Decizia CCR nr. 352 din 24.06.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 67 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 63 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, excepție ridicată din oficiu de instanța judecătorească în Dosarul nr. 98/91/2014 al Tribunalului Vrancea - Secția civilă și care formează obiectul Dosarului nr. 61D/2014 al Curții Constituționale.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, sens în care precizează că prevederile de lege criticate vizează responsabilizarea părinților și respectarea interesului superior al copilului, în acord cu dispozițiile cuprinse în Convenția cu privire la drepturile copilului.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Sentința civilă nr. 3 din 13 ianuarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 98/91/2014, Tribunalul Vrancea - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 63 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

5. Excepția a fost ridicată din oficiu de instanța judecătorească într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri de menținere a plasamentului în regim de urgență pentru un minor.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate instanța judecătorească susține, în esență, că prevederile de lege criticate sunt neconstituționale, deoarece, prin obligarea invariabilă a părintelui apt de muncă, dar fără venituri suficiente pentru a contribui la întreținerea copilului aflat în plasament la prestarea unei activități de interes local, acesta este silit să presteze o muncă forțată.

7. Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Avocatul Poporului apreciază că prevederile de lege criticate sunt neconstituționale, sens în care arată că instituirea în sarcina unei persoane a obligativității de a presta între 20 si 40 de ore lunar pentru fiecare copil acțiuni sau lucrări de interes local, pe durata aplicării unei măsuri de protecție specială, nu se încadrează în niciuna dintre situațiile exceptate de la aplicarea prevederilor art. 42 alin. (1) din Constituție referitoare la interzicerea muncii forțate.

9. Apreciază că prestarea unei activități în folosul comunității nu constituie o sancțiune penală sau contravențională ori o alternativă la acestea care se aplică persoanelor care au săvârșit abateri de la ordinea de drept. Ea reprezintă o muncă forțată impusă unor persoane aflate într-o situație socială precară, care nu pot plăti anumite contribuții la bugetul județului, contribuții impuse nejustificat, fără a se ține cont de dispozițiile art. 56 din Constituție și în contradicție cu principiul egalității în drepturi a cetățenilor.

10. Totodată, menționează faptul că, dacă s-ar considera reglementarea legală criticată ca instituind o obligație civilă normală stabilită de lege pentru a responsabiliza părinții, astfel cum a considerat legiuitorul în expunerea de motive la Legea nr. 257/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, aceasta ar veni în contradicție cu scopul pentru care a fost instituită măsura plasamentului, respectiv acela de a se proteja, în conformitate cu prevederile art. 49 din Constituție, copilul lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi sau acelui care nu poate fi lăsat în grija acestora.

11. Din contră, în situația în care din motive obiective părintele nu poate presta activitatea în folosul comunității (de exemplu, are mai mulți copii și nu poate să îi lase singuri pe durata prestării activității în folosul comunității etc.), iar ulterior solicită reîncredințarea copilului, instanța ar putea refuza reîncredințarea pe motiv că părintele nu a îndeplinit o obligație cu privire la copii, impusă de instanță, ceea ce ar fi contrar interesului superior al copilului și principiilor Legii nr. 272/2004 referitoare la dreptul copilului de a crește alături de părinții săi.

12. Totodată, obligarea părintelui la prestarea de acțiuni sau lucrări de interes local, în cele mai multe cazuri, nu vine să aducă un beneficiu colectivității în cadrul căreia este instituționalizat copilul. Astfel, în marea majoritate a cazurilor în care copilul este dat în plasament, acesta este dat în plasament într-o altă localitate decât cea de domiciliu, iar în aceste situații, obligarea părintelui de a presta munca în folosul comunității de domiciliu nu poate fi interpretată decât ca fiind muncă forțată, fără o legătură cu măsura de protecție socială luată.

