Hotărâre CEDO în Cauza Oţet împotriva României

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

5. Reclamantul s-a născut în 1957 și locuiește în Reșița.

6. Prin rechizitoriul din 29 martie 2002, reclamantul a fost trimis în judecată sub învinuirea de evaziune fiscală (art. 13 din Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale) și fals intelectual (art. 289 din Codul penal).

7. Prin sentința din 15 octombrie 2002, Judecătoria Reșița (judecătoria) a dispus achitarea reclamantului pentru cele două învinuiri. În urma analizării concluziilor unei expertize contabile, instanța a concluzionat că faptele de care fusese acuzat reclamantul nu existau. Instanța a luat act de faptul că Ministerul Finanțelor Publice nu a formulat nicio cerere de constituire ca parte civilă.

8. Parchetul de pe lângă judecătorie a declarat apel la Tribunalul Caraș-Severin (tribunalul).

9. La 9 aprilie 2003, registratura tribunalului a primit o cerere de constituire ca parte civilă din partea Direcției Generale a Finanțelor Publice Caraș-Severin, care dorea să recupereze suma de 561.668.508 lei românești (ROL), echivalentul a 15.000 euro (EUR). Suma reprezenta TVA, impozit pe venit, precum și "majorări aferente" în cuantum de 333.518.611 ROL, echivalentul a 8.900 EUR. Cererea a fost depusă la dosar la 10 aprilie 2003.

10. Reclamantul, asistat de avocatul său ales, a fost prezent la ședința tribunalului din 14 aprilie 2003. Avocatul său a solicitat instanței respingerea apelului parchetului pentru motivele prezentate în concluziile sale scrise. În ultimul cuvânt, reclamantul s-a declarat nevinovat și a solicitat, de asemenea, instanței respingerea apelului parchetului.

11. Prin hotărârea pronunțată la aceeași dată, tribunalul a admis apelul parchetului și l-a condamnat pe reclamant la 2 ani de închisoare cu executare pentru evaziune fiscală și fals intelectual. Instanța a înlăturat expertiza contabilă avută în vedere de judecătorie și a hotărât că existau probe, respectiv documente, care atestau activitatea infracțională a reclamantului. Pe de altă parte, tribunalul a constatat că Ministerul Finanțelor Publice s-a constituit parte civilă și l-a obligat pe reclamant să plătească ministerului suma de 228.149.893 ROL, echivalentul a 6.075 EUR. Partea din hotărâre referitoare la prejudiciul material era redactată astfel:

"[...] despăgubirile civile reprezint[ă] prejudiciul cauzat efectiv, cu majorările aferente calculate cu începere de la data săvârșirii infracțiunii (ultima faptă ilicită) până la plata integrală a sumei datorate."

12. Reclamantul a formulat recurs în fața Curții de Apel Timișoara (curtea de apel). Acesta denunța lipsa probelor care să demonstreze vinovăția sa și faptul că tribunalul a înlăturat din materialul probator expertiza contabilă efectuată în prezenta cauză. Referitor la acțiunea civilă, acesta s-a plâns de caracterul ilegal al obligării sale la repararea prejudiciului material în lipsa, potrivit opiniei sale, a unei cereri de constituire ca parte civilă depuse de Ministerul Finanțelor Publice în termenul prevăzut de Codul de procedură penală (C. proc. pen.). Acesta a adăugat că, prin Decizia nr. 80 din 20 mai 1999, Curtea Constituțională declarase neconstituționale dispozițiile din C. proc. pen. care prevedeau că acțiunea civilă se pornește și se exercită și din oficiu, când persoana vătămată este o unitate de interes public (infra, pct. 17).

13. La 12 septembrie 2003, reclamantul a depus la dosar concluzii scrise. Acesta susținea în special că tribunalul nu a pus în discuția părților constituirea ca parte civilă, care ar fi fost făcută după expirarea termenului, și că nu i s-a dat posibilitatea de a-și exprima opoziția.

