Decizia CCR nr. 358 din 25.06.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. I pct. 15, 16 şi 17 din Legea nr. 2/2013 - unele măsuri pt. degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pt. pregătirea punerii în aplicare a Legii...

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. I pct. 15, 16 și 17 și art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Mugurel Valentin Blendea în Dosarul

nr. 6.327/114/2007 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 713 D/2013.

2. Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 5 iunie 2014, în prezența părților Liliana Carmen Covrescu și Gabriel Iancu, precum și a reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul art. 57 și art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea a dispus amânarea pronunțării pentru data de 12 iunie 2014. La termenul din 12 iunie 2014, Curtea, constatând că nu sunt prezenți toți judecătorii care au participat la dezbateri, potrivit art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr, 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992 și al art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, a dispus amânarea pronunțării pentru data de 17 iunie 2014. La termenul din 17 iunie 2014, pentru același motiv, Curtea a dispus amânarea pronunțării pentru data de 24 iunie 2014, termen la care, având nevoie de timp pentru a delibera, potrivit art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea a dispus amânarea pronunțării pentru data de 25 iunie 2014, dată la care a pronunțat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin Încheierea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 6.327/114/2007,Înalta Curte de Casație și Justiție- Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. I pct. 15,16 și 17

și art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Mugurel Valentin Blendea într-o cauză având ca obiect soluționarea unui recurs formulat împotriva unei decizii penale prin care autorul excepției a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută la art. 254 din Codul penal din 1969, în formă continuată.

4. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că prin modificarea, prin art. I pct. 15 din Legea nr. 2/2013, a pct. 14 al alin. 1 al art 385⁹ din Codul de procedură penală din 1968, în sensul eliminării din conținutul acestuia a sintagmei "greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 din Codul penal" și prin abrogarea, prin art. I pct. 16 din Legea nr. 2/2013, a prevederilor pct. 18 al alin, 1 al art, 385⁹ din Codul de procedură penală din 1968, care prevedeau ca și cauză de casare situația comiterii unei erori grave de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare, textele criticate contravin dispozițiilor constituționale și convenționale invocate. Se arată că pct. 17 al art. I din aceeași lege modifică art. 385⁹ alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968 în mod corespunzător, pct. 17 al art. I anterior referit fiind corelat cu prevederile pct. 15 și 16 ale aceluiași articol, și fiind, în consecință, neconstituțional. Se susține că dreptul la un proces echitabil și dreptul la un recurs efectiv obligă instanța superioară să analizeze atât legalitatea, cât și temeinicia hotărârilor judecătorești pronunțate de către instanțele inferioare, atât sub aspectul stabilirii vinovăției, cât și sub cel al corectei individualizări a sancțiunilor aplicate, numai așa putându-se ajunge la stabilirea adevărului în cauză. Se arată că imposibilitatea invocării în fața unei instanțe superioare a comiterii de către instanțele inferioare a unor grave erori în administrarea și interpretarea probelor, a insuficienței probelor administrate de către acestea sau a injustei stabiliri a sancțiunilor, ca urmare a abrogării motivelor de casare prevăzute la art. 385⁹ alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală din 1968, încalcă dispozițiile art. 24 din Legea fundamentală referitoare Sa dreptul la apărare, precum și dreptul la un recurs efectiv, prevăzut la art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

5. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este întemeiată, sub aspectul criticilor privind dispozițiile art. I pct. 16 și 17 din Legea nr. 2/2013, și neîntemeiată sub aspectul criticii ce vizează prevederile art. I pct. 15 din Legea nr. 2/2013. În ceea ce privește neconstituționalitatea dispozițiilor art. I pct. 16 din Legea nr. 2/2013, se arată că acestea încalcă dreptul la un proces echitabil, prin excluderea din rândul motivelor de casare a erorii grave de fapt, ce nu poate fi examinată prin prisma prevederilor art. 17² din art. 385⁹ din Codul de procedură penală din 1968, care se referă, în mod exclusiv, la eroarea de drept. Se susține că excluderea, totodată, a erorii grave de fapt dintre cazurile care pot fi luate în considerare întotdeauna din oficiu pentru pronunțarea unei soluții de casare, prevăzute la alin. 3 al art. 385⁹ din Codul de procedură penală din 1968, așa cum acesta a fost modificat prin art. I pct. 17 din Legea nr. 2/2013, determină neconstituționalitatea acestui din urmă punct. Se arată că prevederile art. I pct. 15 din Legea nr. 2/2013 nu încalcă normele constituționale invocate de autorul excepției.

6. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

7. Avocatul Poporului susține că excepția de neconstituționalitate este întemeiată sub aspectul criticii referitoare la dispozițiile art. I pct. 16 și pct. 17 din Legea nr. 2/2013 și neîntemeiată sub aspectul criticii referitoare la art. I pct. 15 și art. II alin. (1) din aceeași lege.

8. Referitor la critica de neconstituționalitate a prevederilor art. I pct. 16 și 17 din Legea nr 2/2013, prin raportare la art. 16,art. 21,art. 24,art. 53 și art. 20 din Constituție și art. 6 și art. 13 din Convenție, se arată că, din perspectiva jurisprudenței Curții Constituționale în materie, abrogarea cazului de casare atunci când s-a comis o eroare gravă de fapt având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare este de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil. Se susține că normele supuse controlului de constituționalitate limitează dreptul părții, care are, potrivit legii, legitimitatea procesuală de a formula calea de atac a recursului, de a invoca și supune controlului judiciar probleme esențiale privind modul de derulare a procesului penal, consecințele efective ale unei asemenea limitări producându-se atât asupra posibilității concrete a recurentului de a exercita dreptul la apărare (prin verificarea unei hotărâri de către o jurisdicție superioară), cât și asupra instanței de control judiciar, care este lipsită de posibilitatea de a cenzura hotărârile judecătorești criticabile pe calea invocării din oficiu a unor cauze de casare, ca o aplicare a principiului aflării adevărului care guvernează procesul penal.

9. Se face trimitere la deciziile Curții Constituționale nr. 783 din 12 mai 2009 și nr. 694 din 20 mai 2010, prin care Curtea a statuat că accesul liber la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție, presupune posibilitatea concretă de a uza de toate mijloacele procesuale pentru apărarea unui drept sau interes legitim și că, în acest sens, art. 2 paragraful 1 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenție prevede că "orice persoană declarată vinovată de o infracțiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declarației de vinovăție sau a condamnării sale de către o jurisdicție superioară",

10. În acest sens, se subliniază că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa că efectul esențial al dispoziției cuprinse în art. 13 din Convenție constă în a impune existența unui recurs intern ce abilitează instanța națională să ofere o "reparație adecvată", recursul trebuind să fie "efectiv" din punctul de vedere atât al reglementării, cât și al rezultatului practic. Așadar, înlăturarea posibilității de a se invoca pe calea recursului, de către parte sau de instanță din oficiu, comiterea unei erori grave de fapt sau a greșitei individualizări a pedepsei generează incapacitatea de reparație a efectelor negative pe care le-ar putea produce o condamnare posibil eronată, având consecința limitării până la anihilare a dreptului părții la un proces echitabil.

11. Se arată că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 839 din 24 iunie 2010, prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3859 alin. 1 pct. 14, art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) raportat la art. 385⁹ alin. 1 pct. 18 și art. 38514 alin. 11 din Codul de procedură penală din 1968, Curtea Constituțională a statuat că prevederile legale invocate, reglementând ca motiv de casare a unei hotărâri judecătorești comiterea unei erori grave de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare, sunt menite să garanteze dreptul tuturor părților de a beneficia de un proces echitabil și că, astfel, scopul acestei căi de atac constă tocmai în asigurarea unui control judecătoresc al legalității și al aflării adevărului în judecarea și soluționarea cauzelor penale de prima instanță sau de instanța de apel, aspect de natură să contribuie la îndeplinirea exigențelor care condiționează într-o societate democratică procesul echitabil. Interpretând per a contrario argumentele invocate de Curtea Constituțională în susținerea constituționalității prevederilor art. 3859 pct. 18 din Codul de procedură penală din 1968, se susține că înlăturarea unui motiv de casare a cărui menire era tocmai garantarea dreptului părților la un proces echitabil este de natură să aducă atingere prevederilor constituționale ale art. 21,art. 24 și art. 20, raportate la art. 6 și art. 13 din Convenție, cu atât mai mult cu cât acesta a fost exclus și din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu.

