Decizia CCR nr. 174 din 26.03.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 324din OUG nr. 88/1997 - privatizarea societăţilor comerciale, în interpretarea dată acestora de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 18...

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 32⁴ din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, în interpretarea dată acestora de înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, excepție ridicată de Societatea Comercială "Sinaia" - S.A. în Dosarul nr. 15.516/3/2010 al Curții de Apel București - Secția a VI-a civilă. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 421D/2013.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 6 martie 2014, în prezența reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Daniel Arcer, și au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea, în conformitate cu dispozițiile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a amânat pronunțarea pentru data de 20 martie 2014 și apoi pentru data de 25 martie 2014, când, având în vedere imposibilitatea constituirii completului, a amânat pronunțarea pentru data de 26 martie 2014.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin încheierea din 9 mai 2013, pronunțată în Dosarul nr. 15.516/3/2010, Curtea de Apel București - Secția a VI-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 32⁴ din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, excepție ridicată de Societatea Comercială "Sinaia" - S.A. cu ocazia soluționării apelului împotriva sentinței civile pronunțate de Tribunalul București.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia arată că prin Decizia nr. 18/2011, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul soluționării unui recurs în interesul legii, a stabilit că, "în aplicarea dispozițiilor art. 32⁴ din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii". În aceste condiții textul de lege criticat contravine prevederilor art. 44 alin. (1), (2) și (3) din Constituție, precum și prevederilor constituționale ale art. 20 raportate la art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin pronunțarea recursului în interesul legii s-a stabilit că valoarea daunelor care pot fi acordate societăților privatizate - nu părților în contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni - pentru imobilele care după data privatizării au ieșit din patrimoniul acestora trebuie limitată numai la valoarea contabilă pe care societatea o înregistrase pentru aceste imobile în evidențele sale financiare.

Astfel, texul criticat, în interpretarea dată acestuia prin Decizia nr. 18/2011, restrânge dreptul de proprietate și încalcă garanțiile constituționale de care orice persoană se bucură, deoarece valoarea patrimonială care ia locul celei pierdute este mult mai mică și nu acoperă prejudiciul efectiv suferit de societatea privatizată. Ne aflăm în prezența unei exproprieri/naționalizări forțate, fără dreapta și prealabila despăgubire așa cum prevede alin. (3) ai art. 44 din Constituția României. În aceste condiții, pentru repararea unei injustiții datorate unei treceri ilegale a unui imobil din proprietatea unei persoane în proprietatea statului înainte de 1989, se face o altă injustiție și încălcare a dreptului de proprietate, prin refuzarea unei drepte despăgubiri, la valoarea de piață a pierderii patrimoniale suferite.

Curtea de Apel București - Secția a VI-a civilă, în ceea ce privește exprimarea opiniei instanței, arată că aceasta nu poate viza aspecte care țin de pronunțarea în sine asupra excepției de neconstituționalitate. Aceasta cu atât mai mult cu cât dezlegarea dată problemelor de drept prin decizia prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, cum este și cazul de față, este obligatorie pentru instanțe.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul arată că instanța de contencios constituțional a statuat, în mai multe ocazii, că, potrivit competențelor sale, care sunt expres și [imitativ prevăzute de art. 146 din Constituție șl de Legea nr. 47/1992, aceasta asigură, pe calea controlului de constituționalitate, supremația Constituției în sistemul juridic normativ, nefiind competentă să cenzureze legalitatea unor hotărâri judecătorești sau să constate că acestea sunt lipsite de efecte juridice. Hotărârile instanțelor judecătorești nu pot fi supuse unui astfel de control, ele rămânând exclusiv supuse căilor de atac ordinare și extraordinare, prevăzute de legea procesuală, în cadrul cărora se verifică toate aspectele care ar putea determina reformarea lor, inclusiv constituționalitatea. Curtea Constituțională a respins ca inadmisibile excepțiile de neconstituționalitate care i-au fost deferite cu privire la decizii promulgate de înalta Curte de Casație și Justiție în secții unite sau la alte hotărâri ale instanțelor judecătorești.