14. Prin hotărârea din 18 septembrie 2003, curtea de apel a respins recursul reclamantului ca nefondat și a menținut condamnarea pentru cele două infracțiuni sus-menționate. Instanța a considerat că existența prejudiciului material era dovedită de rezultatele expertizei contabile și că primele două paragrafe de la art. 17 din C. proc. pen. fuseseră declarate neconstituționale ulterior săvârșirii faptelor de către reclamant.

15. În recurs, reclamantul a fost reprezentat de un avocat ales.

16. La 6 ianuarie 2004, reclamantul a fost somat de Ministerul Finanțelor Publice să plătească o sumă totală de 287.817.455 ROL, echivalentul a 7.100 EUR, reprezentând prejudiciul recunoscut ca stabilit prin hotărârea din 14 aprilie 2003 a Tribunalului Caraș-Severin, precum și majorările de impozit aferente. Reclamantul afirmă că a trebuit să lichideze două dintre societățile sale și să vândă bunuri personale ca să achite suma respectivă.

II. Dreptul și practica interne relevante

17. Dispozițiile C. proc. pen. relevante în speță, în vigoare la momentul faptelor, aveau următorul conținut:

Art. 15

Constituirea ca parte civilă

"[...] Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum și în fața instanței de judecată până la citirea actului de sesizare. [...]"

Art. 17

Exercitarea din oficiu a acțiunii civile

"Acțiunea civilă se pornește și se exercită și din oficiu, când persoana vătămată este o unitate din cele la care se referă art. 145 din Codul penal.

În acest scop, organul de urmărire penală sau instanța de judecată va cere unității păgubite să prezinte situația cu privire la întinderea pagubei și date cu privire la faptele prin care paguba s fost pricinuită. Unitatea este obligată să prezinte situația și datele cerute.

În cazul arătat în alin. 1, instanța este obligată să se pronunțe din oficiu asupra reparării pagubei, chiar dacă unitatea păgubită nu este constituită parte civilă. [...]"

Art. 301

Drepturile procurorului și ale părților în instanță

"În cursul judecății, procurorul și oricare dintre părți pot formula cereri, ridica excepții si pune concluzii. [...]"

Art. 302

Rezolvarea chestiunilor incidente

"Instanța este obligată să pună în discuție cererile și excepțiile arătate în art. 301 sau excepțiile ridicate din oficiu și să se pronunțe asupra lor prin încheiere motivată.

Instanța se pronunță prin încheiere motivată și asupra tuturor măsurilor luate în cursul judecății."

18. Prin Decizia nr. 586 din 1971, Tribunalul Suprem a hotărât că era posibilă constituirea ca parte civilă chiar și după citirea actului de sesizare dacă inculpatul nu se opunea.

19. Prin Decizia nr. 80 din 20 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 14 iulie 1999, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale primele două alineate ale art. 17 din C. proc. pen. referitoare la exercitarea din oficiu a acțiunii civile în cadrul procesului penal pe motivul unei deosebiri nejustificate între ocrotirea proprietății publice și cea a proprietății private, ceea ce contravine art. 41 alin. (2) din Constituție.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție

20. Reclamantul se plânge că a fost obligat la repararea prejudiciului material deși, în opinia sa, acțiunea civilă aferentă nu a fost introdusă în termenele legale. Acesta invocă lipsa caracterului echitabil al procesului îndreptat împotriva sa, contrar garanțiilor prevăzute la art. 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează:

"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa."

A. Cu privire la admisibilitate

21. Guvernul subliniază că art. 6 § 1 din Convenție nu este aplicabil procedurii în cauză, nici pe latura civilă, nici pe latura penală. În baza jurisprudenței Ferrazzini împotriva Italiei [(MC), nr. 44.759/98, CEDO 2001-VII], acesta susține că procedurile fiscale fac parte din prerogativele de putere publică și nu intră în domeniul de aplicare a art. 6 din Convenție. Referitor la sentința pronunțată în cadrul acțiunii civile, reclamantul consideră că și aceasta intra în sfera dreptului public.

