Decizia CCR nr. 525 din 7.07.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Cezar Vlasie Sfetcu în Dosarul nr. 35.337/3/2013 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 90 D/2015.

2. Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 23 iunie 2015, în prezența reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul dispozițiilor art. 57 și art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea a dispus amânarea pronunțării pentru data de 7 iulie 2015, dată la care a pronunțat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin Încheierea din 8 ianuarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 35.337/3/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Cezar Vlasie Sfetcu într-o cauză având ca obiect soluționarea unui recurs în casație formulat de autorul excepției împotriva unei decizii penale prin care acesta a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc, prevăzută la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri.

4. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că textul criticat, prin limitarea controlului jurisdicțional asupra unor hotărâri judecătorești prin care s-a stabilit vinovăția unor persoane, este discriminatoriu și constituie o piedică excesivă în calea realizării actului de justiție, încălcând prevederile art. 21 alin. (2), art. 124 alin. (2) teza a doua din Constituție și dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

5. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că, în vederea asigurării celerității procesului penal și a soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, legiuitorul a redus numărul gradelor de jurisdicție la două, respectiv calea de atac ordinară și apelul, recursul devenind o cale extraordinară de atac cu denumirea de "recurs în casație". Acesta din urmă poate fi exercitat în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate, așa cum, de altfel, reiese din expunerea de motive ce însoțește Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, este de competența exclusivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție și urmărește asigurarea unei practici unitare la nivelul întregii țări. Se arată că, astfel, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea hotărârilor, și nu chestiuni de fapt, care pot fi invocate doar dacă nu au fost invocate în apel sau dacă, fiind invocate, au fost respinse sau instanța a uitat să se pronunțe asupra lor. Se susține că, având în vedere cele anterior arătate, textul criticat nu contravine dreptului de acces liber la justiție, prevăzut la art. 21 alin. (2) din Constituție și art. 6 paragraful 1 din Convenție, și nici dispozițiilor constituționale ale art. 124 alin. (2), întrucât o astfel de încălcare poate fi invocată numai cu privire la instanțele cu competență deplină, mai exact la instanțele competente să analizeze atât aspectele de fapt, cât și aspectele de drept ale cauzei. Se arată, de asemenea, că prevederile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală nu împiedică participanții la procesul penal să se adreseze instanțelor judecătorești, să își exercite dreptul la apărare și să beneficieze de garanțiile specifice dreptului la un proces echitabil. În acest context, se mai susține că posibilitatea exercitării căilor extraordinare de atac, în condițiile și în limitele stabilite de lege, reprezintă o garanție în plus a dreptului la un proces echitabil.

6. În conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

7. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

8. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

9. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Nu pot fi atacate cu recurs în casație: [...] f) soluțiile pronunțate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoașterea învinuirii".

10. Se susține că textul criticat încalcă prevederile constituționale ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (2) cu privire la accesul liber la justiție și art. 124 alin. (2) teza a doua privind înfăptuirea justiției, precum și prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind dreptul la un proces echitabil.

11. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că procedura judecării cauzelor în cazul recunoașterii învinuirii, prevăzută la art. 375, 377 și 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, corespunde nevoii de eficientizare a judecății și are ca scop asigurarea celerității procesului penal, în situațiile în care desfășurarea lui potrivit procedurii obișnuite ar fi inutilă, întrucât inculpatul recunoaște faptele săvârșite. Recunoașterea învinuirii are loc în faza judecății în primă instanță. Aceasta constituie o procedură simplificată de judecare și soluționare a cauzei, în cadrul căreia inculpatul recunoaște situația de fapt reținută în sarcina sa prin rechizitoriu și solicită să fie judecat pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale și a înscrisurilor noi prezentate de părți și de persoana vătămată.

12. Conform art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, în cazurile în care acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, președintele completului pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, aducându-i, totodată, la cunoștință dispozițiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. Potrivit acestora din urmă, recunoașterea de către inculpat a învinuirii are ca efect reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii și reducerea cu o pătrime a acestor limite în cazul pedepsei amenzii.

