Decizia CCR nr. 384 din 26.06.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 228 alin. 6 teza a patra şi art. 245 alin. 1 lit. c1) din Codul de procedură penală din 1968

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 228 alin. 6 teza a patra și art. 245 alin. 1 lit. c¹) din Codul de procedură penală din 1968, excepție ridicată de Fin.Co.Ge.Ro SpA din Italia în Dosarul nr. 1.622/118/2012 al Tribunalului Brașov - Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 206D/2014.

2. La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepției, domnul avocat Ionel Hașoti din cadrul Baroului Constanța, cu delegație la dosar, și lipsesc celelalte părți. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că partea Municipiul Constanța a depus la dosar concluzii scrise prin care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului autorului excepției, care pune concluzii de admitere a acesteia. În acest sens reiterează cererea sa de a se analiza excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 228 alin. 6 teza a patra și art. 245 alin. 1 lit. c¹) din Codul de procedură penală din 1968 în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2011. De asemenea, apreciază că prevederile legale sunt neconstituționale, deoarece nu se face niciun fel de distincție cu privire la temeiurile ce au stat la baza pronunțării soluției de netrimitere în judecată. În realitate, obligația Ministerului Public de a sesiza instanța civilă competentă cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris nu corespunde niciunui interes public, câtă vreme încadrarea acestei stări de fapt în sintagma "și în alte cazuri expres prevăzute de lege“ stabilită de fostul art. 45 alin. 1 din codul de procedură civilă nu are caracter temporar. Lipsa de temporalitate este de natură să afecteze principiul securității raporturilor juridice civile, întrucât procurorul poate oricând introduce o acțiune de defăimare a unui act civil.

5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a cererii de extindere a controlului dispozițiilor legale criticate în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2011, deoarece acest neajuns ar fi putut fi remediat prin exercitarea căii de atac a recursului împotriva încheierii de sesizare a Curții Constituționale. De altfel, instanța de contencios constituțional este ținută de limitele sesizării astfel cum au fost stabilite prin încheierea instanței de drept comun.

6. Pe fond, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, deoarece autorul excepției face o confuzie între obligația procurorului de a apăra un drept și ipoteza în care acesta pronunță o soluție de netrimitere în judecată. Acțiunea penală este diferită de acțiunea civilă și în ipoteza în care procurorul sesizează instanța o face pentru că are indicii cu privire la plăsmuirea unui act. Pe de altă parte, în cadrul unui proces echitabil, judecătorul decide dacă procurorul are dreptate sau nu, părțile interesate fiind introduse în cauză. În sfârșit, cu privire la dispozițiile legale criticate, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 147 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 270 din 14 mai 2013, care își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

7. Prin Încheierea din 12 martie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 1.622/118/2012, Tribunalul Brașov - Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 228 alin. 6 teza a patra și art. 245 alin. 1 lit. c¹) din Codul de procedură penală din 1968, excepție ridicată de Fin.Co.Ge.Ro SpA din Italia într-o cauză având ca obiect soluționarea unei acțiuni în anulare a unui act administrativ.

8. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile legale menționate sunt neconstituționale, deoarece posibilitatea procurorului de a exercita acțiunea civilă nu este justificată de un interes de ordine publică, câtă vreme înscrisul rezultat din fals nu mai poate produce efecte decât pe plan civil, autorul faptei nemaiputând fi sancționat penal. De asemenea, actele subsecvente încheiate în baza înscrisului falsificat au de suferit și astfel este afectat și dreptul de proprietate al părților ce au fost de bună-credință.

9. În subsidiar, autorul excepției apreciază că dispozițiile legale criticate pot fi considerate constituționale numai în măsura în care dreptul procurorului este limitat temporal, pentru că, în caz contrar, "dreptul de proprietate al unor persoane de bună-credință ce au intrat într-un raport juridic cu un înscris fals poate fi afectat și peste 500 de ani de la nașterea dreptului respectiv“. De aceea, mai apreciază autorul excepției, este afectat și principiul securității raporturilor juridice civile.

10. Dincolo de aceste susțineri, autorul excepției mai arată că, în situația în care s-ar aprecia că trebuie recunoscută calitatea activă a Ministerului Public de a introduce o acțiune civilă fără limitare temporală, atunci aceasta ar trebui să aibă caracterul unei posibilități și nicidecum al unei obligații, așa cum a interpretat textul Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2011.