22. Mai precis, Guvernul susține că obligația de a plăti TVA și impozitul pe venit nu este generală, categoriile de persoane supuse acestor obligații fiind indicate în Codul fiscal. Referitor la majorări, Guvernul adaugă că acestea nu reprezintă o "acuzație în materie penală" din moment ce, la data faptelor, reprezentau 0,05% pe lună din suma principală. Guvernul consideră că prezenta cauză se deosebește de Cauza Jussila împotriva Finlandei [(MC), nr. 73.053/01, CEDO 2006-XIV], întrucât, în prezenta speță, autoritățile fiscale nu ar fi calculat nicio majorare. În acest sens, Guvernul precizează că într-adevăr legislația în vigoare la momentul faptelor permitea aplicarea unei majorări suplimentare de 10% din suma principală, care nu i-ar fi fost aplicată reclamantului. Guvernul adaugă că reclamantul a beneficiat de eșalonarea datoriei sale, de care s-a putut achita pe parcursul perioadei 15 aprilie 2004-13 martie 2009. Guvernul a concluzionat că cererea este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției.

23. Reclamantul susține că art. 6 § 1 din Convenție este aplicabil în prezenta speță deoarece a fost obligat la plata unor daune-interese cu majorările aferente până la plata integrală a sumei datorate. Acesta precizează că majorările respective nu sunt nici obligații fiscale, nici taxe la bugetul de stat și, contrar argumentelor Guvernului, nu intră în sfera dreptului public.

24. Curtea reamintește că a examinat chestiunea aplicabilității art. 6 din Convenție pe latura penală în proceduri similare celor inițiate împotriva reclamantului (Jussila, citată anterior, pct. 29-38). Astfel, Curtea a declarat că nu este convinsă că sancțiunile fiscale trebuiau scutite de garanțiile procedurale prevăzute la art. 6 din Convenție pentru a menține eficacitatea sistemului fiscal, nici că, de altfel, un asemenea demers se poate concilia cu spiritul și scopul Convenției, ținând totuși seama de importanța impozitelor pentru buna funcționare a statului (ibidem, pct. 36). În consecință, Curtea a aplicat criteriile prezentate în Cauza Ezeh și Connors împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 39.665/98 si 40.086/98, pct. 82, CEDO 2003-X]:

"82. [...] Mai întâi trebuie stabilit dacă textul sau textele prin care se definește infracțiunea incriminată intră, conform normelor de tehnică juridică ale statului pârât, sub incidența dreptului penal, a dreptului disciplinar sau a ambelor. Însă aici este vorba de un simplu punct de pornire. Informația pe care acesta o furnizează are doar o valoare formală și relativă; aceasta trebuie examinată în lumina numitorului comun legislațiilor respective din diversele state contractante.

Natura însăși a infracțiunii reprezintă un element de apreciere cu o pondere mai mare [...]

Însă controlul Curții nu se oprește aici. Acesta s-ar dovedi iluzoriu în general dacă nu ar lua în considerare totodată și gradul de severitate al sancțiunii de care este pasibil reclamantul [...]"

25. Revenind la faptele prezentei cauze, Curtea reține, în ceea ce privește primul criteriu, că majorarea impozitului aplicată reclamantului nu intra sub incidența dreptului penal român. Curtea reamintește însă că acest considerent nu este decisiv (Jussila, citată anterior, pct. 37, și Anghel împotriva României, nr. 28.183/03, pct. 50, 4 octombrie 2007).

26. Referitor la cel de-al doilea criteriu, care are legătură cu natura infracțiunii, Curtea a avut deja ocazia să precizeze că majorările impozitelor pot fi considerate ca bazându-se pe dispoziții juridice generale aplicabile tuturor contribuabililor (Jussila, citată anterior, pct. 38, cu trimiterile făcute acolo). Prin urmare, Curtea consideră că trebuie respins argumentul Guvernului, conform căruia TVA-ul și impozitul pe venit se aplică numai unui grup definit de persoane care au statut special: de altfel, reclamantul era obligat la plata acestui impozit în calitate de contribuabil, iar opțiunea sa de a supune activitatea sa profesională regimului TVA nu modifica situația în această privință.

