Decizia CCR nr. 683 din 19.11.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 193,art. 194 alin. 1, art. 196 alin. 2 şi (3) şi art. 4 din Codul penal cu aplicarea art. 3 din Legea nr. 187/2012 pt. punerea în aplicare a Legii nr....
| Comentarii |
|
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
DECIZIA
Nr. 683
din 19 noiembrie 2014
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 193,art. 194 alin. (1), art. 196 alin. (2) și (3) și art. 4 din Codul penal cu aplicarea art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal
Augustin Zegrean - președinte
Valer Dorneanu - judecător
Toni Greblă - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ștefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Puskás Valentin Zoltán - judecător
Tudorel Toader - judecător
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Cu participarea în ședința publică din 4 noiembrie 2014 a reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 193,art. 194 alin. (1), art. 196 alin. (2) și (3) și art. 4 din Codul penal cu aplicarea art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepție ridicată din oficiu de către instanța de judecată în Dosarul nr. 54.154/301/2013 al Judecătoriei Sectorului 3 București - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 484D/2014.
2. Dezbaterile au avut loc în ședința din 4 noiembrie 2014 cu participarea reprezentantului Ministerului Public și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când Curtea a amânat succesiv pronunțarea pentru 11 noiembrie 2014, 12 noiembrie 2014 și, respectiv, 19 noiembrie 2014.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
3. Prin Încheierea din 29 aprilie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 54.154/301/2013, Judecătoria Sectorului 3 București - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 196 alin. (2) și (3) raportat la art. 194 alin. (1) și art. 193 din Codul penal, precum și art. 4 din Codul penal cu aplicarea art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepție ridicată din oficiu de instanța de judecată într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cauze penale în care se fac cercetări cu privire la săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută si pedepsită de art. 184 alin. 1 si 3 din Codul penal din 1969
4. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale referitoare la egalitatea în drepturi, la accesul liber la justiție și la dreptul la viață și la integritate fizică și psihică. Astfel, dezincriminarea infracțiunii de vătămare corporală din culpă săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru efectuarea unei activități, ce are ca rezultat vătămări corporale ce necesită până la 90 de zile de îngrijiri medicale, este neconstituțională, fapta fiind de natura și gravitatea necesară a justifica protecția socială cu caracter public, penal, având în vedere, de exemplu, frecvența mare a accidentelor de circulație soldate cu vătămări corporale, prin raportare la egalitatea în fața legii - fiind evidentă discriminarea față de cei judecați și condamnați definitiv pentru fapte similare de vătămare corporală din culpă ce au necesitat peste 10 zile de îngrijiri medicale. Instanța apreciază totodată că prin dezincriminarea acestei fapte a cărei periculozitate socială este evident ridicată garantarea dreptului la integritate fizică și psihică și a accesului la justiție este înlăturată, victimele acestor infracțiuni fiind obligate să urmeze proceduri civile costisitoare pentru repararea prejudiciilor de cele mai multe ori însemnate ca valoare atunci când este vorba de îngrijiri medicale ce depășesc 20-30 de zile, fără a fi necesar a mai aminti de cele încadrate între 40-90 de zile de îngrijiri medicale.
5. Așa fiind, instanța socotește ca neconstituțională dezincriminarea infracțiunii prevăzute de art. 184 alin. 3 raportat la art. 180 alin. 2 și art. 182 alin. 1 din Codul penal din 1969, consecință a dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 187/2012 prin raportare la art. 196 alin. (2) și (3), art. 194 alin. (1) și art. 193 din actualul Cod penal.
6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.
7. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:
8. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
9. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 193 cu denumirea marginală Lovirea sau alte violențe, art. 194 alin. (1) cu denumirea marginală Vătămarea corporală, art. 196 alin. (2) și (3) cu denumirea marginală Vătămarea corporală din culpă și art. 4 cu denumirea marginală Aplicarea legii penale de dezincriminare din Codul penal cu aplicarea art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care au următorul conținut:
- Art. 193 din Codul penal:"(1) Lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă.
(3) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
- Art. 194 alin. (1) din Codul penal:"(1) Fapta prevăzută în art. 193, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecințe:
a) o infirmitate;
b) leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;
c) un prejudiciu estetic grav și permanent;
d) avortul;
e) punerea în primejdie a vieții persoanei, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. ";
- Art. 196 alin. (2) și (3) din Codul penal:"(2) Fapta prevăzută în art. 194 alin. (1) săvârșită din culpă se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
(3) Când fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.";
- Art. 4 din Codul penal:"Legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.";
- Art. 3 din Legea nr. 187/2012:"(1) Dispozițiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile și în situațiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii, inclusiv a formei de vinovăție, cerută de legea nouă pentru existența infracțiunii.
