Decizia CCR nr. 394 din 28.05.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 340 alin. (1) teza finală şi ale art. 341 din Codul de procedură penală

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 340 alin. (1) teza finală și ale art. 341 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Violeta Szekely și Adrian Szekely în Dosarul nr. 12.126/300/2014 al Judecătoriei Sectorului 2 București - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 903D/2014.

2. La apelul nominal se prezintă personal autorul excepției Adrian Szekely, asistat de avocații Victor Alistar și Izabela Cernavodeanu, care, totodată, reprezintă pe autoarea excepției Violeta Szekely, având împuterniciri avocațiale depuse la dosar. De asemenea este prezentă personal partea Tănase Tasiu. Lipsesc celelalte părți. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul avocatului Victor Alistar, care solicită restrângerea obiectului excepției de neconstituționalitate. Astfel, având în vedere că, pe de o parte, excepția de neconstituționalitate a fost formulată cu privire la dispozițiile art. 340 alin. (1) teza finală și ale art. 341 din Codul de procedură penală, iar, pe de altă parte, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate atât în ceea ce privește dispozițiile art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală - constatând, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, că soluția legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra plângerii "fără participarea petentului, a procurorului și a intimaților" este neconstituțională -, cât și referitor la dispozițiile art. 341 alin. (10) din Codul de procedură penală - constatând, prin Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, că soluția legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunță "fără participarea procurorului și a inculpatului" este neconstituțională -, avocatul autorilor excepției arată că înțelege să mențină excepția de neconstituționalitate numai cu privire la dispozițiile art. 340 alin. (1) teza finală și ale art. 341 alin. (2) teza finală și alin. (6), alin. (7) pct. 1 și pct. 2 lit. a), b) și d) și alin. (8) din Codul de procedură penală. Solicită, astfel, admiterea excepției de neconstituționalitate a textelor de lege menționate, reiterând argumentele invocate cu privire la acestea în fața Judecătoriei Sectorului 2 București - Secția penală, și depune note scrise, în plus față de sesizarea inițială invocă încălcarea de către dispozițiile art. 340 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală a prevederilor art. 124 alin. (2) din Constituție referitor la unicitatea, imparțialitatea și egalitatea pentru toți a justiției.

4. Avocatul autorilor excepției Izabela Cernavodeanu achiesează la susținerile colegului său, iar autorul excepției Adrian Szekely nu are nimic de adăugat.

5. Partea Tănase Tasiu lasă la aprecierea Curții soluționarea excepției de neconstituționalitate.

6. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca devenită inadmisibilă referitor la dispozițiile art. 341 alin. (5) și (10) din Codul de procedură penală, având în vedere deciziile Curții Constituționale nr. 599 din 21 octombrie 2014 și nr. 663 din 11 noiembrie 2014, respectiv ca neîntemeiată în ceea ce privește celelalte dispoziții de lege criticate, invocând, în acest sens, jurisprudența în materie a Curții, mai sus menționată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

7. Prin Încheierea din 4 septembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 12.126/300/2014, Judecătoria Sectorului 2 București - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 340 alin. (1) teza finală și ale art. 341 din Codul de procedură penală. Excepția fost ridicată de Violeta Szekely și Adrian Szekely cu ocazia soluționării plângerii împotriva unei ordonanțe de clasare.

8. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin, în esență, că dispozițiile art. 340 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală, care prevăd competența judecătorului de cameră preliminară în soluționarea plângerii împotriva soluției de clasare ori de renunțare la urmărirea penală, și ale art. 341 din Codul de procedură penală, care reglementează procedura de soluționare de către judecătorul de cameră preliminară a plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, încalcă egalitatea în drepturi, accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil, condițiile și limitele restrângerii exercițiului unor drepturi ori al unor libertăți, dreptul la un recurs efectiv și dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală, întrucât numai persoana care a avut în cauză calitatea de inculpat poate formula cereri și ridica excepții și cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, iar judecătorul se pronunță fără participarea petentului, a procurorului și a intimaților. Menționează că există mai multe situații: dacă nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală și judecătorul respinge/admite plângerea, nu există cale de atac împotriva încheierii; dacă nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală, judecătorul poate doar prin admiterea plângerii să trimită cauza la procuror pentru a începe/completa urmărirea penală sau pentru a pune în mișcare acțiunea penală; dacă a fost pusă în mișcare acțiunea penală, judecătorul verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale, exclude probele administrate nelegal și, dacă probele legal administrate sunt suficiente, admite plângerea, desființează soluția atacată și dispune începerea judecății, numai în această situație soluția fiind supusă contestației, care este judecată de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța superioară. În toate celelalte cazuri, în care fie se respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă, fie se admite plângerea și se trimite cauza la procuror pentru completarea urmăririi penale ori se dispune schimbarea temeiului juridic, încheierea este definitivă.