12. Referitor la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 15 din Legea nr. 2/2013, raportată la art. 16,art. 21,art. 24,art. 53 și art. 20 din Constituție și la art. 6 și art. 13 din Convenție, se apreciază că modificarea cauzelor de casare nu contravine prevederilor convenționale și constituționale invocate, arătându-se că normele de reglementare a competenței instanțelor judecătorești, a gradelor de jurisdicție, precum și a căilor de atac constituie reguli de procedură a căror stabilire se poate face numai prin lege, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituție.

13. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a prevederilor art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013, se arată că acestea nu sunt de natură a aduce atingere dispozițiilor constituționale invocate și că împrejurarea că dispozițiile privind cazurile de casare prevăzute în Codul de procedură penală din 1968 în forma anterioară intrării în vigoare a legii rămân aplicabile doar cauzelor penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv celor aflate în termenul de declarare a recursului, și nu și celor în fond sau în apel, este determinată de faptul că actele procesuale și procedurale efectuate potrivit legii în vigoare își păstrează valabilitatea și după abrogarea legii de procedură, potrivit principiului "tempus regit actum". Se susține că situația prezentată este una tranzitorie, care privește doar cauzele penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv cele aflate în termenul de declarare a recursului, iar nu și cauzele aflate în fond sau în apel, în privința cărora devin incidente prevederile legale în vigoare la data exercitării căii de atac prevăzute de lege. Prin urmare, se observă că hotărârile pronunțate înainte de intrarea în vigoare a legii rămân supuse căilor de atac și motivelor prevăzute de legea sub care au fost pronunțate, potrivit regulii "tempus regit actum"

14. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părților prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

15. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

16. Obiectul excepției de neconstituționalitate TI constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. I pct. 15, 16 și 17 și art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013. Din analiza excepției de neconstituționalitate, Curtea reține însă că autorul critică în realitate doar prevederile art. I pct. 15, 16 și 17 din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013, care au următorul cuprins:

- Art. I pct. 15, 16 și 17 din Legea nr. 2/2013: "Codul de procedură penală, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează: [...]

15. La articolul 385⁹ alineatul 1, punctele 14-16 se modifică și vor avea următorul cuprins:

«14. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege;

15 nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată condamnatului a fost grațiată;

16. în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal;».

16. La articolul 385⁹ alineatul 1, punctele 17 și 18-21 se abrogă.

17. La articolul 385⁹, alineatul 3 se modifică și va avea următorul cuprins:

«Cazurile prevăzute în alin. 1 pct. 1, 3-6, 13 și 14 se iau în considerare întotdeauna din oficiu, iar cel de la pct. 15 se ia în considerare din oficiu numai când a influențat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului

17. Autorul excepției susține că textul criticat încalcă prevederile constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 20 cu privire la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 privind accesul liber la justiție, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare și ale art. 53 cu privire la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, prevederilor art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil și la dreptul la un recurs efectiv, precum și dispozițiile art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție privind dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală (greșit identificat de autoul excepției ca fiind art. 21 din același protocol).

18. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că prevederile art. I pct. 15, 16 si 17 din Legea nr. 2/2013, au avut ca finalitate degrevarea instanțelor judecătorești, respectiv degrevarea Înaltei Curți de Casație și Justiție de sarcini ce nu corespund sferei atribuțiilor ei, în scopul realizării rolului său constituțional de interpretare și aplicare unitară a legii de către celelalte instanțe, prevăzut la art. 126 alin. (3) din Constituție. Potrivit Expunerii de motive ce însoțește Proiectul Legii nr. 2/2013, a fost avută în vedere la elaborarea acestui proiect recomandarea cuprinsă în Raportul Comisiei Europene către Consiliul și Parlamentul European privind progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare din 18 iulie 2012 privind continuarea reformei Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru a permite acordarea unei mai mari importanțe unificării jurisprudenței la nivel național.

19. Din perspectiva asigurării drepturilor constituționale pretins încălcate prin dispozițiile art. I pct. 15,16 și 17 din Legea nr. 2/2013, Curtea constată că modificarea și, respectiv, abrogarea unor motive de casare în recurs, printre care și cele arătate de autorul excepției, au fost realizate de către legiuitor potrivit competențelor sale constituționale, prevăzute la art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală și sunt justificate de faptul că acestea pot fi invocate și analizate în cadrul apelului (conform art. 371 din Codul de procedură penală din 1968), iar, în cazul sentințelor ce nu pot fi atacate cu apel, în cadrul recursului (potrivit art. 385⁹ alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968), ca și căi de atac integral devolutive, instanțele de apel și, respectiv, cele de recurs verificând legalitatea și temeinicia hotărârilor atacate sub toate aspectele. În acest context, în care toate sentințele penale sunt supuse unei căi de atac ordinare integral devolutive, limitarea motivelor de recurs, ca a doua cale de atac ordinară, la cazurile de casare, dintre care au fost abrogate, prin dispozițiile criticate, cele prevăzute la art. 385⁹ alin. 1 pct. 17,18-21 din Codul de procedură penală din 1968 și au fost modificate cele de la art. 385⁹ alin. 1 pct. 14-16 din același cod, este justificată, atât prin prisma dispozițiilor constituționale invocate, cât și prin cea a normelor de drept european.

20. De altfel, drepturile fundamentale pretins de către autorul excepției a fi încălcate sunt asigurate prin aplicarea principiului non reformatio in pejus, prevăzut atât la art. 372, cât și la art. 385⁸ din Codul de procedură penală din 1968, potrivit căruia instanța de apel sau de recurs, soluționând cauza, nu poate crea o situație mai grea pentru cel care a declarat apel sau recurs, iar, în apelul sau recursul declarat de procuror în favoarea unei părți, instanța de apel sau de recurs nu poate agrava situația acesteia.

21. În acest fel, textele criticate respectă standardul asigurării dreptului la două grade de jurisdicție în materie penală, prevăzut la art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Potrivit tezei întâi a paragrafului 1 al art. 2 din acest protocol, "orice persoană declarată vinovată de o infracțiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declarației de vinovăție sau a condamnării de către o jurisdicție superioară", iar, conform celei de-a doua teze a paragrafului 1 al art. 2 anterior invocat, "exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege".

22 Pentru aceleași motive, Curtea reține că prevederile art. I pct. 15, 16 și 17 din Legea nr. 2/2013 respectă și dispozițiile art. 6 din Convenție, referitor la dreptul la un proces echitabil, precum și pe cele ale art. 13 din Convenție, cu privire la dreptul la un recurs efectiv - care, de altfel, nu se confundă cu dreptul la exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești -, nefiind încălcate nici prevederile art. 20 din Constituție.

23. Pentru aceste motive, Curtea constată că modificarea conținutului unor motive de recurs în casație și abrogarea altor asemenea motive, prevăzute de Codul de procedură penală din 1968, potrivit art. I pct. 15, 16 și 17 din Legea nr. 2/2013, nu contravin principiului egalității în drepturi și nu încalcă dreptul de acces liber la justiție și dreptul la apărare, prevăzute la art. 16,art. 21 și art. 24 din Constituție.

24. Având în vedere aceleași motive, Curtea constată că dispozițiile art. 53 din Legea fundamentală nu sunt incidente în cauză.