Decizia CCR nr. 670/2024 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 393 alin. (3) și ale art. 488 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății

Comentarii

0

DECIZIA Nr. 670

din 3 decembrie 2024

referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 393 alin. (3) și ale art. 488 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 393 alin. (3) și ale art. 488 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, excepție ridicată de Avocatul Poporului. Excepția de neconstituționalitate formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.231D/2022.

2. Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 5 noiembrie 2024, cu participarea reprezentantului autorului excepției, Linda Zenovia Timofan, șef Birou contencios administrativ și juridic, și a reprezentantului Ministerului Public, Nicoleta-Ecaterina Eucarie, când, având nevoie de timp pentru deliberare, Curtea, în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunțarea asupra cauzei pentru data de 3 decembrie 2024, când a pronunțat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin Adresa nr. 12.078 din 16 mai 2022, înregistrată la Curtea Constituțională cu nr. 4.134 din 16 mai 2022, Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 393 alin. (3) și ale art. 488 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.

4. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că art. 393 alin. (3) din legea criticată vizează, în principal, exercitarea ilegală a profesiei de medic, iar art. 488 alin. (3) din același act normativ reglementează, în mod similar, practicarea ilegală a profesiei de medic stomatolog. Așadar, prevederile în cauză aparțin unui grup de norme care reglementează condițiile de dobândire a calității de medic sau medic stomatolog, după caz, și condițiile administrative de exercitare a profesiei, precum și normele care se referă la exercițiul ilegal al acestor profesii. Dispozițiile care se regăsesc în cele două texte de lege pot fi apreciate ca reglementând atât acțiunea penală pentru exercitarea ilegală a profesiei de medic sau medic stomatolog, cât și acțiunea penală pentru alte fapte comise în cadrul exercițiului profesiei de medic sau medic stomatolog, după caz. Astfel, formularea generală „fapte ce au legătură cu exercitarea profesiei de medic/medic stomatolog”, cadrul nesistematizat al normelor, precum și terminologia inconsecventă permit interpretarea potrivit căreia normele se referă la orice fapte, nu doar la cele privind caracterul ilicit al exercitării profesiei. Prin urmare, autorul excepției apreciază că textele de lege criticate încalcă dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție în componenta privind calitatea legii, respectiv sfera acestora de aplicare nu este clar stabilită, permițând interpretări diferite. Or, legiuitorul ar fi trebuit să reglementeze într-un mod clar, precis și previzibil, în acord cu prevederile art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală,

condițiile în care se exercită acțiunea penală în acest caz și, mai ales, pentru care infracțiuni se pune în mișcare această acțiune respectiv: (i) pentru practicarea profesiei de medic/medic stomatolog de către o persoană care nu are această calitate (ii) pentru fapte ce au legătură cu exercitarea profesiei de medic/medic stomatolog sau (iii) în ambele situații. Din redactarea textelor criticate rezultă în mod evident că norma este lipsită de previzibilitate prin generalizarea unor termeni cărora legislația în materie le acordă un înțeles exact, propriu nesusceptibil de interpretări (având în vedere și domeniul reglementat). Relativizarea sensului juridic al termenilor folosiți determină apariția unor noțiuni improprii care nu se mai integrează în domeniul legislativ reglementat, destinatarul normei fiind pus în situația de a nu mai cunoaște obligațiile legale care îi incumbă, ceea ce creează premisele aplicării discreționare a legii de către organele competente. Avocatul Poporului consideră că prin aplicarea dispozițiilor criticate se poate ajunge chiar la situația ca, din lipsa reperelor clare privitoare la individualizarea infracțiunilor, infracțiunile și pedepsele aferente aplicate să nu poată fi încadrate și individualizate, după caz, în acord cu infracțiunea săvârșită (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010 ).

