judecătorul de libertăți și detenție, ca urmare a sesizării acestuia de către judecătorul de instrucție, pot dispune această măsură, Curtea apreciază că și acestea sunt neîntemeiate. În acest sens, Curtea reține jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 4 decembrie 1979, pronunțată în Cauza Schiesser împotriva Elveției, paragraful 31, care a statuat că "magistratul" (împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare), care soluționează cauze privind persoane arestate sau deținute preventiv, despre care face vorbire art. 5 paragraful 3 din Convenție, trebuie să îndeplinească anumite condiții, respectiv: independența față de executiv și de părți; o exigență de procedură, respectiv magistratul să asculte personal persoana adusă în fața sa, și o exigență de fond, anume competența de a examina circumstanțele care impun sau nu detenția și pe aceea de a se pronunța, pe criterii juridice, cu privire la existența rațiunilor care justifică arestarea, iar, în absența lor, să poată ordona eliberarea persoanei arestate. Deși paragraful 3 al art. 5 din Convenție folosește două noțiuni, respectiv aceea de "judecător" și "magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare", în economia textului aceștia au aceleași atribuții, aceeași competență, respectiv controlul judiciar, exercitat "de îndată", asupra arestării sau deținerii unei persoane, în condițiile art. 5 paragraful 1 lit. c), și, astfel, asigurarea înlăturării arbitrariului cu privire la punerea în valoare a dreptului fundamental la libertate și siguranță apărat de Convenție.

19. Cât privește prima condiție, respectiv independența față de executiv și de părți, instanța de la Strasbourg a stabilit că independența și imparțialitatea magistratului în faza de urmărire penală se apreciază în funcție de competența acestuia.

20. Competența judecătorului de drepturi și libertăți este reglementată în art. 53 din Codul de procedură penală, care stabilește faptul că judecătorul de drepturi și libertăți este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței acesteia, soluționează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestațiile sau orice alte sesizări privind, printre altele, măsurile preventive. Totodată, Curtea reține că, potrivit art. 3 din Codul de procedură penală, funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, în faza de urmărire penală, este separată de celelalte funcții judiciare și, totodată, este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcții judiciare, asupra actelor și măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei dispunând judecătorul desemnat cu atribuții în acest sens. De asemenea, potrivit art. 203 alin. (3) din același cod, măsurile preventive prevăzute de art. 202 alin. (4) lit. d) și e) pot fi luate față de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de drepturi și libertăți, iar cât privește măsura arestării preventive, aceasta poate fi dispusă, în cursul urmăririi penale, doar la propunerea motivată a procurorului de caz, propunere care se înaintează spre competentă soluționare judecătorului de drepturi și libertăți de la una dintre următoarele instanțe: instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță; instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul de reținere; instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul unde s-a constatat săvârșirea infracțiunii; instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea [art. 224 alin. (2) din Codul de procedură penală].

21. De asemenea, Curtea reține că, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituție "Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii", iar potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, "Judecătorii sunt independenți, se supun numai legii și trebuie să fie imparțiali", alin. (4) al aceluiași articol stabilind că "Orice persoană, organizație, autoritate sau instituție este datoare să respecte independența judecătorilor", iar potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, organizarea judiciară are ca obiectiv de bază judecarea proceselor de către instanțe judecătorești în mod imparțial și independent de orice influențe extranee, art. 2 alin. (1) din această lege stabilind că "Justiția se înfăptuiește in numele legii, este unică, imparțială și egală pentru toți", acest text de lege preluând alin. (1) și (2) ale art. 124 din Constituție.

22. Cât privește cea de-a doua condiție stabilită, de asemenea, pe cale jurisprudențială, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea art. 5 paragraful 3 din Convenție, respectiv magistratul să asculte personal persoana adusă în fața sa, Curtea observă că aceasta este reglementată în normele procesul penale ale art. 225 alin. (4), (7) și (8), care stabilesc că soluționarea propunerii de arestare preventivă se face numai în prezența inculpatului, în afară de cazul când acesta lipsește nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătății, din cauză de forță majoră sau stare de necesitate nu se prezintă sau nu poate fi adus în fața judecătorului. Judecătorul de drepturi și libertăți îl audiază pe inculpatul prezent despre fapta de care este acuzat și despre motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare preventivă formulată de procuror, iar înainte de a proceda la ascultarea inculpatului, judecătorul de drepturi și libertăți îi aduce la cunoștință infracțiunea de care este acuzat și dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.

