Decizia CCR nr. 985 din 22.11.2012 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 18 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 32 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, excepție ridicată de Corneliu Andrieș în Dosarul nr. nr. 5.856/62/2011 al Tribunalului Brașov - Secția comercială și de contencios administrativ. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.105D/2012.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 4 aprilie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 5.856/62/2011, Tribunalul Brașov - Secția comercială și de contencios administrativ a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 32 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, excepție ridicată de Corneliu Andrieș într-o cauză având ca obiect anularea unui act administrativ.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că prin impunerea unui impozit minim se restricționează accesul pe piață al întreprinderilor mici, încălcându-se astfel prevederile constituționale ale art. 135 alin. (1) și (2) lit. a). Prin exceptarea de la plata impozitului minim a unor categorii de contribuabili se creează o concurență neloială, ceea ce contravine atât dispozițiilor constituționale ale art. 135 alin. (1) și (2) lit. a), cât și celor ale art. 53 din Constituție. Din punct de vedere extrinsec, dispozițiile criticate sunt neconstituționale, deoarece Guvernul trebuia să-și exercite inițiativa legislativă potrivit art. 74 alin. (3) din Legea fundamentală, iar nu prin promovarea actului normativ pe calea ordonanței de urgență. Mai mult, se încalcă și prevederile art. 115 alin. (4) din Constituție, deoarece Guvernul nu arată situația extraordinară care a stat la baza adoptării ordonanței de urgență.

În continuare, autorul criticii arată că, pe lângă cele invocate, dispozițiile criticate încalcă și Hotărârea Guvernului nr. 656/2002 pentru acceptarea Cartei Europene pentru Întreprinderile Mici, adoptată la 13 iunie 2000; art. 8 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative; art. 26 lit. l) din Legea concurenței nr. 21/1996; art. 9 alin. (2) din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii; art. 3 lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Tribunalul Brașov - Secția comercială și de contencios administrativ apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului apreciază că prevederile criticate sunt constituționale. Dispozițiile legale criticate nu aduc atingere regulilor constituționale referitoare la prioritatea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ca urmare a aderării, precum și la garantarea ducerii la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării. În ceea ce privește invocarea prevederilor constituționale ale art. 53, arată că din conținutul dispozițiilor legale criticate referitoare la unele măsuri în domeniul politicii fiscale nu reiese restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale. De asemenea, prevederile legale criticate nu aduc atingere sub niciun aspect regulilor constituționale potrivit cărora Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență numai în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligația de a motiva urgența în cuprinsul acestora. Nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia dispozițiile criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 139 alin. (1).

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Prin Încheierea de sesizare, instanța de judecată a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 32 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 249 din 14 aprilie 2009, aprobată prin Legea nr. 227/2009, cu modificările și completările ulterioare. Din motivarea excepției de neconstituționalitate rezultă că autorul acesteia este nemulțumit de instituirea impozitului minim prin dispozițiile art. 32 pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2009, dispoziții care modifică art. 18 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Așa fiind, obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 18 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, cu următorul conținut:

"(1) Contribuabilii care desfășoară activități de natura barurilor de noapte, cluburilor de noapte, discotecilor, cazinourilor sau pariurilor sportive, inclusiv persoanele juridice care realizează aceste venituri în baza unui contract de asociere, și în cazul cărora impozitul pe profit datorat pentru activitățile prevăzute în acest articol este mai mic decât 5% din veniturile respective sunt obligați la plata unui impozit de 5% aplicat acestor venituri înregistrate.

(2) Contribuabilii, cu excepția celor prevăzuți la alin. (1), la art. 13 lit. c)-e), art. 15 și 38, în cazul cărora impozitul pe profit este mai mic decât suma impozitului minim pentru tranșa de venituri totale corespunzătoare, prevăzute la alin. (3), sunt obligați la plata impozitului la nivelul acestei sume.