5. Avocatul Poporului reclamă și faptul că textele de lege criticate sunt deficitare și din perspectiva lipsei de corelare cu prevederile din același act normativ, în ceea ce privește încadrarea infracțiunii de practicare a profesiei de medic de către o persoană care nu are această calitate [art. 393 alin. (1) și art. 488 alin. (1)] și punerea în mișcare a acțiunii penale aferente [art. 393 alin. (3) și art. 488 alin. (3)], precum și cu cele ale Codului penal la care textele criticate din lege fac trimitere [art. 348 din Codul penal — Exercitarea fără drept a unei profesii sau activități]. Or, Curtea Constituțională, în jurisprudența sa a constatat că „legea trebuie să întrunească cele trei cerințe de calitate care rezultă din art. 1 alin. (5) din Constituție — claritate, precizie și previzibilitate. Detaliind cele trei exigențe instanța de contencios constituțional a precizat că „cerința de claritate a legii vizează caracterul neechivoc al obiectului reglementării, cea de precizie se referă la exactitatea soluției legislative alese și a limbajului folosit, în timp ce previzibilitatea legii privește scopul și consecințele pe care le antrenează” (a se vedea deciziile Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010 și nr. 183 din 2 aprilie 2014). Ca atare, respectarea legilor este obligatorie, însă nu se poate pretinde unui subiect de drept să respecte o lege care nu este clară, precisă și previzibilă, întrucât acesta nu își poate adapta conduita în funcție de ipoteza normativă a legii. De aceea, legiuitorul trebuie să manifeste o deosebită atenție atunci când adoptă un act normativ” (a se vedea, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 1 din 10 ianuarie 2014).

6. Avocatul Poporului invocă Decizia Curții Constituționale nr. 72 din 29 ianuarie 2019, prin care s-a statuat că normele legale care privesc procesul penal trebuie să fie clare, precise și previzibile, ceea ce presupune, printre altele, și obligația legiuitorului de a reglementa un cadru normativ coerent în care normele edictate să se completeze și să se dezvolte reciproc într-un mod armonios, fără a crea antinomii între actul normativ care constituie sediul general al materiei și cele care reglementează aspecte particulare sau speciale ale acesteia. Prin urmare, aceste din urmă acte normative trebuie să se

coroboreze cu Codul de procedură penală, să se integreze în mod organic în concepția de ansamblu a acestuia și să detalieze prevederile procedural penale. Or, sintagma „înștiințarea prealabilă” a colegiului al cărui membru este medicul care săvârșește infracțiunea sau a colegiului teritorial al cărui membru este medicul stomatolog, respectiv și a Biroului executiv național, cu privire la acțiunea penală împotriva acestora referitoare la fapte ce au legătură cu exercitarea profesiei de medic/exercitarea profesiei de medic stomatolog, trebuie raportată la dispozițiile generale de procedură penală, care prevăd că actele procesuale penale sunt manifestări de voință care se produc în momentul îndeplinirii condițiilor legale, cu evaluarea probelor și a cerințelor formale specifice. Astfel, în procedura penală nu există prevăzut un act prealabil punerii în mișcare a acțiunii penale, de natură să fie comunicat unei instituții sau organizații profesionale. Prin urmare, nu poate fi stabilită natura juridică a acestei instituții de drept procesual, întrucât normele sunt redactate în termeni specifici unor condiții de procedibilitate, dar se referă la o instituție care nu este susceptibilă de a suporta condiția reglementată de texte. A admite că norma ar institui fără echivoc o condiție de procedibilitate înseamnă că aceasta nu ar putea fi adusă la îndeplinire, pentru că nu se poate identifica un moment procesual în care obligația să devină actuală, procurorul neputând să comunice o măsură pe care încă nu a dispus-o, așadar în legătură cu care nu a constatat încă dacă sunt îndeplinite toate condițiile de legalitate (condiții care trebuie verificate la momentul luării măsurii, și nu într-un alt moment anterior acesteia).

7. O noțiune legală poate avea un conținut și un înțeles autonom diferite de la o lege la alta, cu condiția ca legea care utilizează termenul respectiv să îl și definească. Astfel, legiuitorul trebuie să prevadă cu exactitate obligațiile pe care le au organele judiciare, care se impun a fi circumscrise modului concret de realizare a atribuțiilor acestora, prin stabilirea, în mod neechivoc, a operațiunilor pe care acestea le îndeplinesc în exercitarea atribuțiilor lor. Însă, în soluționarea cauzei, procurorul nu se poate îndepărta de conținutul normei, realizând delimitări ce intră în competența puterii legiuitoare. În acest sens, instanța de contencios constituțional a statuat că o consecință a prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, care prevăd obligativitatea respectării, în România, a Constituției, a supremației sale și a legilor, este aceea că legiuitorul trebuie să reglementeze din punct de vedere normativ atât cadrul de desfășurare a procesului penal, cât și competența organelor judiciare și modul concret de realizare a fiecărei subdiviziuni, a fiecărei etape a procesului penal (deciziile Curții Constituționale nr. 302 din 4 mai 2017 și nr. 390 din 2 iulie 2014). În consecință, autorul excepției apreciază că textele criticate nu îndeplinesc standardele de claritate, precizie și previzibilitate ale legii, încălcând principiul legalității procesului penal, reglementat la art. 2 din Codul de procedură penală, și, prin urmare, și prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, care prevăd obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor.