27. Pe de altă parte, Curtea subliniază că, în pofida argumentelor Guvernului în sens contrar, reiese din hotărârea din 14 aprilie 2003 a Tribunalului Caraș-Severin că reclamantul a fost într-adevăr obligat la plata majorărilor de întârziere (supra, pct. 11 și 22). Mai mult, Curtea reține că respectivele majorări nu aveau ca obiect repararea pecuniară a unui prejudiciu, ci urmăreau în esență reprimarea în vederea împiedicării repetării faptelor incriminate (supra, pct. 11). Faptul că reclamantului i s-ar fi putut aplica majorări mai mari, așa cum susține Guvernul (supra, pct. 22), nu ar putea conduce la altă concluzie. Se poate concluziona așadar că majorările aplicate se bazau pe o normă cu scop preventiv și represiv în același timp. Acest considerent este suficient, el singur, să confere faptei cercetate caracter penal.

28. În fine, referitor la cel de-al treilea criteriu, Curtea considera că suma pe care reclamantul a trebuit să o achite putea fi considerată modică.

29. În consecință, este necesar să se respingă excepția ridicată de Guvern.

30. Constatând că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit a) din Convenție și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă.

B. Cu privire la fond

31. Reclamantul susține că instanțele interne nu au respectat principiile procesului echitabil, în special principiul egalității armelor. Acesta reiterează că au fost declarate neconstituționale acele dispoziții legale care stabileau că acțiunea civilă se pornește și se exercită și din oficiu în beneficiul statului. Mai mult, reclamantul precizează că, deși acțiunea civilă s-a exercitat în apel chiar înainte de ultima ședință a Tribunalului Caraș-Severin de dinaintea pronunțării deciziei sale, instanța menționată nu l-a informat despre acest lucru și nu i-a dat posibilitatea să se opună acesteia Acesta subliniază că, în timpul examinării recursului, Curtea de Apel Timișoara a ignorat argumentele sale referitoare la imposibilitatea manifestării opoziției sale. Acesta concluzionează că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat.

32. Guvernul susține că practica internă permitea instanțelor să judece acțiuni civile introduse după citirea actului de sesizare, cu condiția ca inculpatul să nu se opună. Acesta precizează că, în prezenta cauză, reclamantul - reprezentat de un avocat ales - ar fi trebuit să dea dovadă de diligență și să consulte documentele depuse la dosar. De altfel, reclamantul nu pare să se fi opus constituirii ca parte civilă în ședința din 14 aprilie 2003 a Tribunalului Caraș-Severin. Guvernul adaugă că reclamantul a avut posibilitatea de a-și prezenta argumentele în recurs. Acesta concluzionează că art. 6 din Convenție nu a fost încălcat în speță.

33. Curtea reamintește că garanțiile referitoare la un proces echitabil implică în principiu dreptul, pentru părțile la proces, de a lua cunoștința de orice înscris sau observație prezentată instanței și să o dezbată [a se vedea, printre multe altele, Lobo Machado împotriva Portugaliei, 20 februarie 1996, pct. 31, Culegere de hotărâri și decizii 1996-I, Göç împotriva Turciei (MC), nr. 36.590/97, pct. 55, CEDO 2002-V, și Wyssenbach împotriva Elveției, nr. 50.478/06, pct. 35, 22 octombrie 2013]. Mai mult, Curtea reamintește că s-a pronunțat în sensul că efectul real al observațiilor este de mică importanță și că părțile unui litigiu trebuiau să aibă posibilitatea de a preciza dacă apreciau că un document necesita observații din partea lor. Curtea consideră că acest aspect este esențial pentru încrederea justițiabililor în funcționarea justiției: aceasta se bazează, printre altele, pe siguranța părților că s-au putut exprima cu privire la orice înscris din dosar (Nideröst-Huber împotriva Elveției, 18 februarie 1997, pct. 24, Culegere 1997-I, și Schaller-Bossert împotriva Elveției, nr. 41.718/05, pct. 43, 28 octombrie 2010).

34. Revenind la faptele prezentei cauze, Curtea subliniază în primul rând că soluția pronunțată în cauză trebuie analizată ca o decizie privind temeinicia unei "acuzații în materie penală" îndreptată împotriva reclamantului.