(2) Dispozițiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situația în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire."
10. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 21 referitor la Accesul liber la justiție și art. 22 referitor la Dreptul la viață și la integritate fizică și psihică.
11. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că aceasta a fost ridicată din oficiu de către Judecătoria Sectorului 3 București - Secția penală într-un dosar în care la data de 17 octombrie 2013 inculpata a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută și pedepsită de art. 184 alin. 1 și 3 din Codul penal din 1969. Potrivit acelor dispoziții constituia infracțiune fapta săvârșită din culpă prin care s-au produs vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare între 10 și maximum 60 de zile de îngrijiri medicale, vătămări ce au fost produse ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea unei anume activități (cum ar fi nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la circulația pe drumurile publice urmată de un accident de circulație soldat cu victime cărora li s-au pricinuit vătămări corporale).
12. La data de 1 februarie 2014, potrivit art. 250 coroborat cu art. 246 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Codul penal din 1969 a fost abrogat. Noile dispoziții penale care sancționează faptele de vătămare corporală din culpă se regăsesc în art. 196, sens în care alin. (1) are în vedere producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile, iar alin. (2) și (3) are în vedere producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale. În ce privește infracțiunea prevăzută de art. 196 alin. (2) și (3) din Codul penal, legiuitorul a înțeles să o incrimineze, asemeni vechii reglementări, prin stabilirea în conținutul său a laturii subiective sub forma culpei, precum și a laturii obiective în ce privește urmarea imediată care constă în producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale. Cu toate acestea, infracțiunea prevăzută de art. 196 alin. (1), deși a preluat aceleași elemente constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 184 alin. 1 și 3 din Codul penal din 1969 (adică existența culpei, precum și vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare un număr maxim de îngrijiri medicale-în prezent 90 de zile), condiționează întrunirea lor de alte 3 elemente alternative, și anume subiectul activ al infracțiunii să se afle sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune. Cu alte cuvinte, producerea unui accident de circulație soldat cu vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile nu mai este infracțiune dacă conducătorul auto nu se află sub influența băuturilor alcoolice sau a altor substanțe psihoactive.
13. De aceea, instanța de judecată apreciază că, ținând seama de împrejurarea că fapta supusă cercetării judecătorești, deși era infracțiune sub tărâmul Codului penal din 1969, în prezent a fost dezincriminată, întrucât, în acord cu art. 3 din Legea nr. 187/2012, nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive, o astfel de dezincriminare lipsește persoanele vătămate de protecția penală de care au beneficiat anterior, fiind afectat dreptul la integritate fizică și psihică. Totodată, prevederile legale criticate instituie o discriminare între persoanele care au săvârșit infracțiuni identice și au fost condamnate deja pentru acestea și persoanele care până la apariția legii noi nu au fost încă judecate.
14. Cu privire la critica referitoare la încălcarea principiului egalității în fața legii, Curtea constată că, potrivit art. 595 din Codul de procedură penală, dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a intervenit o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea, instanța va lua măsuri pentru ducerea la îndeplinire a dispozițiilor art. 4 din Codul penal referitor la aplicarea legii penale de dezincriminare. Așa fiind, nu poate fi primită susținerea privitoare la afectarea dispozițiilor constituționale ale art. 16, întrucât nu poate fi pus semnul egalității între persoanele condamnate definitiv și cele care se află în curs de judecată.
15. De aceea, Curtea reafirmă faptul că, în ce privește principiul egalității, în mod constant, în jurisprudența sa a statuat că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional. Această soluție este în concordanță și cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferență de tratament, făcută de stat între indivizi aflați în situații analoage, trebuie să își găsească o justificare obiectivă și rezonabilă. Or, în prezenta cauză, persoanele la care se face referire nu se regăsesc în situații identice (unele au fost condamnate definitiv, iar altele nu), astfel că se justifică în mod obiectiv și rezonabil tratamentul juridic neomogen la care se referă autorul excepției, principiul egalității în fața legii presupunând instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea Decizia nr. 379 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 7 august 2014).