8. În ceea ce privește neconstituționalitatea textelor criticate față de dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituție, Avocatul Poporului susține că, dacă textele legale sunt interpretate ca instituind o condiție de procedibilitate, atunci acestea contravin caracterului echitabil al procedurii penale. Exigențele procesului echitabil nu pot fi conciliate cu cerința ca înștiințarea colegiului al cărui membru este medicul care săvârșește infracțiunea sau a colegiului teritorial al cărui membru este medicul stomatolog să fie prealabilă punerii în mișcare a acțiunii penale, în condițiile în care organul de urmărire penală are obligația să îl informeze de îndată pe inculpat, iar nu o altă persoană, asupra punerii în mișcare a acțiunii și asupra calității sale procesuale. De asemenea, în conceptul de proces echitabil este inclus și dreptul la o apărare eficientă, iar aceasta nu poate fi realizată în condițiile în care, cu prioritate, este înștiințat colegiul al cărui

membru este medicul care săvârșește infracțiunea sau colegiul teritorial al cărui membru este medicul stomatolog, respectiv Biroul executiv național.

9. Avocatul Poporului consideră că este încălcată și o altă garanție instituită în considerarea dreptului la un proces echitabil, respectiv egalitatea armelor, care implică faptul că orice parte a unei proceduri trebuie să aibă posibilitatea să își prezinte punctul de vedere în condiții care să nu o dezavantajeze față de celelalte părți sau de acuzare. Invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, toate elementele ce țin de procedură trebuie să se desfășoare într-o manieră contradictorie, cu respectarea egalității de arme între acuzare și apărare. Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului, cât și inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoștință de și de a putea aduce observații referitoare la toate probele prezentate sau la observațiile depuse de către cealaltă parte în vederea influențării deciziei instanței (Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunțată în Cauza Rowe și Davis împotriva Regatului Unit, paragraful 60). Legislația națională poate îndeplini această exigență în diverse maniere dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze că partea adversă este la curent cu depunerea observațiilor și are posibilitatea veritabilă să le comenteze (Hotărârea din 28 august 1991, pronunțată în Cauza Brandstetter împotriva Austriei) Astfel, fiecare parte are dreptul să participe la prezentarea argumentarea și dovedirea pretențiilor sau apărărilor sale precum și să discute și să combată susținerile și probele celeilalte părți. Din perspectiva protejării drepturilor omului Curtea Constituțională a observat că principiul contradictorialității este un element al principiului egalității armelor și al dreptului la un proces echitabil. Având în vedere aceste considerente în condițiile în care inculpatul nu are acces de îndată la acțiunea penală declanșată împotriva sa de parchet, dar colegiul în care acesta este înscris are acces, fără ca inculpatul să aibă posibilitatea să se apere în fața reprezentanților colegiilor sau a parchetelor, după caz, decât ulterior, autorul excepției de neconstituționalitate apreciază că se aduce atingere egalității de arme în procesul penal (a se vedea, în acest caz, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în Cauza Borgers împotriva Belgiei, precum și Decizia Curții Constituționale nr. 136 din 20 martie 2018). Reglementând în acest mod legiuitorul a restrâns în mod absolut posibilitatea persoanelor vizate de normele în cauză de a avea cunoștință și de a dezbate măsurile penale dispuse împotriva lor, plasându-le într-o situație dezavantajoasă față de colegii și față de procuror. Ca atare redactarea textelor de lege, în varianta criticată, afectează garanțiile constituționale referitoare la dreptul la un proces echitabil prevăzute de art. 21 alin. (3) din Constituție.