35. Curtea reține că, în judecata în primă instanță, Judecătoria Reșița a luat act de faptul că Ministerul Finanțelor Publice nu a făcut nicio cerere de constituire ca parte civilă (supra, pct. 7). Cererea de constituire ca parte civilă a fost făcută de Ministerul Finanțelor Publice pentru prima dată în apel, în fața Tribunalului Caraș-Severin, peste termenele prevăzute de legislația internă (supra, pct. 17). Tribunalul Caraș-Severin a fost nevoit așadar, pentru prima dată în decursul procedurii, să examineze pe fond chestiunea obligării reclamantului la plata despăgubirilor.

36. În plus, Curtea observă că părțile sunt de acord că practica instanțelor interne permitea constituirea ca parte civilă după citirea actului de sesizare cu condiția ca inculpatul să nu se opună (supra, pct. 18, 31 și 32). Curtea observă însă că pozițiile părților diferă cu privire la chestiunea dacă reclamantul a putut, în mod rezonabil, să ia cunoștință de existența posibilității de a fi obligat la plata despăgubirilor și să se exprime cu privire la constituirea Ministerul Finanțelor Publice ca parte civilă în afara termenului. În această privință, Curtea constată că reclamantul susține că cererea de constituire ca parte civilă nu a făcut niciodată obiectul dezbaterilor între părți, în vreme ce Guvernul consideră că cererea fusese depusă la dosar, dar că avocatul reclamantului nu o văzuse.

37. Plecând de la documentele depuse la dosar, Curtea observă că Tribunalul Caraș-Severin nu l-a informat pe reclamant despre cererea de constituire ca parte civilă a Ministerul Finanțelor Publice și despre eventualitatea obligării la plata despăgubirilor, precum și că reclamantul nu fusese ascultat în această privință și nu consimțise expres la o astfel de cerere (a se vedea, mutatis mutandis, Constantinescu împotriva României, nr. 28.871/95, pct. 58-59, CEDO 2000-VIII, și Găitănaru împotriva României, nr. 26.082/05, pct. 32-33, 26 iunie 2012). Pe de altă parte, Curtea observă că Guvernul nu susține contrariul, ci consideră că reclamantul consimțise implicit la constituirea Ministerul Finanțelor Publice ca parte civilă prin faptul că nu se opusese în mod explicit (supra, pct. 32).

38. Curtea consideră că acest ultim argument al Guvernului bazat pe un consimțământ implicit al reclamantului nu poate fi reținut deoarece renunțarea la exercitarea unui drept garantat de Convenție trebuie stabilită în mod neechivoc (a se vedea, printre alte exemple, Neumeister împotriva Austriei, 27 iunie 1968, p. 16, pct. 36, seria A nr. 8, Albert și Le Compte împotriva Belgiei, 10 februarie 1983, pct. 35, seria A nr. 58, precum și Colozza împotriva Italiei, 12 februarie 1985, pct. 28, seria A nr. 89). Aceasta subliniază că Tribunalul Caraș-Severin a fost primul care a examinat pe fond chestiunea constituirii ca parte civilă și că decizia acestuia a modificat considerabil situația reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Gacon împotriva Franței, nr. 1.092/04, pct. 34, 22 mai 2008, și Ben Naceur împotriva Franței, nr. 63.879/00, pct. 35-39, 3 octombrie 2006) și că, mai mult decât atât, procedura avea o miză importantă pentru reclamant (Vermeuien împotriva Belgiei, 20 februarie 1996, pct. 33, Culegere 1996-1, J.J. împotriva Țărilor de Jos, 27 martie 1998, pct. 43, Culegere 1998-11, precum și Reinhardt și Slimane-Kїad împotriva Franței, 31 martie 1998, pct. 105 in fine, Culegere 1998-II).