13. În plus, textul legal criticat nu poate fi interpretat ca instituind o obligație în legătură cu obligația legală de întreținere, întrucât, potrivit art. 527 și art. 529 din Codul civil referitoare la obligația de întreținere, poate fi obligat la întreținere numai cel care are mijloace pentru a plăti sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace, iar întreținerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui care urmează a plăti.

14. De asemenea, având în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, constată că în susținerea introducerii obligativității prestării unei activități în folosul comunității nu pot fi invocate prevederile art. 42 alin. (2) lit. c) ipoteza finală din Constituție referitoare la obligațiile civile normale ce se înscriu în cazurile care nu constituie muncă forțată, întrucât prin "obligații civile normale"se înțeleg obligațiile ce incumbă unei categorii specifice de cetățeni prin raportare la poziția pe care o ocupă ori funcția pe care sunt chemați să o îndeplinească în comunitate, făcând obiectul unui consens social (Cauza Van de Mussele contra Belgiei). Or, activitatea la care părintele ar fi obligat nu se încadrează în dispozițiile art. 42 alin. (2) din Constituție, coroborate cu prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

15. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispozițiile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

16. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

17. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 63 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004.

18. Curtea observă că Legea nr. 272/2004 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 5 martie 2014 și că, în prezent, prevederile de lege criticate se regăsesc în cuprinsul art. 67 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, având următoarea redactare: "Dacă plata contribuției la întreținerea copilului nu este posibilă, instanța obligă părintele apt de muncă să presteze între 20 și 40 de ore lunar pentru fiecare copil, acțiuni sau lucrări de interes local, pe durata aplicării măsurii de protecție specială, pe raza administrativ-teritorială în care are domiciliul sau reședința."

19. Instanța judecătorească susține că prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor din Constituție cuprinse în art. 42 alin. (1) privind interzicerea muncii forțate.

20. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile de lege ce formează obiectul excepției de neconstituționalitate sunt cuprinse în capitolul III "Protecția specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi", secțiunea 2 "Plasamentul" din Legea nr. 272/2004 și stabilesc reguli în cazul în care plata contribuției la întreținerea copilului, cu privire la care s-a dispus măsura plasamentului, nu este posibilă. În acest caz, instanța obligă părintele apt de muncă să presteze între 20 și 40 de ore lunar pentru fiecare copil acțiuni sau lucrări de interes local, pe durata aplicării măsurii de protecție specială, pe raza administrativ-teritorială în care are domiciliul sau reședința.

21. Curtea constată că motivarea excepției de neconstituționalitate se fundamentează pe calificarea ca muncă forțată a obligării părintelui apt de muncă de a presta acțiuni sau lucrări de interes local, obligație ce constituie consecința imposibilității de plată a contribuției stabilite pentru întreținerea copilului. Această calificare și raportarea sa la dispozițiile art. 42 din Constituție, care interzic munca forțată, determină concluzia instanței de judecată în sensul că textul de lege criticat este neconstituțional.

22. Analizând dispozițiile constituționale invocate în motivarea excepției, Curtea reține că, în jurisprudența sa privind interzicerea muncii forțate, prin Decizia nr. 641 din 17 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 12 august 2011, a observat, mai întâi, că dispozițiile Legii fundamentale nu definesc sintagma "muncă forțată". Astfel fiind și făcând aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte", Curtea a procedat la interpretarea acestei sintagme în concordanță cu pactele și tratatele internaționale de referință în materie la care România este parte, respectiv Convenția nr. 29 din 18 iunie 1930 privind munca forțată sau obligatorie, adoptată de Organizația Internațională a Muncii, ratificată prin Decretul nr. 213/1957, publicat în Buletinul Oficial nr. 4 din 18 ianuarie 1958, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16 decembrie 1966, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974.

23. În cauza de față, Curtea observă că art. 2 pct. 1 din Convenția nr. 29 din 18 iunie 1930 privind munca forțată sau obligatorie, adoptată de Organizația Internațională a Muncii, ratificată prin Decretul nr. 213/1957, publicat în Buletinul Oficial nr. 4 din 18 ianuarie 1958, prevede că "termenul«muncă forțată sau obligatorie» va însemna orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub amenințarea unei pedepse oarecare și pentru care numitul individ nu s-a oferit de bunăvoie".