11. Tribunalul Brașov - Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

13. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile autorului excepției, concluziile procurorului, concluziile scrise depuse, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

14. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

15. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 228 alin. 6 teza a patra cu denumirea marginală Începerea urmăririi penale și art. 245 alin. 1 lit. c¹) cu denumirea marginală Dispoziții complimentare ordonanței, ambele din Codul de procedură penală din 1968, care au următorul conținut:

- Art. 228 alin. 6 teza a patra: "În cazul în care procurorul este de acord cu propunerea, dispune prin rezoluție neînceperea urmăririi penale. În situația în care procurorul își însușește argumentele cuprinse în propunerea organului de cercetare penală, motivarea rezoluției este facultativă sau poate cuprinde doar argumente suplimentare. Copie de pe rezoluție și de pe propunerea organului de cercetare penală se comunică persoanei care a făcut sesizarea, precum și, după caz, persoanei față de care s-au efectuat acte premergătoare. Dispozițiile art. 245 alin. 1 lit. c¹) se aplică în mod corespunzător.“

- Art. 245 alin. 1 lit. c¹): "(1) Prin ordonanța de încetare a urmăririi penale se dispune totodată asupra: [_]

c¹) sesizării instanței civile competente cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris.“

16. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 11 alin. (1) și (2) referitor la obligația statului român de a-și îndeplini cu bună-credință obligațiile din tratatele la care este parte și care, odată ratificate, fac parte din dreptul intern, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în fața legii a cetățenilor, art. 20 referitor la Tratatele internaționale privind drepturile omului,art. 21 alin. (2) referitor la accesul liber la justiție care nu poate fi îngrădit de nicio lege, art. 44 alin. (1) și (2) referitor la garantarea și ocrotirea în mod egal a dreptului de proprietate privată, precum și a dispozițiilor art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 1 referitor la Protecția proprietății din Primul Protocol adițional la Convenție.

17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 245 alin. 1 lit. c¹) din Codul de procedură penală din 1968 au mai fost supuse cenzurii sale din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 147 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 270 din 14 mai 2013, Curtea Constituțională a statuat că dreptul procurorului care a dispus soluția de netrimitere în judecată de a avea calitatea procesuală activă pentru a solicita instanței civile desființarea totală sau parțială a unui înscris nu afectează liberul acces la justiție, întrucât judecata se va desfășura în fața unei instanțe independente și imparțiale, cu respectarea, în egală măsură, a drepturilor recunoscute de lege pentru toate părțile implicate în litigiu, pe baza administrării unor probe legale, utile, concludente și pertinente soluționării cauzei.

18. De asemenea, cu privire la rolul procurorului în activitatea judiciară, Curtea Constituțională a statuat prin Decizia nr. 65 din 25 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 13 februarie 2007, că "prin participarea reprezentantului Ministerului Public se impune o garanție în plus atât în sensul apărării ordinii de drept, a intereselor generale ale societății, cât și în ideea apărării drepturilor și libertăților cetățenilor“. De aceea, Curtea a constatat că, în lipsa posibilității procurorului de a participa la judecarea unor cereri indiferent de domeniul căruia se circumscriu, se produce o nepermisă restrângere a rolului său constituțional.

19. Distinct de aceste argumente care își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză, Curtea mai constată că posibilitatea sesizării instanței civile competente de către procuror reprezintă și o modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme de interes public câtă vreme au în vedere actele administrative, fie că sunt individuale, fie că sunt cu caracter normativ și care au fost emise în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a acesteia, care dau naștere, modifică sau sting raporturi juridice. Nu în ultimul rând, potrivit art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare, sunt asimilate actelor administrative și "contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice“. În temeiul art. 131 alin. (1) și art. 132 alin. (1) din Constituție, exercitându-și atribuțiile ce le revin potrivit legii, procurorii nu urmăresc altceva decât interesele generale ale societății prin aceea că apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor în acord cu principul legalității ce le guvernează activitatea. În plus, aceștia nu au decât un drept de sesizare a instanței civile competente, neavând puterea de a dispune cu privire la dezlegarea pricinii și la eventualele consecințe ce decurg din desființarea totală sau parțială a unui înscris, întrucât toate aceste aspecte urmează a primi rezolvare după parcurgerea unui proces echitabil cu respectarea tuturor garanțiilor specifice pe care le implică.

20. Aceleași rațiuni justifică și netemeinicia excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 228 alin. 6 teza a patra din Codul de procedură penală din 1968, întrucât legiuitorul nu a făcut altceva decât să statueze cu privire la incidența unei norme de trimitere și în cazul în care soluția de netrimitere în judecată vizează o neîncepere a urmăririi penale și nu o scoatere sau încetare de sub urmărire penală. Diferența nu este, din perspectiva criticilor, decât terminologică, întrucât în ambele situații sunt aplicabile cazuri care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale.