Decizia CCR nr. 479 din 21.11.2013 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 200 alin. (2) şi (3) din C. pr. civ.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 200 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Victorița Dinu în Dosarul nr. 14.298/3/2013/a1 al Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 424D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părților.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că partea Victorița Dinu a depus o cerere prin care solicită admiterea excepției de neconstituționalitate.

Președintele dispune să se facă apelul și în Dosarul nr. 426D/2013 având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 200 alin. (2)-(7) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei și Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților în Dosarul nr. 1.186/334/2013 al Judecătoriei Vatra Dornei.

Având în vedere obiectul excepției de neconstituționalitate în dosarele mai sus menționate, Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea Dosarului nr. 426D/2013 la Dosarul nr. 424D/2013.

Reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu conexarea cauzelor.

Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 426D/2013 la Dosarul nr. 424D/2013, care este primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Se arată că procedura criticată are rolul de a remedia lipsurile cererii de chemare în judecată și că partea nemulțumită are la dispoziție cererea de reexaminare împotriva măsurii dispuse.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, reține următoarele:

Prin Încheierea din 10 iunie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 14.298/3/2013/a1, Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 200 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă.

Prin Sentința civilă nr. 630 din 22 mai 2013, pronunțată în Dosarul nr. 1.186/334/2013, Judecătoria Vatra Dornei a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 200 alin. (2)-(7) din Codul de procedură civilă.

Excepția a fost invocată de Victorița Dinu într-un dosar având ca obiect soluționarea unei cereri de reexaminare, precum și de Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei și Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților într-un dosar având ca obiect soluționarea cererii de reexaminare formulate împotriva unor încheieri prin care s-a dispus anularea unor cereri de chemare în judecată.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii arată că dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale, întrucât se încalcă principiul preeminenței dreptului și dreptul la un proces echitabil, care impun o protecție concretă și efectivă a drepturilor celui care se adresează justiției astfel încât aceste drepturi să nu fie afectate în substanța lor.

Se arată că, deși dreptul de acces la o instanță comportă și unele limitări, totuși acestea nu trebuie să afecteze însăși esența dreptului protejat de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de Constituție prin art. 6, respectiv art. 21, printr-o abordare prea formalistă și printr-o interpretare nerezonabilă a unor condiții de formă a cererii de chemare în judecată sub sancțiunea anulării acesteia. Aplicarea unei asemenea sancțiuni este excesivă și disproporționată față de neregularitățile lipsite de însemnătate și care nu ar trebui să afecteze dreptul reclamantului în chiar substanța sa.

De altfel, orice condiționare formală nu trebuie să aducă atingere substanței dreptului, fiecare persoană având dreptul la o examinare efectivă și concretă a cauzei sale, fără a i se aduce atingere exercițiului dreptului de acces la instanță prin instituirea unor sancțiuni extreme pentru neregularități minore, lipsite de orice importanță în examinarea fondului cauzei și care ar putea fi remediate pe tot parcursul procesului, fără a aduce atingere principiului celerității procedurii judiciare.

În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, trebuie reținut și faptul că prin Decizia nr. 176 din 24 martie 2005 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 302¹alin. 1 lit. a) din codul de procedură civilă din 1865, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile acestui text "prin care se sancționează cu nulitate absolută omisiunea de a se preciza în cuprinsul cererii de recurs: «numele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal și contul bancar» [_] apărea un formalism inacceptabil de rigid, de natură să afecteze grav efectivitatea exercitării căii de atac și să restrângă nejustificat accesul liber la justiție“.

Această decizie își păstrează actualitatea și trebuie extinsă și la cererea de chemare în judecată, cel puțin în ce privește "codul unic de înregistrare ori codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar“ sau "arătarea dovezilor“ și depunerea înscrisurilor certificate conform originalului, "numărul de exemplare“ ale cererii.

De altfel, o dispoziție a legii constatată ca fiind neconstituțională tot neconstituțională rămâne și dacă este reluată în conținutul altei legi.

În ce privește inegalitatea de tratament a părților, aceasta rezultă din dispozițiile procedurale privind cererile incidentale (art. 205 din Codul de procedură civilă - întâmpinarea; art. 209 - cererea reconvențională; art. 62 și 63 - intervenția principală și accesorie; art. 68 - intervenția forțată; art. 73 - chemarea în garanție ș.a.m.d.) care nu prevăd sancțiunea anulării acestora pentru lipsuri privind cuprinsul cererii, așa cum prevăd dispozițiile art. 200 din Codul de procedură civilă în cazul reclamantului.

Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale și-a exprimat opinia potrivit căreia excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Instanța arată că prin instituirea procedurii de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată se tinde la remedierea unor lipsuri ale acțiunii introductive, astfel încât, la momentul demarării procedurii de fixare a primului termen de judecată, aceasta să cuprindă toate elementele prevăzute de art. 194 din Codul de procedură civilă, să fie depusă în suficiente exemplare și să fie însoțită de înscrisurile probatorii invocate de parte, pentru ca, pe de o parte, pârâtul, la rândul său, să poată formula întâmpinarea în condițiile art. 205 din Codul de procedură civilă, iar, pe de altă parte, în cadrul cercetării procesului să nu mai existe impedimente referitoare la caracterul inform al cererii, de natură să conducă la prelungirea judecății.

În opinia instanței, nu se poate considera că instituirea unei astfel de proceduri este susceptibilă, prin sine, să paralizeze accesul la justiție ori să împiedice exercițiul dreptului la apărare, în condițiile în care partea este înștiințată, în prealabil, cu privire la neregularitățile cererii sale, fiindu-i acordat un termen rezonabil pentru remedierea acestora. Totodată, în măsura în care intervine sancțiunea anulării cererii, partea are la dispoziție o cale efectivă de atac, pentru verificarea legalității aplicării acestei sancțiuni procedurale, și anume cererea de reexaminare, conform art. 200 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Judecătoria Vatra Dornei și-a exprimat opinia potrivit căreia excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Instanța arată că prin dispozițiile criticate care reglementează procedura regularizării cererii, legiuitorul a dorit disciplinarea părților dintr-un proces, cu atât mai mult cu cât acestea sunt reprezentate/asistate de avocat. Astfel, se stabilește un cadru mult mai bine conturat al conținutului cererii introductive și se ajunge la respectarea principiului celerității.

Prin urmare, neîndeplinirea obligațiilor stabilite în sarcina unui reclamant privind completarea sau modificarea cererii de chemare în judecată în termenul prevăzut atrage anularea cererii de chemare în judecată, sancțiune care este în concordanță cu dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care prevăd dreptul persoanei aflate într-un proces să beneficieze de o judecată a cauzei sale într-un termen rezonabil.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul, în punctul său de vedere transmis în Dosarul nr. 426D/2013, consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

În punctul de vedere al Guvernului se arată că sancțiunea prevăzută de art. 200 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă este dispusă de instanța de judecată în interesul unei bune judecăți a cauzelor și a unei mai bune administrări a justiției, fără a se încălca prevederile din Legea fundamentală invocate de autoarea excepției.

Dispozițiile de lege criticate nu înlătură posibilitatea părților de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, posibilitatea instanței de judecată de a dispune măsuri în vederea completării ori modificării cererii de chemare în judecată neaducând atingere intereselor părților, ci, dimpotrivă, contribuind la evitarea tergiversării în soluționarea cauzei.

Astfel, obligația părților de a-și exercita drepturile procesuale cu respectarea dispozițiilor stabilite de lege, referitoare la întocmirea actelor de procedură, reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil și într-un termen rezonabil, potrivit prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, instituirea unor reglementări care să prevină abuzurile servind unei bune administrări a justiției, precum și necesității aplicării și respectării drepturilor și garanțiilor procesuale ale părților.

Prevederile art. 200 din Codul de procedură civilă reprezintă norme de procedură și nu sunt de natură a aduce atingere prevederilor constituționale privind dreptul părților la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, ci, dimpotrivă, reprezintă o garanție a acestor drepturi.

Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale. Acesta arată că procedura verificării cererii și regularizarea acesteia nu privește fondul cauzei deduse judecății, ci numai aspecte referitoare la elementele și condițiile pe care trebuie să le cuprindă/îndeplinească cererea de chemare în judecată.

În cazul în care se ajunge la anularea cererii de chemare în judecată, persoana interesată are posibilitatea să formuleze o nouă cerere care să îndeplinească condițiile prevăzute de lege, fără să i se opună puterea de lucru judecat. Acest lucru este posibil având în vedere că instanța de judecată nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei, ci doar asupra unor aspecte care țineau de buna administrare a justiției.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctul de vedere al Guvernului transmis în Dosarul nr. 426D/2013, punctul de vedere al Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulat în cele două dosare conexate, îl constituie dispozițiile art. 200 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă și dispozițiile art. 200 alin. (2)-(7) din Codul de procedură civilă. În realitate, analizând excepția de neconstituționalitate formulată, Curtea reține că autorii excepției de neconstituționalitate critică numai ipoteza normativă a art. 200 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă, astfel încât, în conformitate cu jurisprudența sa, Curtea urmează a se pronunța prin prezenta decizie asupra acestor texte legale.