23. În ceea ce privește a treia condiție pe care judecătorul trebuie să o îndeplinească, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv competența de a examina circumstanțele care impun sau nu detenția și pe aceea de a se pronunța, pe criterii juridice, cu privire la existența rațiunilor care justifică arestarea, iar, în absența lor, să poată ordona eliberarea persoanei arestate, Curtea reține că art. 223 din Codul de procedură penală, care stabilește condițiile și cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, prevede faptul că această măsură privativă de libertate poate fi dispusă de către judecătorul de drepturi și libertăți, în cursul urmăririi penale, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune și există una dintre situațiile prevăzute la lit. a)-d) ale alin. (1) al art. 223 din același cod, măsura arestării preventive a inculpatului putând fi luată și dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârșit una dintre infracțiunile enumerate la alin. (2) al art. 223 din Codul de procedură penală pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare, cumulativ cu condiția ca, pe baza evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, să se constate că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică. Toate aceste condiții prevăzute de normele procesual penale sunt apreciate de către judecătorul de drepturi și libertăți, care, potrivit art. 226 și art. 227 din Codul de procedură penală, poate admite propunerea procurorului și dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată, ori poate respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului reținut. În baza încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, judecătorul de drepturi și libertăți de la prima instanță sau, după caz, de la instanța ierarhic superioară emite de îndată mandatul de arestare preventivă (art. 230 din Codul de procedură penală), de vreme ce, potrivit art. 2 alin. (4) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, arestarea preventivă se execută numai în baza mandatului de arestare preventivă, emis potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală.

24. Având în vedere cele expuse, Curtea observă că exigențele impuse de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului cât privește noțiunea de "magistrat" sunt pe deplin respectate de reglementarea din Codul de procedură penală referitoare la judecătorul de drepturi și libertăți.

25. Așa încât Curtea reține că normele procesual penale ce reglementează scopul și condițiile generale de aplicare a măsurilor preventive, organele judiciare competente a dispune, în cursul urmăririi penale, arestarea preventivă, procedura de aplicare a acestei măsuri privative de libertate în cursul urmăririi penale, respectiv condițiile și cazurile de aplicare, întocmirea/soluționarea/admiterea propunerii de arestare preventivă, mandatul de arestare preventivă sunt în deplin acord atât cu dispozițiile constituționale ale art. 23 alin. (4) potrivit cărora "Arestarea preventivă se dispune de către judecător și numai în cursul procesului penal", cât și cu art. 5 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cărora "orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare [...]", de vreme ce judecătorul de drepturi și libertăți îndeplinește condițiile stabilite, pe cale jurisprudențială, de către instanța de contencios european al drepturilor omului, care constituie tot atâtea garanții pentru persoana arestată preventiv.

26. Cât privește critica autorului excepției referitoare la normele procesual penale ce reglementează prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale, Curtea constată că aceasta este, de asemenea, neîntemeiată în raport cu dispozițiile constituționale și convenționale invocate. Astfel, Curtea reține jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia instanțele care se pronunță cu privire la posibilitatea menținerii reclamantului în arest preventiv trebuie să examineze toate elementele relevante concrete, care sunt în măsură să confirme existența necesității acestei măsuri (Hotărârea din 8 iunie 1995, pronunțată în Cauza Mansur împotriva Turciei, paragrafele 55-56). Totodată, prin Hotărârea din 7 aprilie 2009, pronunțată în Cauza Tiron împotriva României, paragraful 38, și Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunțată în Cauza Smirnova împotriva Rusiei, paragraful 61, instanța de la Strasbourg a statuat asupra necesității de a identifica indicii concrete care să justifice necesitatea menținerii privării de libertate, indicii care fac ca interesul public să prevaleze asupra prezumției de nevinovăție a inculpatului și a dreptului fundamental la libertatea individuală a celui arestat. Astfel, Curtea Europeană a reamintit că nu se poate face o evaluare abstractă a caracterului rezonabil al duratei unei detenții (Hotărârea din 6 noiembrie 2007, pronunțată în Cauza Patsuria împotriva Georgiei, paragraful 62) și că acesta trebuie examinat în fiecare caz, ținând seama de condițiile concrete.

27. Cât privește prelungirea arestării preventive a inculpatului, în cursul urmăririi penale, competența de a aprecia cu privire la aspectele menționate în jurisprudența instanței europene, precitată, revine judecătorului de drepturi și libertăți, care, astfel cum s-a reținut mai sus, îndeplinește condițiile de independență și imparțialitate, și care va analiza dacă temeiurile ce au determinat arestarea inițială impun în continuare privarea de libertate a inculpatului sau dacă există temeiuri noi care justifică prelungirea măsurii preventive.