10. Cu privire la neconstituționalitatea textelor criticate față de dispozițiile art. 131 și 132 din Constituție, care reglementează rolul Ministerului Public și statutul procurorilor, Avocatul Poporului apreciază că acestea sunt contrare dispozițiilor Legii fundamentale, întrucât în interpretarea potrivit căreia textele supuse controlului ar institui o condiție de procedibilitate acestea subordonează activitatea procurorului față de un organism din afara sistemului judiciar — Colegiul Medicilor din România. Sintagma „înștiințarea prealabilă” a colegiului al cărui membru este medicul care săvârșește infracțiunea sau a colegiului teritorial al cărui membru este medicul stomatolog respectiv a Biroului executiv național, cu privire la acțiunea penală împotriva acestora referitoare la fapte ce au legătură cu exercitarea profesiei de medic/exercitarea profesiei de medic stomatolog, prevăzută de art. 393 alin. (3) și art. 488 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, afectează rolul Ministerului Public, prevăzut de art. 131 din Constituție, limitându-i posibilitatea de a-și îndeplini misiunea dată de legiuitorul constituant, aceea de a apăra ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Textele în cauză încalcă, în egală măsură, și art. 132

din Legea fundamentală, referitor la statutul procurorilor. Astfel, potrivit acestui din urmă text, există raporturi de conducere și subordonare doar în plan vertical, nu și în plan orizontal, în raport cu alte instituții (în acest caz, Colegiul Medicilor din România).

11. Actele procesuale penale sunt manifestări de voință care se produc în momentul îndeplinirii condițiilor legale, cu evaluarea probelor și a cerințelor formale specifice, iar în procedura penală nu există prevăzut un act prealabil punerii în mișcare a acțiunii penale, de natură să fie comunicat unei instituții sau organizații profesionale. În acest caz, punerea în mișcare a acțiunii penale semnifică trecerea urmăririi penale într-o nouă etapă procedurală și se dispune doar de către procuror din oficiu sau la propunerea motivată a organului de cercetare penală, prin ordonanță, și nu poate face obiectul delegării, orice dispoziție contrară în acest sens fiind în dezacord cu prevederile art. 131 și 132 din Legea fundamentală.

12. De altfel, într-un astfel de moment procesual (punerea în mișcare a acțiunii penale), Ministerului Public i-ar putea reveni anumite obligații doar dacă persoana cercetată are o anumită funcție publică pentru care legea sau Constituția a prevăzut o protecție specială, de exemplu, sub forma imunității (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 136 din 20 martie 2018). Dacă după luarea unei măsuri procesuale penale se poate accepta o procedură de informare a instituției căreia îi aparține persoana cercetată, pentru care aceasta să aprecieze asupra integrității și probității morale a propriului membru, astfel încât pretinsele fapte penale să nu se răsfrângă asupra instituției în cauză, o astfel de obligație a procurorului, care îi revine însă înainte de punerea în mișcare a acțiunii penale, afectează independența acestuia și este contrară prevederilor art. 131 și 132 din Legea fundamentală.

13. Se mai arată că instanța constituțională a constatat că reglementarea competențelor organelor judiciare reprezintă un element esențial ce decurge din principiul legalității, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept. Aceasta deoarece o regulă esențială a statului de drept este aceea că atribuțiile/competențele autorităților sunt definite prin lege. Principiul legalității presupune, în principal, că organele judiciare acționează în baza competenței pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispozițiile de drept substanțial, cât și pe cele de drept procedural incidente, inclusiv normele de competență. Așadar, având în vedere importanța regulilor de competență în materia penală, legiuitorului îi incumbă obligația de a adopta prevederi care să determine respectarea acesteia în practică, prin reglementarea unor competențe adecvate aplicabile în caz contrar. Aceasta deoarece aplicarea efectivă a legislației poate fi obstrucționată prin absența unor competențe corespunzătoare, precum și printr-o reglementare insuficientă sau selectivă a acestora.

14. Potrivit art. 30 alin. (1) și art. 33 din Legea nr. 47/1992, actul a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

15. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

16. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10, 29 și 33 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

17. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 393 alin. (3) și ale art. 488 alin. (3) din Legea

nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015. Textele de lege criticate au următorul cuprins:

— Art. 393 alin. (3): „Acțiunea penală împotriva unui membru al CMR cu privire la fapte ce au legătură cu exercitarea profesiei de medic se pune în mișcare cu înștiințarea prealabilă a colegiului al cărui membru este medicul respectiv.”;

— Art. 488 alin. (3): „Acțiunea penală împotriva unui membru al CMSR cu privire la fapte ce au legătură cu exercitarea profesiei de medic stomatolog se pune în mișcare cu înștiințarea prealabilă a colegiului teritorial al cărui membru este medicul stomatolog respectiv și a Biroului executiv național.”

18. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5), în componenta privind calitatea legii respectiv obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, art. 21 alin. (3), care prevede dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, și în art. 131 și 132 din Constituție, care reglementează rolul Ministerului Public și statutul procurorilor.

19. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că titlul XII din Legea nr. 95/2006 reglementează exercitarea profesiei de medic, precum și organizarea și funcționarea Colegiului Medicilor din România. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 376 alin. (1) din lege, profesia de medic se exercită, pe teritoriul României, în condițiile acestei legi, de către persoanele fizice posesoare ale unui titlu oficial de calificare în medicină: diplomă de medic, eliberată de o instituție de învățământ superior medico-farmaceutic acreditată din România, certificatul de medic specialist, eliberat de Ministerul Sănătății, diploma, certificatul sau un alt titlu care atestă formarea de bază de medic și, respectiv, de medic specialist eliberate conform normelor UE de către celelalte state membre ale UE, statele aparținând SEE sau de Confederația Elvețiană ori dobândite într-un stat terț și recunoscute de unul dintre statele membre ale UE, statele aparținând SEE sau de Confederația Elvețiană, de îndată ce titularul său are o experiență profesională de 3 ani pe teritoriul statului care a recunoscut respectivul titlu de calificare, ori echivalate în România, în condițiile legii [art. 377 alin. (3) din lege].

20. În scopul asigurării în orice împrejurare a intereselor pacientului, în temeiul art. 381 alin. (1) din lege, profesia de medic are la baza exercitării sale independența și libertatea profesională a medicului, precum și dreptul de decizie asupra hotărârilor cu caracter medical. Având în vedere natura profesiei de medic și obligațiile fundamentale ale medicului față de pacientul său, legea prevede expres că „medicul nu este funcționar public și nu poate fi asimilat acestuia” [art. 381 alin. (2) din lege] și stabilește autoritățile competente în monitorizarea și controlul exercitării profesiei de medic: Colegiul Medicilor din România (CMR) și Ministerul Sănătății (art. 379 din lege).

21. Potrivit dispozițiilor art. 385 din lege, pot exercită profesia de medic persoanele care întrunesc una dintre condițiile prevăzute la art. 376, dețin un titlu oficial de calificare în medicină, nu se găsesc în vreunul dintre cazurile de nedemnitate [(i) medicul care a fost condamnat definitiv pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni contra umanității sau vieții în împrejurări legate de exercitarea profesiei de medic și pentru care nu a intervenit reabilitarea, (ii) medicul căruia i s-a aplicat pedeapsa interdicției de a exercita profesia, pe durata stabilită, prin hotărâre judecătorească sau disciplinară — art. 388 din lege] sau incompatibilitate prevăzute de lege [(i) calitatea de angajat sau colaborator al unităților de producție ori de distribuție de produse farmaceutice sau materiale sanitare (ii) starea de sănătate fizică sau psihică necorespunzătoare pentru exercitarea profesiei medicale — art. 389 din lege], sunt apte din punct de vedere medical pentru exercitarea profesiei de medic și sunt membre ale CMS (așadar, au depus jurământul lui Hipocrate în formularea modernă adoptată de Asociația Medicală Mondială în cadrul Declarației de la Geneva din

anul 1975, cuprinsă în art. 384 din lege), cu excepțiile prevăzute de lege, cazuri în care au obligația să înștiințeze Ministerul Sănătății cu privire la prestarea temporară sau ocazională de servicii medicale pe teritoriul României și să fie înregistrate pe această perioadă la CMR. Potrivit art. 390 alin. (3) și (4) din lege, certificatul de membru se acordă pe baza documentelor care atestă formarea în profesie, a certificatului de sănătate, a declarației pe propria răspundere privind îndeplinirea condițiilor referitoare la demnitate, compatibilitate și starea de sănătate și a certificatului de cazier judiciar și devine operativ numai după încheierea asigurării de răspundere civilă. Certificatul de membru al CMR este avizat anual pe baza asigurării de răspundere civilă, pentru greșeli în activitatea profesională, valabilă pentru anul respectiv. Medicii care au obținut certificatul de membru al CMR pot desfășura activități medicale potrivit pregătirii profesionale în sistemul public de sănătate sau/și în sistemul privat, fie ca angajați, fie ca persoană fizică independentă pe bază de contract [art. 386 alin. (3) din lege].