16. În ce privește critica referitoare la încălcarea accesului liber la justiție în vederea protejării dreptului la integritate fizică și psihică a persoanei, Curtea constată că, deși o astfel de faptă nu mai constituie infracțiune, partea vătămată se poate îndrepta împotriva autorului său urmând procedurile civile, situație care se putea întâmpla și sub tărâmul reglementării anterioare dacă persoana vătămată nu se constituia parte civilă în procesul penal pentru repararea pagubei materiale și a daunelor morale pricinuite. Incriminarea/Dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracțiuni țin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile și existențele constituționale. În cauza de față, Curtea reține că prin reglementarea protecției penale a faptelor care produc anumite consecințe, legiuitorul s-a plasat în interiorul acestei marje, întrucât nicio dispoziție constituțională nu obligă explicit/implicit la stabilirea unui standard de referință care să determine în mod automat incriminarea vătămărilor corporale din culpă prin care s-au produs leziuni ce au necesitat pentru vindecare mai puțin de 90 de zile. Astfel, în acest context legiuitorul are îndreptățirea de a plasa protecția constituțională a valorii care nu intră sub incidența penalului, în sfera răspunderii civile delictuale.
17. În sfârșit, în acord cu dispozițiile art. 61 din Constituție, unica autoritate legiuitoare la țării este Parlamentul, care are deplina libertate de reglementare cu privire la politica penală pe care înțelege să o implementeze.
18. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1- al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată din oficiu de instanța de judecată în Dosarul nr. 54.154/301/2013 al Judecătoriei Sectorului 3 București - Secția penală și constată că dispozițiile art. 193,art. 194 alin. (1), art. 196 alin. (2) și (3) și art. 4 din Codul penal cu aplicarea art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 3 București - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României,
Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 19 noiembrie 2014.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru
OPINIE SEPARATĂ
1. În dezacord cu soluția adoptată, cu majoritate de voturi, prin Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, considerăm că sunt neconstituționale dispozițiile legale criticate prin care a fost dezincriminată infracțiunea de vătămare corporală care a avut ca rezultat producerea unor leziuni care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile, deoarece este afectat dreptul la integritate fizică consacrat de art. 22 alin. (1) din Constituție.
2. Infracțiunea de vătămare corporală avută în vedere de legiuitorul român constă într-o atingere adusă integrității corporale sau sănătăți, vizând, astfel, integritatea fizică a persoanei. Fie că este săvârșită cu intenție, fie că este săvârșită din culpă, obiectul juridic special faptei îl constituie relațiile sociale a căror normală desfășurare nu este posibilă fără ocrotirea prin mijloace de drept penal a securității fizice a persoanei și cărora li se aduce atingere prin săvârșirea actelor de vătămare corporală. Cât privește infracțiunea de vătămare corporală din culpă, aceasta se poate săvârși atât prin activități pozitive (comisiune), cât și prin atitudini negative (omisiune), iar, în ce privește latura subiectivă, aceasta se încadrează potrivit art. 16 alin. (4) din Codul penal, sub forma culpei, adică atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar "nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce ori atunci când nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă".
3. Potrivit dispozițiilor art. 196 alin. (3) coroborat cu art. 196 alin. (2), art. 194 alin. (1) și art. 193 alin. (1) din Codul penal, lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice care produc leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale și care au fost săvârșite ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități, se pedepsesc cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda. Această normă legală vizează și vătămările corporale din culpă produse ca urmare a încălcării reglementărilor legale în materia circulației pe drumurile publice. Cu alte cuvinte, fapta conducătorului auto care a provocat un accident de circulație prin care s-a cauzat vătămarea corporală din culpă a unei persoane a cărei leziuni au necesitat pentru vindecare 90 de zile de îngrijiri medicale nu mai constituie infracțiune.
4. În opinia noastră, legiuitorul, prin reglementarea unui termen atât de extins pentru ca fapta să poată fi calificată ca fiind infracțiune, a prejudiciat protecția constituțională de care se bucură dreptul constituțional la integritate fizică. Potrivit art. 22 alin. (1) din Constituție, dreptul la integritate fizică a persoanei este garantat. Această garanție constituțională, absolută prin natura sa, este opozabilă și, în consecință, trebuie respectată de către legiuitorul ordinar, care, prin întreaga sa activitate normativă, este, astfel, obligat să se supună acesteia. Prin urmare, legiuitorul trebuie să asigure un cadru normativ care să protejeze persoana de ingerințele exterioare care îi afectează dreptul la integritate fizică; protecția normativă are, desigur, o valență dublă, respectiv una preventivă și alta represivă, tocmai pentru a asigura caracterul efectiv al dreptului. Dacă în privința configurării laturii preventive, legiuitorul are o largă marjă de apreciere, în privința celei represive marja sa este limitată în sensul că protecția penală devine mijlocul principal de protecție, iar cea civilă fiind măsura subsidiară care trebuie să o însoțească. Separarea acestora trebuie să fie justificată, pentru că, în caz contrar, s-ar afecta însăși substanța dreptului.