9. Autorii excepției consideră că această procedură, prevăzută într-o cale de atac, care, în principiu, este și definitivă, golește de conținut garanțiile procesului echitabil, mai ales că singura contestație admisibilă este dată spre soluționare judecătorului de cameră preliminară de la instanța superioară, într-o procedură identică. Judecătorul de cameră preliminară nu prezintă garanțiile plenitudinii de jurisdicție specifice și necesare unei instanțe abilitate să soluționeze o cale de atac definitivă, întrucât, potrivit competenței, nu judecă pe fond cauza, ca într-o veritabilă cale de atac, ci în limitele impuse de art. 341 din Codul de procedură penală. Practic, judecătorul de cameră preliminară este doar substituentul procurorului ierarhic superior și se creează numai aparența unui control judiciar. În fine, susține ineficacitatea remediului procesual prevăzut de dispozițiile de lege criticate, atât timp cât persoana vătămată printr-o infracțiune, de exemplu, una de prejudiciu, nu își poate susține cauza în fața instanței, iar judecătorul de cameră preliminară nu poate pune în mișcare acțiunea penală, în condițiile în care acțiunea civilă poate fi alăturată numai unei acțiuni penale puse în mișcare. De asemenea consideră că dispozițiile art. 340 alin. (1) teza finală și ale art. 341 din Codul de procedură penală sunt și "anacronice", deoarece, în condițiile în care procurorul poate să pună în mișcare acțiunea penală și prin declarație orală, în cadrul procedurii criticate judecătorul are posibilitatea de a dispune începerea judecății, deși procurorul nu este prezent, iar, în situația prevăzută de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, acțiunea penală este exercitată de judecător, deși procurorul este titularul acțiunii penale.

10. Judecătoria Sectorului 2 București - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

11. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susținerile părților prezente, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 340 alin. (1) teza finală și ale art. 341 din Codul de procedură penală, aceste din urmă dispoziții de lege fiind modificate prin art. 102 pct. 218 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august

2013. Textele de lege criticate au următorul cuprins:

- Art. 340 alin. (1) teza finală: "(1) Persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare sau renunțare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.";

- Art. 341:"(1) După înregistrarea plângerii la instanța competentă, aceasta se trimite în aceeași zi judecătorului de cameră preliminară. Plângerea greșit îndreptată se trimite pe cale administrativă organului judiciar competent.

(2) Judecătorul de cameră preliminară stabilește termenul de soluționare, care este comunicat împreună cu un exemplar al plângerii, procurorului și părților, care pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii. Petentului і se va comunica termenul de soluționare. Persoana care a avut în cauză calitatea de inculpat poate formula cereri și ridica excepții și cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale.

(3) Procurorul, în termen de cel mult 3 zile de la primirea comunicării prevăzute la alin. (2), transmite judecătorului de cameră preliminară dosarul cauzei.

(4) În situația în care plângerea a fost depusă la procuror, acesta o va înainta, împreună cu dosarul cauzei, instanței competente.

(5) Judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra plângerii prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea petentului, a procurorului și a intimaților.

(6) În cauzele în care nu s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune una dintre următoarele soluții:

a) respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată;

b) admite plângerea, desființează soluția atacată și trimite motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală;

c) admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situație mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.

(7) În cauzele în care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, judecătorul de cameră preliminară:

1. respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă;

2. verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancționează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii și:

a) respinge plângerea ca nefondată;

b) admite plângerea, desființează soluția atacată și trimite motivat cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală;

c) admite plângerea, desființează soluția atacată și dispune începerea judecății cu privire la faptele și persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mișcare acțiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimițând dosarul spre repartizare aleatorie;

d) admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situație mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.