22. În temeiul art. 386 alin. (1) și (2) din lege, în România, profesia de medic se exercită cu drept de liberă practică cu titlul profesional corespunzător calificării profesionale însușite: medic de medicină generală pentru medicii care întrunesc condițiile prevăzute la art. 64 lit. d), respectiv medic specialist în una dintre specialitățile clinice sau paraclinice prevăzute de Nomenclatorul specialităților medicale, medico-dentare și farmaceutice pentru rețeaua de asistență medicală. În vederea exercitării dreptului de liberă practică, casele de asigurări de sănătate încheie un contract cu medicul specialist într-o specialitate clinică, prin care acesta dobândește dreptul de a elibera bilete de trimitere pentru specialități clinice, biletele de trimitere pentru investigații paraclinice și prescripții medicale pentru medicamente cu sau fără contribuție personală în tratamentul ambulatoriu, suportate din bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului [art. 386 alin. (5) din lege]. Medicii care nu îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 64 lit. d) și care nu au dobândit un titlu de medic specialist exercită profesia cu competențe limitate, sub îndrumarea și supravegherea unui medic de medicină generală cu drept de liberă practică, respectiv a unui medic specialist cu drept de liberă practică, cu respectarea prevederilor art. 22 din Ordonanța Guvernului nr. 18/2009 privind organizarea și finanțarea rezidențiatului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 31 august 2009 [art. 386 alin. (1³) din lege].

23. Potrivit Statutului Colegiului Medicilor din România, aprobat prin Hotărârea Adunării generale naționale a Colegiului Medicilor din România nr. 1/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 435 din 4 mai 2022, CMR se organizează și funcționează, în baza legii și a propriului statut, ca organizație profesională națională a medicilor, fiind o instituție de drept public, neguvernamentală, apolitică și fără scop patrimonial, cu personalitate juridică, autonom în raport cu orice autoritate publică, exercitându-și atribuțiile fără posibilitatea vreunei imixtiuni (art. 1 din statut). Ca organizație profesională, CMR promovează drepturile și interesele membrilor săi în toate sferele de activitate, apără onoarea și libertatea medicului, asigură respectarea de către medici a obligațiilor ce le revin față de pacient și de sănătatea publică [art. 2 alin. (1) din statut]. CMR are ca principal obiect de activitate controlul și supravegherea exercitării profesiei de medic, aplicarea legilor și a regulamentelor care organizează și reglementează exercițiul profesiei, reprezentarea intereselor profesiei de medic și păstrarea prestigiului acestei profesii în cadrul vieții sociale [art. 4 alin. (1) din statut]. CMR este reprezentant al corpului profesional din România în relațiile cu autoritățile și instituțiile guvernamentale și neguvernamentale și colaborează, în condițiile legii, cu toate instituțiile competente [art. 2 alin. (2) și art. 3 din statut].

24. Din analiza cadrului normativ în vigoare, rezultă că exercitarea profesiei de medic este strict reglementată de lege,

CMR, ca autoritate competentă în monitorizarea și controlul exercitării acestei profesii, având un rol exclusiv în verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative privind calitatea de medic, atribuirea dreptului de liberă practică sau de exercitare a profesiei cu competențe limitate, respectiv suspendarea acestui drept pe durata stării de incompatibilitate stabilită de comisia specială, constituită la nivelul colegiului din care face parte medicul.

25. Mai mult, dispozițiile art. 393 alin. (1) din lege prevăd că „practicarea profesiei de medic de către o persoană care nu are această calitate constituie infracțiune și se pedepsește conform Codului penal”, iar, potrivit art. 348 din Codul penal — Exercitarea fără drept a unei profesii sau activități, „exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activități pentru care legea cere autorizație ori exercitarea acestora în alte condiții decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârșirea unor astfel de fapte se sancționează potrivit legii penale, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă”. În continuare, dispozițiile art. 393 alin. (2) din lege prevăd că „CMR, prin președintele colegiului teritorial, este în drept să exercite acțiunea civilă sau să sesizeze, după caz, organele de urmărire penală ori autoritățile competente, pentru urmărirea și trimiterea în judecată a persoanelor care își atribuie sau care întrebuințează fără drept titlul ori calitatea de medic sau care practică în mod nelegal medicina”. În succesiunea temporală a desfășurării procedurilor judiciare, legea prevede la art. 393 alin. (3), care este norma criticată în prezenta cauză, că „acțiunea penală împotriva unui membru al CMR cu privire la fapte ce au legătură cu exercitarea profesiei de medic se pune în mișcare cu înștiințarea prealabilă a colegiului al cărui membru este medicul respectiv”, iar, după soluționarea cauzelor, „instanțele de judecată civile sau penale, din oficiu, vor comunica CMR hotărârile judecătorești rămase definitive, prin care s-au pronunțat cu privire la fapte exercitate în timpul și în legătură cu profesia de către medici pe teritoriul României” [art. 393 alin. (4) din lege], în vederea constatării stării de nedemnitate a medicului, condiție care face imposibilă continuarea exercitării profesiei.