24. În sfera acestui concept nu sunt cuprinse, potrivit art. 2 pct. 2 lit. b) din Convenție, "orice muncă sau serviciu făcând parte din obligațiile civice normale ale cetățenilor unei țări pe deplin independentă" și nici "muncile mărunte de la sat, adică muncile executate în interesul direct al colectivității de către membrii acesteia, munci care deci pot fi considerate ca obligațiile civice normale ce revin membrilor colectivității, cu condiția ca populația însăși sau reprezentanții săi direcți sa aibă dreptul să se pronunțe asupra justeței acestor munci", potrivit art. 2 pct. 2 lit. e) din Convenție.

25. Tot astfel, art. 8 paragraful 3 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16 decembrie 1966, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974, stabilind la alin. a) că "nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie^", precizează la alin. c) următoarele: "nu se consideră "muncă forțată sau obligatorie" în sensul prezentului paragraf: (...) (IV) orice muncă sau orice serviciu care fac parte din obligațiile cetățenești normale".

26. Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu definește munca forțată sau obligatorie, precizând la art. 4 paragraful 3 lit. d) că nu poate fi considerată muncă forțată sau obligatorie munca sau serviciul care face parte din "obligațiile civile normale". Cu toate acestea, jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului evidențiază faptul că, în discuție, este vorba de obligații de ordin financiar, fiscal, de securitate socială, iar adjectivul "normal" atașat la "obligațiile civile"semnifică faptul că munca impusă de această situație trebuie să aibă un caracter tradițional sau uzual în societatea dată. În același timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a adăugat că toate cele patru alineate ale paragrafului 3 din art. 4 din Convenție, dincolo de diversitatea lor, pun în evidență ideea fundamentală a existenței unui interes social în desfășurarea anumitor activități de solidaritate socială și de normalitate (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 15 mai 1996, pronunțată în Cauza Spolti împotriva Austriei).

27. De asemenea, Curtea observă că art. 5 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene stabilește că "Nimeni nu poate fi constrâns să efectueze o muncă forțată sau obligatorie

28. În continuare, Curtea reține că stabilirea cuantumului contribuției lunare a părinților la întreținerea copilului aflat în plasament este lăsată la aprecierea instanței judecătorești, art. 67 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 utilizând în acest sens sintagma "dacă este cazul." O dată stabilită această obligație, dacă plata contribuției la întreținerea copilului nu este posibilă, instanța judecătorească obligă părintele apt de muncă să presteze între 20 și 40 de ore lunar pentru fiecare copil, acțiuni sau lucrări de interes local, pe durata aplicării măsurii de protecție specială, pe raza administrativ-teritorială în care are domiciliul sau reședința.

29. Fără îndoială, obligarea părintelui de a presta acțiuni sau lucrări de interes local are loc în condițiile în care acesta este "apt de muncă" instanța judecătorească având, evident, posibilitatea de a aprecia asupra capacității părintelui de a presta activitățile stabilite de lege.

30. De asemenea, având în vedere scopul legii de protejare a interesului superior al copilului și creșterea responsabilității părinților, obligarea la prestarea unor lucrări sau acțiuni de interes local pe o durată între 20 și 40 de ore lunar de către părintele apt de muncă, pentru copilul cu privire la care s-a dispus măsura plasamentului, prin scopul și natura sa, nu poate fi considerată opresivă sau cauzatoare de prejudicii nerezonabile.

31. Pe cale de consecință, Curtea constată că obligarea părintelui la prestarea unor activități sau lucrări de interes local, potrivit normelor de lege supuse controlului de constituționalitate, nu se încadrează în sfera sintagmei "muncă forțată" și nu încalcă art. 42 din Constituție.