(3) Pentru aplicarea prevederilor alin. (2), sumele corespunzătoare impozitului minim, stabilite în funcție de veniturile totale înregistrate la data de 31 decembrie a anului precedent, sunt următoarele:

(4) Pentru încadrarea în tranșa de venituri totale prevăzută la alin. (3), se iau în calcul veniturile totale, obținute din orice sursă, înregistrate la data de 31 decembrie a anului precedent, din care se scad:

a) veniturile din variația stocurilor;

b) veniturile din producția de imobilizări corporale și necorporale;

c) veniturile din exploatare, reprezentând cota-parte a subvențiilor guvernamentale și a altor resurse pentru finanțarea investițiilor;

d) veniturile din reducerea sau anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere, conform reglementărilor legale;

e) veniturile rezultate din anularea datoriilor și a majorărilor datorate bugetului statului, care nu au fost cheltuieli deductibile la calculul profitului impozabil, conform reglementărilor legale;

f) veniturile realizate din despăgubiri de la societățile de asigurare;

g) veniturile prevăzute la art. 20 lit. d).

(5) Contribuabilii prevăzuți la art. 34 alin. (1) lit. b) efectuează pentru trimestrele I-III comparația impozitului pe profit trimestrial cu impozitul minim prevăzut la alin. (3), recalculat în mod corespunzător pentru trimestrul respectiv, prin împărțirea impozitului minim anual la 12 și înmulțirea cu numărul de luni aferente trimestrului respectiv. În situația în care perioada impozabilă începe sau se încheie în cursul unui trimestru, impozitul minim prevăzut la alin. (3) se recalculează corespunzător numărului de zile aferente trimestrului respectiv. Pentru definitivarea impozitului pe profit datorat se efectuează comparația impozitului pe profit anual cu impozitul minim anual prevăzut la alin. (3).

(6) În situația în care perioada impozabilă începe sau se încheie în cursul anului, pentru definitivarea impozitului pe profit datorat se efectuează comparația impozitului pe profit aferent perioadei respective cu impozitul minim anual prevăzut la alin. (3), recalculat în mod corespunzător pentru aceeași perioadă.

(7) Nu sunt obligați la plata impozitului minim potrivit prevederilor alin. (2)-(4) contribuabilii care se află în următoarele situații:

a) se află în procedura insolvenței, de la data deschiderii acestei proceduri, potrivit legii;

b) se află în dizolvare, de la data înregistrării acestei mențiuni în registrul comerțului sau la instanțele judecătorești, potrivit legii.

Pentru contribuabilii care se dizolvă de plin drept ca urmare a expirării duratei de existență prevăzute în actul constitutiv sau, după caz, în actul modificator, scutirea de la plata impozitului minim operează de la data dizolvării prevăzute în aceste acte. Nu intră sub incidența acestor prevederi contribuabilii care se află în dizolvare fără lichidare.“

În opinia autorului excepției, prevederile criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 11 referitor la dreptul internațional și dreptul intern, art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 115 alin. (4) referitor la competența Guvernului de a adopta ordonanțe de urgență în situații extraordinare, art. 135 alin. (1) și (2) lit. a) referitor la economia României, art. 139 alin. (1) referitor la impozite, taxe și alte contribuții și art. 148 referitor la integrarea în Uniunea Europeană.

I. Curtea reține că în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 30 septembrie 2010, a fost publicată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 87/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Conform art. II din ordonanța de urgență, aceasta a intrat în vigoare începând cu data de 1 octombrie 2010. Potrivit art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 87/2010, art. 18 alin. (2)-(7) din Legea nr. 571/2003 au fost abrogate.

În continuare, Curtea constată că, deși nu mai sunt în vigoare, dispozițiile art. 18 alin. (2)-(7) din Legea nr. 571/2003 produc în continuare efecte juridice. Astfel, aceste prevederi constituie temeiul juridic utilizat pentru calculul impozitului datorat de autorul excepției. În acest caz, având în vedere Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea constată că are competența de a se pronunța asupra constituționalității dispozițiilor art. 18 alin. (2)-(7) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, chiar dacă ele nu mai sunt în vigoare la această dată.

II. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că regula generală în materia impozitelor și taxelor este cuprinsă în art. 139 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia "impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege“. De asemenea, conform art. 56 din Constituție, contribuția cetățenilor la cheltuielile publice constituie o îndatorire fundamentală a acestora, neputându-se reține, în consecință, că prin stabilirea pe cale legală a unui impozit s-ar leza dreptul de proprietate al unei persoane.

Din aceste reglementări constituționale rezultă că stabilirea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat intră în competența legiuitorului, acesta având dreptul exclusiv de a stabili cuantumul impozitelor și taxelor și de a opta pentru acordarea unor exceptări sau scutiri de la aceste obligații în favoarea anumitor categorii de contribuabili și în anumite perioade de timp, în funcție de situațiile conjuncturale, dar, evident, și în raport cu situația economico-financiară a țării în perioadele respective.

Întrucât stabilirea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat, precum și a condițiilor de impozitare intră în competența legiuitorului, adoptând reglementarea criticată, Guvernul, în calitatea sa de legiuitor delegat, a acționat în limitele acestei competențe, prin stabilirea unei baze impozabile certe care să asigure un tratament echitabil și corect pentru toți.

În ceea ce privește critica potrivit căreia există o neconcordanță între prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2009 și dispoziții din alte acte normative, Curtea constată că aceasta nu poate fi primită. Astfel, în jurisprudența sa constantă, instanța de contencios constituțional a statuat că examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea unui text cu dispozițiile constituționale pretins violate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției.

Referitor la critica potrivit căreia Guvernul trebuia să-și exercite inițiativa legislativă potrivit art. 74 alin. (3) din Legea fundamentală, iar nu prin promovarea actului normativ pe calea ordonanței de urgență, Curtea reține că ordonanța de urgență în cauză a fost emisă în temeiul delegării legislative prevăzute în art. 115 alin. (4) din Constituție. De asemenea, prin Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009, Curtea a reținut că art. 4 alin. (1) din Codul fiscal reprezintă un text de principiu ce consfințește regula modificării și completării sale cu 6 luni înainte de data intrării în vigoare și, prin urmare, pot apărea excepții de la această regulă, fiind permise nu numai de Codul fiscal, ci și de art. 115 alin. (4) din Constituție. În momentul adoptării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2009, Guvernul s-a aflat într-o situație extraordinară, care impune măsuri urgente menite tocmai să consolideze situația economică a țării și să mențină în efectivitate bugetul public național.

De asemenea, prin Decizia nr. 257 din 16 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 20 aprilie 2010, Curtea a statuat că nu se poate reține înfrângerea prevederilor constituționale ale art. 139 alin. (1) de către dispozițiile de lege criticate, deoarece ordonanța de urgență este un act normativ cu putere de lege până la o eventuală respingere de către Parlament. În speță, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2009 a fost aprobată prin Legea nr. 227/2009. Cât privește noțiunea de "lege“ utilizată în Constituție în art. 139 alin. (1), Curtea a statuat în jurisprudența sa că aceasta are în vedere un sens larg ce acoperă ansamblul dispozițiilor normative cuprinse în Legea fundamentală și actele normative ce formează dreptul intern, precum și mai multe înțelesuri în funcție de distincția ce operează între criteriul formal sau organic și cel material.

Prin urmare, Curtea nu poate reține nici pretinsa încălcare a prevederilor art. 53 din Constituție, deoarece, astfel cum s-a arătat mai sus, nu a constatat restrângerea exercițiului vreunui drept sau al vreunei libertăți fundamentale și, prin urmare, norma constituțională invocată nu are aplicabilitate în cauză.