5. Raportând cele de mai sus la ipoteza normativă analizată constatăm că în privința domeniului circulației pe drumurile publice caracterul preventiv al măsurilor etatice prin care se protejează dreptul la integritate fizică se referă chiar la normele de siguranță rutieră, în timp ce normele care pedepsesc conduita contrară măsurilor de siguranță rutieră sunt reprezentate de cele contravenționale sau penale. Așadar, rezultă că din coroborarea textelor anterior arătate din Codul penal se ajunge la slăbirea/fragilizarea protecției penale a dreptului la integritate fizică a persoanei.
6. Într-adevăr, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituție, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării, însă acest principiu constituțional nu trebuie privit izolat, ceea ce înseamnă că aplicarea sa trebuie să țină seama de respectarea atât a drepturilor fundamentale, cât și a celorlalte principii constituționale (a se vedea, Decizia nr. 101 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 15 aprilie 2011). De asemenea, dispozițiile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție reprezintă temeiul constituțional care conferă legiuitorului competența exclusivă de a stabili atât infracțiunile și pedepsele, cât și drepturile și a obligațiile părților din cadrul raportului juridic de drept penal. Este de principiu că, în temeiul textelor constituționale anterior evocate, ține de rolul și de competența exclusivă a Parlamentului de a reglementa măsurile care țin de politica penală a statului, însă aceste măsuri nu se bucură prin ele însele de o prezumție absolută de constituționalitate, din contră, astfel cum s-a arătat mai înainte, acestea trebuie să respecte în primul rând drepturile fundamentale. De altfel, cenzurarea opțiunii legiuitorului de a dezincrimina o infracțiune nu este novatoare, sens în care arătăm că pentru rațiuni ce au ținut de protejarea unor drepturi și libertăți fundamentale, instanța de contencios constituțional a înțeles să sancționeze intervenția legiuitorului referitoare la scoaterea din sfera ilicitului penal a faptelor de insultă și calomnie (a se vedea Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007).
7. În raport cu art. 22 din Constituție, cu referire la dreptul la integritate fizică, politica penală a legiuitorului trebuie să răspundă caracterului ambivalent al acestui drept, respectiv să asigure o protecție penală a acestuia de natură a garanta caracterul efectiv al dreptului. Cu privire la normele legale analizate constatăm că acestea reglementează scoaterea din sfera ilicitului penal a infracțiunilor de vătămare corporală din culpă care au avut ca rezultat un număr de cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale, așadar ele consfințesc decuplarea protecției penale de cea civilă. Apreciem că, prin modul de reglementare a acestei infracțiuni, legiuitorul a încălcat marja sa de apreciere în privința configurării normelor juridice penale, afectând, astfel, protecția constituțională a unui drept fundamental. Din analiza expunerii de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal nu rezultă necesitatea instituirii unui răspuns la o nevoie socială imperioasă care să justifice reglementarea adoptată, ceea ce înseamnă că legiuitorul nu a indicat care a fost scopul legitim urmărit prin această măsură de politică penală, astfel încât este imposibilă realizarea unui examen de proporționalitate a măsurii analizate pentru a se determina dacă aceasta afectează sau nu chiar substanța dreptului. Dincolo de acest aspect apreciem că o asemenea măsură nici nu poate urmări un scop legitim, ceea ce înseamnă că nu îndeplinește un parametru esențial în cadrul unui examen de proporționalitate.