26. Cu alte cuvinte, în cazul în care constată practicarea profesiei de medic de către o persoană care nu are această calitate, CMR este în drept să sesizeze organele de urmărire penală în vederea începerii urmăririi penale in rem cu privire la săvârșirea acestei infracțiuni. Potrivit dispozițiilor art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală, atunci când există indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul va dispune continuarea urmăririi penale față de aceasta, care dobândește calitatea de suspect, iar, în ipoteza în care procurorul constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, pune în mișcare acțiunea penală prin ordonanță. Cu privire la momentul și condițiile în care este pusă în mișcare acțiunea penală față de persoana care dobândește astfel calitatea de inculpat, Curtea Constituțională s-a pronunțat, de exemplu, prin deciziile nr. 99 din 1 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 27 iunie 2018, și nr. 111 din 28 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 445 din 4 iunie 2019, în care, analizând coroborat dispozițiile art. 7 alin. (1), ale art. 15 și ale art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală, a desprins condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea dispune punerea în mișcare a acțiunii penale. Astfel, procurorul trebuie să constate existența unor probe din care să rezulte că o persoană a săvârșit o infracțiune [pentru a fi îndeplinită această condiție, nu trebuie să se constate, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, acest lucru fiind apanajul instanței judecătorești, potrivit art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală], pe de-o parte, precum și inexistența unei cauze legale, dintre cele prevăzute de

dispozițiile art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, care să împiedice punerea în mișcare a acțiunii penale, pe de altă parte. Procurorul este obligat să dispună punerea în mișcare a acțiunii penale, cu excepția cazului în care acesta aplică dispozițiile art. 318 din același act normativ. Aceasta rezultă din folosirea de către legiuitor, în cuprinsul art. 7 alin. (1) din Codul de procedură penală, a sintagmei „este obligat”, astfel încât nu se poate interpreta că există o facultate a procurorului de a amâna momentul punerii în mișcare a acțiunii penale, cu excepția aplicării dispozițiilor art. 318 din același act normativ (a se vedea Decizia nr. 99 din 1 martie 2018, precitată, paragraful 45). Așa fiind, contrar susținerilor autorului excepției de neconstituționalitate, dispozițiile art. 393 alin. (3) din lege nu se referă la orice fapte, ci doar la cele privind caracterul ilicit al exercitării profesiei, astfel că nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție în componenta privind calitatea legii, sfera de aplicare a acestor norme fiind clar stabilită, și nici nu sunt deficitare din perspectiva lipsei de corelare cu prevederile din același act normativ, în ceea ce privește încadrarea infracțiunii de practicare a profesiei de medic de către o persoană care nu are această calitate [art. 393 alin. (1)] și punerea în mișcare a acțiunii penale aferente [art. 393 alin. (3) ], precum și cu cele ale Codului penal la care textele criticate din lege fac trimitere (art. 348 din Codul penal).