Dispozițiile art. 146 din Constituție și ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale stabilesc competența materială a Curții Constituționale, ca garant al supremației Legii fundamentale, enumerând în mod restrictiv atribuțiile jurisdicției constituționale. Pentru considerente mai sus învederate consideră că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3,10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 324 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, în interpretarea dată acestora de înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 29 decembrie 1997, și aprobată prin Legea nr. 44/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 25 februarie 1998. Dispozițiile art. 32⁴ au fost introduse prin art. I pct. 43 din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999. Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, privind aplicarea dispozițiilor art. 324 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 892 din 16 decembrie 2011.

Dispozițiile de lege criticate au următorul conținut: "(1) Instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

(2) Instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

(3) Despăgubirea prevăzută la alin. (2) se stabilește de comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de divergență, prin justiție.

(4) Imobilele preluate de stat în baza unor legi, acte administrative sau hotărâri judecătorești de confiscare, constând în terenuri și clădiri evidențiate în patrimoniul societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare, în absența cărora realizarea obiectului de activitate al acestor societăți comerciale este împiedicată în asemenea măsură încât, ca urmare a acestei restituiri, societatea comercială nu ar mai putea să-și continue activitatea și ar urma să fie supusă dizolvării și lichidării, nu vor fi restituite în natură.

(5) În cazul în care prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă societățile comerciale sunt obligate la plata echivalentului bănesc al imobilelor, instituțiile publice implicate vor plăti direct fostului proprietar suma prevăzută în hotărâre.

(6) Statul garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în prezentul articol."

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții, autorul excepției invocă prevederile constituționale ale art. 44 alin. (1), (2) și (3) referitor la dreptul de proprietate privată. De asemenea sunt invocate prevederile constituționale ale art. 20 raportate la art. 1 din Primul Protocol la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

I. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că textul criticat a fost abrogat prin dispozițiile art. 56 ale Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 28 martie 2002. Totodată, Curtea observă că, potrivit art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002,"prevederile art. 32⁴ din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi".

Potrivit copiei contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat între Fondul Proprietății de Stat și Asociația "Sinaia Programul Acțiunilor Salariaților", acesta a fost încheiat la data de 31 martie 1995. Astfel, Curtea constată că, deși au fost abrogate, dispozițiile de lege criticate își produc în continuare efectele, ele fiind aplicabile cauzei, iar instanța de contencios constituțional are, potrivit Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, competența de a controla constituționalitatea acestor dispoziții.

II. În continuare, Curtea observă că autoarea excepției de neconstituționalitate critică dispozițiile art. 32⁴ din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997 în interpretarea stabilită prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011. Prin această decizie, înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 32⁴ din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

Având în vedere cele reținute în jurisprudența sa, de exemplu, Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011, Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie 2003, Decizia nr. 491 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 24 ianuarie 2014, Curtea constată că, prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, înalta Curte de Casație și Justiție, statuând asupra modalității de stabilire și a cuantumului maxim al despăgubirilor cuvenite societăților comerciale prejudiciate ca urmare a retrocedării unor imobile către foștii proprietari, a realizat o interpretare a conținutului normativ al textului criticat în vederea aplicării unitare a acestuia de către instanțele judecătorești, interpretare care, în acord cu jurisprudența constantă a Curții Constituționale, poate fi susceptibilă de a face obiectul unui control de constituționalitate.

III. Referitor la încălcarea dispozițiilor privind dreptul de proprietate, Curtea observă că, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, statul are dreptul de a expropria bunuri - inclusiv orice drepturi la despăgubire consfințite de lege - și de a reduce, chiar foarte mult, nivelul despăgubirilor prin mijloace legislative.