8. Faptul că răspunderea a fost plasată pe tărâmul răspunderii civile delictuale nu este de natură a schimba datele problemei, ci, din contră, demonstrează mecanismul firav de protecție al dreptului. Astfel, în ipoteza în care vătămarea corporală din culpă ar fi preluat soluția legislativă cuprinsă în Codul penal din 1969, partea vătămată se putea constitui ca parte civilă, iar acțiunea sa judiciară era mult ușurată prin faptul că acțiunea civilă era alăturată celei penale. În schimb, în prezent, persoana vătămată trebuie să formuleze ea însăși cerere de chemare în judecată potrivit exigențelor Codului de procedură civilă (art. 194-200 din Cod), cu indicarea chiar a dovezilor și, eventual, prin administrarea unui probatoriu. Toate acestea implică ab initio în sarcina reclamantului cheltuieli judiciare, acestea întinzându-se de la plata taxei judiciare de timbru stabilite în funcție de valoarea pretenției deduse judecății [în condițiile art. 3 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 29 iunie 2013, având în vedere că este o acțiune evaluabilă în bani], cheltuieli ocazionate de onorariul avocațial până la plata expertizelor necesare într-un astfel de caz. De asemenea, sarcina probei pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală a celui vinovat incumbă în mod exclusiv persoanei care a suferit prejudiciul, astfel încât aceasta trebuie să demonstreze existența unei fapte ilicite, vinovăția, existența unui prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre acestea pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală. Așadar, persoana care a suferit astfel de vătămări este pusă într-o situație vulnerabilă, dar și într-o reală dificultate, ea fiind, practic, cea obligată, fără concursul statului, să depună diligențele necesare pentru a-și apăra dreptul la integritate fizică.
9. Mai mult, în cazul în care vătămarea corporală din culpă a fost ca urmare a unui accident de circulație, atunci autorul acesteia, știind că nu mai este răspunzător din punct de vedere penal, este tentat să ignore regulile referitoare la traficul rutier câtă vreme singura sancțiune posibilă constă într-o răspundere civilă delictuală care, potrivit art. 24 alin. (2) lit. b) din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 12 noiembrie 2014, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, este acoperită de polița de răspundere civilă auto până la concurența sumei de 5.000.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României. Așadar, persoana vătămată ajunge de iure să se judece cu societatea de asigurări, având în vedere că "drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați" [a se vedea art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 30 decembrie 1995]. Rezultă că, prin efectul contractului de asigurare, persoana vinovată nu suportă în mod direct rigorile răspunderii civile sau penale, persoana vătămată fiind astfel obligată să își apere ea singură dreptul subiectiv în raport cu societatea de asigurări. În aceste condiții, ținând cont de obligația statului de garantare a dreptului la integritate fizică a persoanei, apreciem că legiuitorul nu poate adopta o reglementare care, din punct de vedere penal, să exonereze persoana vinovată de încălcarea integrității corporale ori a sănătății altei persoane, în caz contrar, așadar, prin crearea premiselor normative necesare încălcării dreptului, ajungându-se chiar la legitimizarea acestora.
10. Având în vedere importanța deosebită a valorilor ocrotite prin dispozițiile legale criticate este evident că dezincriminarea prin actualul Cod penal a faptei prevăzute de art. 184 alin. 1 și 3 din Codul penal din 1969, deci a infracțiunii de vătămare corporală din culpă în situația în care autorul ei nu este sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive, contravine prevederilor art. 22 alin. (1) referitor la dreptul la integritate fizică și psihică din Constituție, pentru că nu se poate reține existența unei ocrotiri juridice reale prin posibilitatea recunoscută persoanelor vătămate prin infracțiunea menționată, de a obține despăgubiri în cadrul procesului civil.
11. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituției este obligatorie, de unde rezultă că Parlamentul nu își poate exercita competența de incriminare și de dezincriminare a unor fapte antisociale, decât cu respectarea normelor și principiilor consacrate prin Constituție. Tot astfel, Parlamentul nu poate proceda la eliminarea protecției juridice penale a drepturilor fundamentale. Faptul că legiuitorul a reglementat protecția penală a dreptului la integritate fizică și psihică prin incriminarea infracțiunii de lovire sau alte violențe prevăzută de art. 193 alin. (1) și (2) din Codul penal nu acoperă, în mod integral, sfera de cuprindere a dreptului constituțional la integritate fizică în situația în care integritatea fizică a persoanei fost afectată prin culpă.
12. Pentru considerentele mai sus expuse, considerăm că dispozițiile art. 196 alin. (3) prin raportare la cele ale art. 196 alin. (2), art. 194 alin. (1) și art. 193 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituționale, iar excepția de neconstituționalitate ar fi trebuit admisă.
Judecător, prof. univ. dr.
Mona-Maria Pivniceru
| ← Decizia CCR nr. 662 din 11.11.2014 privind excepţia de... | Decizia Primului Ministru nr. 18/2015 - încetarea... → |
|---|