Dispozițiile legale atacate au următoarea redactare:

- Art. 200 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă "(2) Când cererea nu îndeplinește aceste cerințe, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile, cu mențiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancțiunea anulării cererii. Se exceptează de la această sancțiune obligația de a se desemna un reprezentant comun, caz în care sunt aplicabile dispozițiile art. 202 alin. (3).

(3) Dacă obligațiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut la alin. (2), prin încheiere, dată în camera de consiliu, se dispune anularea cererii.“

În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 11 privind dreptul internațional și dreptul intern, art. 15 privind neretroactivitatea legii civile, art. 16 privind egalitatea în fața legii, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 privind liberul acces la justiție și în art. 24 privind dreptul la apărare.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Procedura prevăzută de dispozițiile legale criticate reprezintă opțiunea legiuitorului și are drept scop remedierea unor lipsuri ale acțiunii introductive, astfel încât, la momentul demarării procedurii de fixare a primului termen de judecată, aceasta să cuprindă toate elementele prevăzute de art. 194 din Codul de procedură civilă. Legiuitorul a dorit disciplinarea părților dintr-un proces și, în acest fel, respectarea principiului celerității și a dreptului la un proces echitabil.

O astfel de procedură nu este de natură să afecteze însăși esența dreptului protejat, având în vedere că este însoțită și de garanția conferită de dreptul de a formula o cerere de reexaminare prevăzută de art. 200 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Mai mult, instanța de judecată se pronunță asupra unei probleme care privește exclusiv buna administrare a justiției. Or, așa cum a stabilit în repetate rânduri instanța de contencios european a drepturilor omului, cea mai mare parte a drepturilor procedurale, prin natura lor, nu constituie, în sensul Convenției, "drepturi civile“ și, deci, nu intră în câmpul de aplicare al art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (pentru același raționament, a se vedea și Decizia Curții Constituționale nr. 142 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 11 aprilie 2013). În acest sens sunt citate ca exemple: refuzul autorizării introducerii apelului pronunțat de o curte supremă - Decizia din 9 mai 1989, pronunțată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Helmers împotriva Suediei (cererea nr. 11.826/85); examinarea cererii de revizuire a unui proces civil - Decizia din 8 octombrie 1976, pronunțată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza X, Y și Z împotriva Elveției (cererea nr. 6.916/75).

Așadar, cât timp procedura admiterii în principiu nu privește însăși judecarea pe fond a cererii introductive, dispozițiile criticate nu înfrâng prevederile referitoare la dreptul la un proces echitabil, întrucât procedura specială vizată nu se referă la fondul cauzelor, respectiv la drepturile civile, cum cere art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ci numai de aspectele de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părților.

De altfel, mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția presupun și instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, legiuitorul, în virtutea rolului său constituțional consacrat de art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală, putând stabili prin lege procedura de judecată. Aceste prevederi constituționale dau expresie principiului consacrat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, de exemplu, prin Hotărârea din 16 decembrie 1992, pronunțată în Cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei, paragraful 33, a stabilit că "statele contractante se bucură de o mare libertate în alegerea mijloacelor proprii care să permită sistemului judiciar să respecte imperativele articolului 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.“

În ceea ce privește invocarea Deciziei Curții Constituționale nr. 176 din 24 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 27 aprilie 2005, Curtea constată că aceasta nu își găsește aplicabilitatea în cauza de față, ea referindu-se la cererea de recurs. Cu acel prilej, Curtea a constatat că cele mai multe dintre elementele prevăzute în textul de lege atacat, și anume domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal și contul bancar, precum și - dacă recurentul locuiește în străinătate - domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul, se regăseau în totalitate în actele dosarului în care s-a pronunțat hotărârea care făcea obiectul căii de atac, că nu erau indispensabile pentru identificarea acestei hotărâri și că nici nu erau menționate în dispozitivul hotărârii atacate.

Or, în ipoteza cererii introductive, aceste elemente trebuie să fie prezente.

În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 16 din Constituție referitor la egalitatea în fața legii, Curtea constată că dispozițiile legale criticate se aplică în aceeași măsură persoanelor aflate în aceeași situație juridică, neputându-se reține încălcarea dispozițiilor constituționale menționate.

În aceste condiții, nu se poate reține încălcarea art. 11 privind dreptul internațional și dreptul intern, art. 16 privind egalitatea în fața legii, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 privind liberul acces la justiție și în art. 24 privind dreptul la apărare din Constituție.

Referitor la dispozițiile art. 15 privind neretroactivitatea legii civile, Curtea constată că în motivarea excepției de neconstituționalitate nu s-a arătat cum anume se ajunge la încălcarea lor prin dispozițiile legale criticate, astfel încât Curtea nu se poate pronunța în privința lor.