(8) Încheierea prin care s-a pronunțat una dintre soluțiile prevăzute la alin. (6) și la alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) și d) este definitivă.

(9) În cazul prevăzut la alin. (7) pct. 2 lit. c), în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii, procurorul și inculpatul pot face, motivat, contestație cu privire la modul de soluționare a excepțiilor privind legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale. Contestația nemotivată este inadmisibilă.

(10) Contestația se depune la judecătorul care a soluționat plângerea și se înaintează spre soluționare judecătorului de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară ori, când instanța sesizată cu plângere este Înalta Curte de Casație și Justiție, completului competent potrivit legii, care se pronunță prin încheiere motivată, fără participarea procurorului și a inculpatului, putând dispune una dintre următoarele soluții:

a) respinge contestația ca tardivă, inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată și menține dispoziția de începere a judecății;

b) admite contestația, desființează încheierea și rejudecă plângerea potrivit alin. (7) pct. 2, dacă excepțiile cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale au fost greșit soluționate.

(11) Probele care au fost excluse nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei."

15. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorii excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și ale art. 129 referitor la folosirea căilor de atac, precum și ale art. 11 privind dreptul internațional și dreptul intern și ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului raportate la prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil și ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 2 referitor la dreptul la două grade de jurisdicție din Protocolul nr. 7 la Convenție, ale art. 1 privind egalitatea în drepturi și ale art. 10 referitor la dreptul la un proces echitabil din Declarația Universală a Drepturilor Omului, ale art. 14 pct. 1 privind dreptul la un proces echitabil din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, respectiv ale art. 20 privind egalitatea în fața legii, ale art. 21 referitor la nediscriminare, ale art. 41 paragraful 1 și paragraful 2 lit. c) privind dreptul la bună administrare și obligația administrației de a-și motiva deciziile, ale art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, ale art. 51 referitor la domeniul de aplicare a Cartei și ale art. 52 privind întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că solicitarea autorilor acesteia referitoare la restrângerea obiectului excepției de neconstituționalitate - față de textele de lege cuprinse în încheierea de sesizare a Curții Constituționale - nu poate fi reținută. Astfel, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești iar alin. (4) teza întâi din același articol prevede că "Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți". Prin urmare, cadrul procesual specific excepției de neconstituționalitate este cel fixat prin încheierea de sesizare a instanței de judecată în fața căreia a fost invocată excepția, astfel că obiectul acesteia nu poate fi altul în fața Curții Constituționale decât cel stabilit prin încheierea de sesizare. De asemenea, în ceea ce privește susținerea autorilor excepției, făcută în ședința publică, prin care și-au extins motivele de neconstituționalitate, arătând că dispozițiile art. 340 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală încalcă și prevederile art. 124 alin. (2) din Constituție, Curtea constată că nu poate primi nici această susținere, întrucât a fost ridicată ulterior sesizării Curții. Instanța de contencios constituțional nu poate hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate direct în fața sa, întrucât, altfel, s-ar încălca prevederile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, conform cărora părțile trebuie să aibă posibilitatea de a-și exprima punctele de vedere în legătură cu excepția de neconstituționalitate în fața instanței judecătorești și de a depune dovezile pe care le consideră necesare, iar instanța de judecată este obligată să își exprime opinia cu privire la excepția de neconstituționalitate ridicată. Așadar, litigiul constituțional se desfășoară numai în limitele determinate prin încheierea de sesizare, fără ca acestea să poată fi modificate de vreuna dintre părți.

17. Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a fost ridicată cu ocazia soluționării plângerii împotriva unei ordonanțe de clasare, astfel încât dispozițiile art. 341 alin. (10) din Codul de procedură penală - care reglementează procedura de soluționare a contestației în materia plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată - nu au legătură cu soluționarea cauzei, întrucât aceasta nu are ca obiect soluționarea căii de atac a contestației. Or, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești [...] privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei[...]." Ținând cont de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea urmează a respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (10) din Codul de procedură penală ca inadmisibilă.