13. În același scop, al asigurării celerității procesului penal, prin noul Cod de procedură penală, legiuitorul a sporit garanțiile procesuale asigurate în faza urmăririi penale și a judecății în primă instanță și a prevăzut o singură cale ordinară de atac, integral devolutivă, respectiv apelul. În acest fel, Codul de procedură penală în vigoare a redus durata soluționării cauzelor penale, dând, totodată, eficiență principiului dublului grad de jurisdicție în materie penală, prevăzut la art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

14. Astfel, conform art. 433-451 din Codul de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casație, ce are ca scop controlul legalității hotărârilor judecătorești definitive. Soluționarea recursului în casație este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție. Spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de judecată, finalitatea recursului în casație este aceea de a înlătura erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

15. Pentru aceste considerente, conform art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, motivele de recurs în casație sunt limitate la următoarele: în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente; inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal; nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. În completare, alin. (2) al art. 438 prevede că situațiile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Prin urmare, toate celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătorești pot fi invocate doar prin intermediul apelului sau al contestației.

16. Hotărârile ce pot fi atacate cu recurs în casație sunt, potrivit art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, deciziile pronunțate de curțile de apel, ca instanțe de apel, cu excepția deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. Nu pot fi atacate cu recurs în casație, conform alin. (2) al art. 434 din Codul de procedură penală, hotărârile pronunțate după rejudecarea cauzei ca urmare a admiterii cererii de revizuire; hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă; hotărârile pronunțate în materia executării pedepselor și a reabilitării; hotărârile pronunțate în materia reabilitării; soluțiile pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; soluțiile pronunțate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoașterea învinuirii; și hotărârile pronunțate ca urmare a admiterii acordului de recunoaștere a vinovăției.

17. Curtea constată că legiuitorul a exclus dintre hotărârile judecătorești ce pot fi atacate cu recurs în casație pe cele pronunțate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoașterea învinuirii.

18. Hotărârile judecătorești pronunțate în primă instanță, ca urmare a aplicării acestei proceduri, sunt supuse căii de atac ordinare a apelului, potrivit art. 408 și următoarele din Codul de procedură penală. Aceasta este o cale de atac integral devolutivă, conform art. 417 din Codul de procedură penală, care, împreună cu judecata în fond a cauzei, asigură, așa cum s-a arătat mai sus, exigența dublului grad de jurisdicție în materie penală, prevăzută la art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție.

19. Așa fiind, prevederile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală reprezintă opțiunea legiuitorului, în acord cu politica penală a statului, necontravenind dispozițiilor constituționale și celor europene invocate de autorul excepției de neconstituționalitate. În acest sens, Curtea constată că textul criticat reprezintă o aplicație în domeniul legii procesual penale a dispozițiilor constituționale ale art. 126 alin. (2), conform cărora "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", coroborate cu cele ale art. 129, care fac referire la "condițiile legii" în reglementarea constituțională a căilor de atac. În aceste condiții, nu poate fi reținută încălcarea prin prevederile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală a dispozițiilor art. 124 alin. (2) teza a doua din Constituție, conform cărora justiția este egală pentru toți, întrucât restrângerea cazurilor în care pot fi promovate căile extraordinare de atac, respectiv cea a recursului în casație, nu afectează caracterul egal pentru toți cetățenii al justiției, reglementat prin norma constituțională anterior referită.

20. Curtea reține, totodată, că dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea fundamentală prevăd interdicția îngrădirii prin lege a exercitării dreptului de acces liber la justiție. Această interdicție nu presupune însă posibilitatea juridică de a avea acces la toate structurile judecătorești și dreptul de a exercita toate căile de atac în toate categoriile de cauze, pentru că, așa cum am arătat mai sus, atât competența instanțelor judecătorești, cât și procedura de judecată sunt stabilite în mod exclusiv de legiuitor, care poate stabili reguli de procedură deosebite, în considerarea unor situații deosebite. Pentru acest motiv, nu se poate constata că dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 21 alin. (2) din Constituție.

21. În ceea ce privește pretinsa încălcare prin textul criticat a dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenție, referitor la dreptul la un proces echitabil, acestea obligă la asigurarea prin legislația națională a unor garanții procesuale precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunțate, publicitatea procesului, soluționarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumția de nevinovăție și asigurarea dreptului la apărare. Având în vedere că participanții la procesul penal soluționat prin aplicarea procedurii privind recunoașterea învinuirii beneficiază de aceste garanții pe tot parcursul soluționării cauzelor penale, atât în cursul judecății în primă instanță, cât și în faza apelului, nu poate fi reținută încălcarea prin prevederile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală a normei europene invocate.

22. De asemenea, Curtea reține că reglementarea de către legiuitor, alături de cele două căi ordinare de atac (judecata în primă instanță și apelul), a căilor extraordinare de atac echivalează cu asigurarea unor garanții procesuale suplimentare în scopul aflării adevărului, principiu al aplicării legii procesual penale prevăzut la art. 5 din Codul de procedură penală.