În speța de față, Curtea observă că interpretarea de către înalta Curte de Casație și Justiție a textului criticat nu are ca efect afectarea în vreun fel a normei juridice, ci doar coroborarea ei cu legislația în vigoare. De altfel, Curtea observă că potrivit dispozițiilor art. 253 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, persoanele juridice au obligația de a înscrie și de a actualiza periodic valoarea de inventar a fiecărei clădiri înregistrată în contabilitatea proprie. Astfel, valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, actualizat cu indicele de inflație de la momentul despăgubirii, reflectă în mod rezonabil valoarea bunului.

Totodată, Curtea reține că ceea ce prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca valoarea despăgubirii acordate pentru o privare de proprietate operată de stat să fie "în mod rezonabil în raport" cu valoarea bunului. O lipsă totală de despăgubire nu poate fi considerată ca fiind compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în cazuri excepționale (Hotărârea din 22 iunie 2004, pronunțată în Cauza Broniowski împotriva Poloniei, paragraful 186).

Art.1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe, o compensație numai parțială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile. în mod special, niște obiective legitime "de utilitate publică", precum cele care urmăresc măsuri de reformă economică sau de dreptate socială pot milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea de piață integrală [Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în Cauza Scordino împotriva Italiei (nr. 1), paragraful 95 și următoarele].

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis în mod explicit în cauzele Broniowski și Wolkenberg că reforma radicală a sistemului politic și economic din Polonia, precum și situația finanțelor sale puteau să justifice limitări draconice la despăgubirea repatriaților de dincolo de Bug (Hotărârea din 22 iunie 2004, pronunțată în Cauza Broniowski împotriva Poloniei, paragraful 183 și Decizia din 4 decembrie 2007, pronunțată în Cauza Wolkenberg și alții împotriva Poloniei, paragraful 63).

De asemenea, instanța europeană a arătat că, în situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de persoane prin măsuri legislative care pot avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, ci și în a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea măsuri; alegerea acestora poate presupune diminuarea indemnizării pentru privarea de proprietate sau restituirea de bunuri de o valoare inferioară celei a bunului de care a fost privat un proprietar. Acest principiu, în accepțiunea instanței europene, este aplicabil cu deosebire în situațiile în care dreptul la indemnizare nu decurge dintr-o privare de proprietate impusă unei persoane de statul în cauză, ci este concepută spre a atenua efectele unei privări sau pierderi de proprietate ce nu este imputabilă acestui stat; ceea ce pretinde art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca nivelul indemnizării acordate să fie în raport rezonabil cu valoarea bunului în discuție (Hotărârea din 22 iunie 2004, pronunțată în Cauza Broniowski împotriva Poloniei).

De asemenea, într-o altă decizie, având a analiza disproporția susținută de petenți între indemnizație și valoarea bunului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că trebuia definită de la început o formulă comună de indemnizare, că sectorul public suportă atât povara oricărui declin, cât și profitul unei eventuale creșteri, că orice dezvoltare a societăților se explică și prin factori exteriori, că trebuie să se țină cont de evoluția previzibilă și că orice modificare a metodei alese ar fi subminat securitatea juridică și așteptările publicului, putând fi dezavantajoasă pentru foștii proprietari și permițând distorsiuni ale valorilor (Hotărârea din 8 iulie 1986, pronunțată în Cauza Lithgow și alții contra Regatului Unit).

Curtea observă că, în cauza de față, prejudiciile cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare sunt cauzate de restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. Astfel, aceste măsuri se constituie în indemnizarea unor categorii largi de persoane, care pot avea consecințe economice importante asupra ansamblului statului.

De asemenea, prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea a reținut că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. Astfel, Curtea reține că măsura legislativă criticată este concepută spre a atenua efectele unei privări sau pierderi de proprietate ce nu este imputabilă acestui stat.

În concluzie, Curtea constată că textul de lege criticat realizează un echilibru între interesele contrare ale părților implicate (foști proprietari, societăți comerciale privatizate, stat), iar nivelul indemnizării acordate societăților privatizate sau în curs de privatizare, astfel cum acesta este stabilit prin textul de lege, în interpretarea dată de înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, se află într-un raport rezonabil cu valoarea bunului în discuție.