18. În ceea ce privește dispozițiile art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală și a constatat că soluția legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra plângerii "fără participarea petentului, a procurorului și a іntimaților" este neconstituțională, întrucât contravine dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate și oralitate. În acest sens, Curtea a reținut că atât plângerea petentului, cât și notele scrise ale procurorului și ale intimaților sunt susceptibile de a influența soluția privind litigiul ce face obiectul acelei proceduri, determinantă cu privire la confirmarea/infirmarea stingerii acțiunii penale. Astfel, din perspectiva contradictorialității și oralității, ca elemente esențiale ale egalității de arme și ale dreptului la un proces echitabil, Curtea a constatat că legea trebuie să prevadă posibilitatea petentului, a procurorului și a intimaților de a dezbate, în mod efectiv, observațiile depuse judecătorului de cameră preliminară, fiind necesară citarea acestora pentru realizarea respectivelor garanții (paragrafele 46 și 47). Or, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, "nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale". Ținând cont de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 și de faptul că decizia mai sus menționată a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, ulterior sesizării instanței de contencios constituțional în prezenta cauză, Curtea urmează a respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală ca devenită inadmisibilă.

19. Curtea reține, de asemenea, că, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, precitată, a identificat o modalitate sui generis de formulare a unei acuzații penale în procedura de soluționare a plângerilor împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Astfel, cu toate că procedura în discuție nu vizează ab initio existența unei acuzații în materie penală, deoarece ea a fost înlăturată de soluțiile pronunțate de procuror, câtă vreme, potrivit dispozițiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere, poate desființa soluția atacată și dispune începerea judecății, atunci încheierea pronunțată are valențele unui rechizitoriu, deci a unei acuzații în materie penală (paragraful 34). De aceea, atunci când o instanță - așa cum este judecătorul de cameră preliminară - este competentă să analizeze temeinicia unei plângeri prin analiza întregii probațiuni existente care fundamentează în ansamblu stingerea acțiunii penale, ea nu poate, din motive ce țin de echitatea procedurii, să tranșeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declarațiilor persoanei care susține că nu a comis fapta considerată ca infracțiune (paragraful 42). În plus, în cauzele în care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, obiectul procedurii referitoare la soluționarea plângerilor împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată îl constituie nu numai admisibilitatea și temeinicia acestora, cât și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării urmăririi penale. Potrivit art. 341 alin. (11) din Codul de procedură penală, probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, dacă judecătorul de cameră preliminară a dispus și începerea judecății. Or, câtă vreme probele reprezintă chintesența oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge și administrează probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului, atunci este evident că procedura desfășurată în aceste situații are o influență directă asupra desfășurării și echității procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis (paragraful 43). Totodată, Curtea a reținut că principiul egalității armelor - unul dintre elementele conceptului mai larg de proces echitabil - prevede ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație dezavantajoasă față de adversarul său. Or, din această perspectivă, Curtea a constatat că, prin absența dezbaterilor contradictorii, petentul, partea civilă, partea responsabilă civilmente, suspectul sau persoana vătămată nu numai că nu poate, asemeni persoanei care a avut calitatea de inculpat, să formuleze cereri și să ridice excepții cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dar nu poate contesta în niciun fel aceste cereri ori excepții, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de părți nu se readministrează în cursul cercetării judecătorești. De aceea, în condițiile în care persoanele interesate ar fi citate, ar avea posibilitatea să se prezinte la dezbateri și, prin urmare, ar putea beneficia de dreptul de a-și exprima opiniile și de a răspunde nu numai la aspectele relevate reciproc, dar și la eventualele întrebări ale judecătorului de cameră preliminară (paragraful 41).

20. Având în vedere toate aceste considerente de principiu, prin Decizia nr. 42 din 17 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 25 martie 2015, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin raportare la prevederile art. 16 și 21 din Constituție invocate și în prezenta cauză și față de critici similare. Astfel, Curtea a amintit cele statuate prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, precitată, și anume că judecarea plângerii fără participarea petentului, a procurorului și a intimaților contravine dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate și oralitate, întrucât norma legală nu permite comunicarea către aceștia a documentelor care sunt de natură să influențeze decizia judecătorului și nu prevede posibilitatea de a discuta în mod efectiv observațiile depuse în fața instanței. Odată citate, însă, părțile au posibilitatea să ia cunoștință despre desfășurarea procedurii în fața judecătorului de cameră preliminară și au dreptul să consulte toate documentele existente în dosarul cauzei, fiindu-le asigurate în acest fel toate drepturile și garanțiile procesuale pe care dreptul la un proces echitabil le presupune în faza procesuală analizată (paragraful 18).