27. Cât privește critica potrivit căreia „în procedura penală nu există prevăzut un act prealabil punerii în mișcare a acțiunii penale, de natură să fie comunicat unei instituții sau organizații profesionale”, Curtea reține că înștiințarea CMR nu are natura juridică a unei instituții de drept procesual penal,nu instituie „o condiție de procedibilitate” a procesului penal, așa cum susține autorul excepției, procurorul fiind obligat să dispună punerea în mișcare a acțiunii penale, atunci când sunt îndeplinite exclusiv condițiile prevăzute de legea procesual penală. Dispoziția legală care prevede înștiințarea colegiului CMR al cărui membru este medicul împotriva căruia urmează să se dispună punerea în mișcare a acțiunii penale, reglementată în legea care consacră statutul CMR de autoritate competentă în monitorizarea și controlul exercitării profesiei de medic, nu reprezintă decât expresia acestui statut al colegiului. Respectând obligațiile legale, CMR are dreptul să sesizeze organele de urmărire penală pentru începerea urmăririi împotriva persoanelor care, după caz, își atribuie fără drept titlul ori calitatea de medic, întrebuințează fără drept titlul ori calitatea de medic sau practică în mod nelegal medicina, astfel că în mod simetric legea prevede înștiințarea CMR atunci când împotriva unui medic organul de urmărire penală a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, respectiv comunicarea către CMR

a hotărârii judecătorești definitive prin care instanța de judecată a dispus cu privire la fapte exercitate în timpul și în legătură cu profesia de către medic.

28. În ceea ce privește criticile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 393 alin. (3) din lege prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3), art. 131 și 132 din Constituție Curtea reține că acestea sunt întemeiate pe aceeași interpretare eronată potrivit căreia norma legală criticată instituie o condiție de procedibilitate. Or, exigențele după care se desfășoară un proces echitabil nu au nicio legătură cu cerința înștiințării prealabile a colegiului al cărui membru este medicul care săvârșește infracțiunea despre punerea în mișcare a acțiunii penale, de vreme ce organul de urmărire penală are obligația de a-l informa de îndată pe inculpat cu privire la măsura procesuală dispusă împotriva sa, precum și cu privire la drepturile și obligațiile legale care îi revin. În mod contrar celor susținute de autorul excepției, norma criticată nu restrânge în niciun fel posibilitatea persoanei împotriva căreia a fost pusă în mișcare acțiunea penală de a fi informată și de a contesta măsura penală dispusă împotriva ei, și cu atât mai puțin nu are ca efect plasarea medicului într-o situație dezavantajoasă față de CMR, așa cum nici nu poate avea ca efect subordonarea activității procurorului față de un organism din afara sistemului judiciar. Prin urmare, Curtea nu poate reține afectarea garanțiilor constituționale referitoare la dreptul la un proces echitabil prevăzute de art. 21 alin. (3) din Constituție, sau afectarea rolului Ministerului Public și a statutului procurorilor, cuprinse în art. 131 și 132 din Constituție.

29. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate având ca obiect prevederile art. 488 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 Curtea reține că norma criticată, conținută de titlul XIII — Exercitarea profesiei de medic stomatolog. Organizarea și funcționarea Colegiului Medicilor Stomatologi din România, are o reglementare similară celei anterior analizate, dar cu privire la medicii stomatologi. Astfel, în mod identic medicilor, acțiunea penală împotriva unui medic stomatolog, membru al Colegiului Medicilor Stomatologi din România, cu privire la fapte ce au legătură cu exercitarea profesiei, se pune în mișcare cu înștiințarea prealabilă a colegiului teritorial al cărui membru este medicul stomatolog, respectiv a Biroului executiv național. Având în vedere identitatea soluțiilor legislative și a criticilor de neconstituționalitate formulate, Curtea constată că argumentele reținute în prealabil cu privire la art. 393 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 sunt pe deplin aplicabile în ceea ce privește excepția având ca obiect art. 488 alin. (3) din aceeași lege, astfel că soluția nu poate fi decât respingerea acesteia ca neîntemeiată.

← DECRET privind acordarea gradului de general de brigadă cu o...		HOTĂRÂRE privind scoaterea unor părți din bunul imobil... →

Publicate în același Monitor Oficial:

DECRET privind trecerea în rezervă a unui general-locotenent cu trei stele din Ministerul Apărării Naționale DECRET privind acordarea gradului de general de brigadă cu o stea, la trecerea în rezervă, unui colonel din Ministerul Apărării Naționale HOTĂRÂRE privind scoaterea unor părți din bunul imobil identificat cu numărul MF 160539 din inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului și din administrarea Ministerului Educației și Cercetării, prin Universitatea de Științe... DECIZIE pentru modificarea Deciziei prim-ministrului nr. 295/2021 privind numirea membrilor Comitetului de supraveghere al Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc Decizia ÎCCJ nr. 26/2025. Camătă. Confiscarea specială se aplică doar dobânzii, nu și sumei împrumutate