39. Pe de altă parte, Curtea observă că, în calitate de instanță de ultim grad de jurisdicție, Curtea de Apel Timișoara nu a examinat argumentele reclamantului referitoare, în special, la imposibilitatea de a-și exprima opoziția față de constituirea Ministerul Finanțelor Publice ca parte civilă în afara termenului (supra, pct. 13 și 14). În această privință, Curtea amintește că art. 6 din Convenție impune în special, în sarcina "instanței", obligația de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și probelor propuse de părți, cu excepția cazului în care se apreciază relevanța acestora [Perez împotriva Franței (MC), nr. 47.287/99, pct. 80, CEDO 2004-I, și Boldea împotriva României, nr. 19.997/02, pct. 33,15 februarie 2007]. Deși este adevărat că obligația motivării deciziilor, impusă instanțelor de art. 6 § 1 din Convenție, nu poate fi înțeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument (Perez, citată anterior, pct. 81, Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria A nr. 288, precum și Ruiz Torija împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 29, seria A nr. 303-A), se impune constatarea că, în speță, Curtea de Apel Timișoara, pronunțându-se prin hotărâre definitivă și irevocabilă, a omis să examineze argumentele reclamantului referitoare la imposibilitatea manifestării opoziției sale față de cererea de constituire ca parte civilă în afara termenului, în condițiile în care aceste argumente ar fi putut fi decisive pentru soluționarea cauzei.

40. În concluzie, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

41.Art. 41 din Convenție prevede:

"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă."

A. Prejudiciu

42. Reclamantul solicită 23.845 euro (EUR) pentru prejudiciul material suferit. Suma reprezintă plata efectuată, eșalonată pe 5 ani, în urma condamnării sale, precum și actualizarea ei în raport cu inflația. Acesta solicită, de asemenea, 50.000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit el și familia sa.

43. Guvernul răspunde că reclamantul nu are dreptul de a obține repararea prejudiciului material pretins din moment ce, în opinia sa, reclamantul fusese condamnat în calitate de administrator al societății sale, iar aceasta din urmă plătise suma sus-menționată. Cu privire la prejudiciul moral, făcând referire la cauzele Mircea împotriva României (nr. 41.250/02, 29 martie 2007), Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României (nr. 77.193/01 și 77.196/01, 24 mai 2007) și Adrian Constantin împotriva României (nr. 21.175/03, 12 aprilie 2011), Guvernul susține că redeschiderea procedurii în dreptul intern ar fi soluția cea mai potrivită în prezenta speță.

44. În prezenta cauză, Curtea a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție ca urmare a nerespectării principiilor procesului echitabil. Curtea observă în continuare că, atunci când, precum în speță, constată încălcarea drepturilor unui reclamant, art. 408¹ din Codul de procedură penală român permite revizuirea unei hotărâri pronunțate în plan intern (Mircea, citată anterior, pct. 98, și Hogea împotriva României, nr. 31.912/04, pct. 60, 29 octombrie 2013). Având în vedere aceste circumstanțe, Curtea consideră că reparația cea mai potrivită pentru reclamant ar fi rejudecarea sau redeschiderea, la cererea acestuia, a procedurii în timp util și cu respectarea cerințelor art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, S.C. IMH Suceava - S.R.L. împotriva României, nr. 24.935/04, pct. 56, 29 octombrie 2013). Prin urmare, nu este necesar să acorde reclamantului o despăgubire cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material.

45. Cu toate acestea, Curtea consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 3.000 EUR pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecată

46. Reclamantul a solicitat, de asemenea, rambursarea cheltuielilor de judecată efectuate în fața Curții, fără să indice cuantumul acestora pe motiv că încă nu îl cunoștea. Acesta a menționat că intenționa să precizeze suma respectivă și să trimită documentele justificative la o dată ulterioară. A omis însă să facă acest lucru.

47. Guvernul consideră că reclamantul nu a prezentat nicio cerere de rambursare a cheltuielilor de judecată.

48. Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora [Iatridis împotriva Greciei (reparație echitabilă) (MC), nr. 31.107/96, pct. 54, CEDO 2000-XI], În speță, ținând seama de faptul că reclamantul nu și-a cuantificat și detaliat cererea, nu i se acordă nicio sumă cu acest titlu.

C. Dobânzi moratorii

49. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.