21. Curtea constată că și dispozițiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate prin raportare la prevederile art. 21 alin. (1)-(3) din Constituție, ale art. 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție, invocate și în prezenta cauză, și față de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, precitată, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală, statuând, în paragrafele 25 și 26, că faptul că încheierea prin care s-a pronunțat una dintre soluțiile prevăzute la alin. (6) și la alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) și d) este definitivă nu este de natură a afecta constituționalitatea prevederilor invocate, deoarece stabilirea competenței instanțelor judecătorești și instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, atât art. 129, cât și art. 126 alin. (2) din Constituție fac referire la "condițiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată urmând a fi prevăzute "numai prin lege". Dispozițiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală nu aduc atingere accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale și a actelor normative internaționale invocate de autorii excepției nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, așa cum s-a arătat mai sus, art. 129 din Constituție stipulează că părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condițiile legii. Totodată, având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispozițiile art. 340 și 341 din Codul de procedură penală, în care nu se judecă infracțiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci soluția de neurmărire ori netrimitere în judecată dispusă de procuror, prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenție nu sunt aplicabile. De asemenea, prevederile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu au aplicabilitate în cauza de față, întrucât dreptul la un recurs efectiv este distinct de dreptul la exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești. Totodată, eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 340 și 341 din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii și obținerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluția procurorului.

În același sens sunt și Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, și Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 11 iunie 2015.

22. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței Curții, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor alin. (2) și (8) ale art. 341 din Codul de procedură penală pronunțată prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

23. Pentru toate considerentele mai sus menționate, Curtea va respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate și în ceea ce privește dispozițiile art. 340 alin. (1) teza finală si ale art. 341 alin. (1), (3), (4), (6), (7), (9) și (11) din Codul de procedură penală, față de care au fost formulate aceleași critici.

24. Cu privire la presupusa atingere adusă prin dispozițiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală prevederilor art. 16 din Constituție, Curtea constată că nu este contrară principiului egalității în drepturi instituirea unor reguli speciale de procedură, inclusiv în ceea ce privește căile de atac, atât timp cât aceste reguli se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situații identice sau similare. De asemenea, dispozițiile art. 340 alin. (1) teza finală și ale art. 341 alin. (1)-(4), (6), (7), (9) și (11) din Codul de procedură penală se aplică tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, fără privilegii și fără discriminări, fiind conforme cu prevederile art. 16 din Constituție.

25. Curtea nu poate reține nici pretinsa încălcare prin dispozițiile art. 340 alin. (1) teza finală și ale art. 341 alin. (1)-(4), (6)-(9) și (11) din Codul de procedură penală a art. 53 din Legea fundamentală, prevederile constituționale invocate fiind aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale cetățenilor, restrângere care nu a fost, însă, constatată în cauza de fată.

26. Totodată, dispozițiile art. 340 alin. (1) teza finală și ale art. 341 alin. (1)-(4), (6)-(9) și (11) din Codul de procedură penală nu aduc atingere nici prevederilor constituționale ale art. 11 privind dreptul internațional și dreptul intern și ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului raportate la prevederile art. 1 privind egalitatea în drepturi și ale art. 10 referitor la dreptul la un proces echitabil din Declarația Universală a Drepturilor Omului și ale art. 14 pct. 1 privind dreptul la un proces echitabil din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.

27. Cu privire la prevederile invocate din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, astfel cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 24 noiembrie 2010, "acestea, de principiu, sunt aplicabile în controlul de constituționalitate în măsura în care asigură, garantează și dezvoltă prevederile constituționale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecție este cel puțin la nivelul normelor constituționale în domeniul drepturilor omului". În speță, se constată că, în ceea ce privește dispozițiile art. 20 privind egalitatea în fața legii, ale art. 21 referitor la nediscriminare și ale art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, considerentele reținute mai sus abordează toate aceste aspecte, fiind, în consecință, valabile și cu privire la aceste dispoziții din Cartă. Totodată, se constată că prevederile art. 41 paragraful 1 și paragraful 2 lit. c) privind dreptul la bună administrare și obligația administrației de a-și motiva deciziile, ale art. 51 referitor la domeniul de aplicare a Cartei și ale art. 52 privind întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu sunt aplicabile în cauză.