Decizia CCR nr. 393 din 28.05.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 367 alin. 1 şi (6) din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 2.06.2014 a ÎCCJ - Completul pt. dezlegarea unor chestiuni de drept în...

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a "dezlegării date problemelor de drept judecate" prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, excepție ridicată, din oficiu, de instanța de judecată în Dosarul nr. 5.079/197/2014 al Tribunalului Brașov - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 805D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa părții. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Arată, astfel, că instanța de judecată, autoare a excepției, critică Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pe motiv că ar fi introdus o condiție neprevăzută de lege cu privire la incriminările instituite de art. 323 din Codul penal din 1969 și de art. 8 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, prin aceea că a stabilit că faptele prevăzute de textele de lege menționate se regăsesc în incriminarea din art. 367 din Codul penal, nefiind dezincriminate. Consideră că, în realitate, nu se critică însăși hotărârea prealabilă pronunțată de Înalta Curte, ci dispozițiile de lege astfel cum au fost interpretate de instanța supremă. Înalta Curte nu a modificat textele de incriminare ale art. 8 din Legea nr. 39/2003 și art. 323 din vechiul Cod penal atunci când a decis că nu există nicio diferență în ceea ce privește modul de organizare a grupului infracțional între aceste infracțiuni și cea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, distincția constând în existența a două cerințe suplimentare pentru a fi întrunite elementele infracțiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, și anume grupul să aibă ca scop comiterea uneia sau mai multor infracțiuni grave și să urmărească obținerea unui folos material. Instanța supremă nu a legiferat, ci a respectat definiția grupului infracțional organizat dată de Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității organizate, însăși existența incriminărilor din Legea nr. 39/2003 fiind determinată de adoptarea acestei Convenții. În acest sens, face trimitere la Ghidul legislativ pentru implementarea Convenției, care la pct. 28 definește grupul structurat prin raportare la orice element de pregătire organizată, cu scopul de a evita includerea infracțiunilor comise de grupuri pe o bază ad-hoc. În al doilea rând, consideră că soluția pronunțată de Înalta Curte, prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014, este în concordanță cu intenția legiuitorului arătată cu claritate în expunerea de motive a legii de punere în aplicare a noului Cod penal, aceea de a evita anumite paralelisme între infracțiunile prevăzute de art. 323 din Codul penal din 1969 și de art. 7 și art. 8 din Legea nr. 39/2003, prin unificarea lor într-una singură, iar nu aceea de a dezincrimina anumite fapte. Situația este așadar opusă celei care a dus la pronunțarea Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 a Curții Constituționale, prin care aceasta a reținut încălcarea art. 1 alin. (4) și a art. 61 din Legea fundamentală, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție, prin interpretarea pe care a dat-o inițial principiului aplicării legii penale mai favorabile (în sensul că acesta se aplică pe instituții autonome), s-a îndepărtat de la concepția legiuitorului care rezulta din expunerea de motive a noului Cod penal. În schimb, Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curți a pus capăt atât practicii neunitare, cât și unor situații de discriminare pozitivă față de anumite persoane. În al treilea rând, arată că, în cauzele în curs de soluționare care au ca obiect fapta prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003,art. 367 din noul Cod penal constituie lege penală mai favorabilă, aceeași fiind soluția și în ipoteza în care fapta a fost judecată definitiv. În fine, în ceea ce privește critica referitoare la obligația judecătorilor de a se supune numai legii, consideră că procedura pronunțării hotărârii prealabile este identică, de fapt, cu procedura întrebării preliminare adresate Curții de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, chiar dacă, spre deosebire de recursul în interesul legii, soluția dată pe calea hotărârii prealabile se aplică în cauza în care a fost formulată întrebarea, aceasta nu înseamnă că judecătorul cauzei se supune altor judecători, având în vedere că este singurul care decide dacă are nevoie de formularea întrebării pentru asigurarea unei practici judiciare unitare.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4. Prin Încheierea din 13 august 2014, pronunțată în Dosarul nr. 5.079/197/2014, Tribunalul Brașov - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a "dezlegării date problemelor de drept judecate" prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 8 iulie 2014. Excepția a fost ridicată, din oficiu, de instanța de judecată cu ocazia soluționării contestației într-o cauză având ca obiect o sesizare cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, cauză în care instanța de fond a constatat, în baza art. 4 din Codul penal, că infracțiunea de sprijinire a unui grup, care nu este un grup infracțional organizat, în vederea săvârșirii de infracțiuni contra patrimoniului, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 alin. 1 din Codul penal din 1969, nu mai este incriminată în noul Cod penal.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate,

instanța de judecată, autoare a excepției, susține, în esență, că "dezlegarea dată problemelor de drept judecate" prin Decizia nr. 12/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (4) și (5) privind principiul separației și echilibrului puterilor în stat și obligația respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării, ale art. 124 alin. (3) referitor la principiul independenței judecătorilor și ale art. 126 alin. (3) privind rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești.

6. În acest sens, arată că art. 323 alin. 1 din Codul penal din 1969 incrimina "Fapta de a se asocia sau de a iniția constituirea unei asocieri în scopul săvârșirii uneia sau mai multor infracțiuni, altele decât cele arătate în art. 167, ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unei astfel de asocieri". Ca atare, existența infracțiunii necesita fie acțiunea de a se asocia în scopul săvârșirii uneia sau mai multor infracțiuni (altele decât cele prevăzute de art. 167 din Codul penal din 1969), fie acțiunea de a iniția constituirea unei asocieri în același scop, fie acțiunea de a adera la o astfel de asociere sau de a o sprijini. De asemenea, era necesar ca asocierea constituită sau a cărei constituire este inițiată, la care se aderă sau căreia i se acordă sprijin, să aibă ca scop săvârșirea uneia sau mai multor infracțiuni, altele decât cele menționate în art. 167 din Codul penal.

7. Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate incrimina "Inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup". Acțiunile specifice se refereau la inițiere, constituire, aderare, sprijinire, fiind identice cu cele ale infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, prevăzută de art. 323 din Codul penal 1969, cu precizarea că toate acestea priveau un grup infracțional organizat. Noțiunea de "grup infracțional organizat" era definită în art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003 ca fiind "grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă și acționează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave, pentru a obține direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material". În concluzie, la condițiile de existență a pluralității constituite, care sunt descrise de legiuitor - grup structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă și acționează în mod coordonat - s-au adăugat cerințe specifice grupului organizat: caracterul grav al infracțiunilor pentru săvârșirea cărora s-a constituit pluralitatea (potrivit categoriilor de infracțiuni grave enumerate la art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003) și faptul că grupul trebuia să fi urmărit un avantaj financiar sau alt avantaj material.

8. Diferențele semnificative dintre cele două reglementări - art. 323 din Codul penal din 1969 și art. 7 din Legea nr. 39/2003 - impuneau verificarea măsurii în care grupul era sau nu organizat, dacă a avut un scop material și dacă infracțiunea scop era o infracțiune gravă în accepțiunea art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003, astfel că, dacă aceste condiții nu erau îndeplinite cumulativ, pluralitatea constituită trebuia reținută sub forma infracțiunii prevăzute de art. 323 din Codul penal anterior.

9. În acest sens, art. 8 din Legea nr. 39/2003 prevedea că "inițierea sau constituirea ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui grup, în vederea săvârșirii de infracțiuni, care nu este, potrivit prezentei legi, un grup infracțional organizat, se pedepsește după caz, potrivit art. 167 sau art. 323 din Codul penal". În mod clar, elementul material al laturii obiective era identic cu cel prevăzut în art. 323 din Codul penal din 1969. Grupul la care se referea art. 8 din Legea nr. 39/2003 reprezenta grupul care îndeplinea condițiile pluralității constituite de infractori, dar care nu satisfăcea celelalte cerințe referitoare la: caracterul organizat [art. 2 lit. a) teza finală din Legea nr. 39/2003], caracterul grav al infracțiunilor vizate, scopul obținerii, directe sau indirecte, a unui beneficiu financiar sau a altui beneficiu material. Împrejurarea că teza finală a art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003 prevedea că "nu constituie grup infracțional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracțiuni și care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului", a constituit un argument pentru practicieni în stabilirea definiției grupului prevăzut de art. 8 din Legea nr. 39/2003. În concluzie, în sfera de incidență a art. 8 din Legea nr. 39/2003 intra pluralitatea constituită în vederea săvârșirii altor infracțiuni decât cele prevăzute în art. 2 lit. b) din aceeași lege ori care nu urmărea un scop material, textul suprapunându-se cu incriminările din art. 323 sau art. 167 din Codul penal din 1969 la care făcea trimitere în mod expres. Legătura dintre dispozițiile art. 323 și art. 167 din Codul penal anterior și cele ale art. 8 din Legea nr. 39/2003 rezultă și din Decizia Curții Constituționale nr. 1.132 din 23 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 11 noiembrie 2010, în considerentele căreia se reține că "dispozițiile art. 8 din Legea nr. 39/2003 nu constituie o incriminare prin analogie, ci o legiferare a răspunderii penale printr-o normă juridică explicativă, care nu încalcă prevederile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală și ale art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. [...] Or, așa cum se poate observa, art. 8 din Legea nr. 39/2003, criticat în prezenta cauză, prevede expres că infracțiunile nominalizate se pedepsesc potrivit textelor din Codul penal în care sunt incriminate". Astfel art. 8 din Legea nr. 39/2003 a fost considerat de practicieni ca fiind o normă de trimitere.

10. Art. 367 din noul Cod penal incriminează la alin. (1), sub denumirea marginală "Constituirea unui grup infracțional organizat", "inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup", iar, în alin. (6) prevede că "Prin grup infracțional organizat se înțelege grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp și pentru a acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni".

11. Prin art. 126 pct. 2 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal au fost abrogate art. 7 și art. 8 din Legea nr. 39/2003. Se constată că infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, prevăzută de art. 323 din Codul penal din 1969, și infracțiunea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 nu se mai regăsesc în noul Cod penal, întrucât legiuitorul incriminează, prin art. 367 din noul Cod penal, constituirea unui grup infracțional organizat, faptă care constă în inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup, fiind definit caracterul organizat al grupului.

12. Acțiunile care reprezintă elementul material al laturii obiective a infracțiunii reglementate de art. 367 din Codul penal - inițierea, constituirea, aderarea sau sprijinirea - sunt identice numai cu acțiunile care constituiau elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, nu și cu acțiunile incriminate de art. 8 din Legea nr. 39/2003 și de art. 323 din Codul penal din 1969, care nu prevedeau condiția caracterului organizat al grupului. Celelalte modificări operate în noul text - referitoare la excluderea noțiunii de infracțiuni grave ce ar fi trebuit comise de grupul organizat sau excluderea scopului material sau de altă natură - nu au nicio relevanță.

13. După intrarea în vigoare a noului Cod penal, marea majoritate a instanțelor au apreciat că infracțiunile prevăzute de art. 323 din Codul penal din 1969 și de art. 8 din Legea nr. 39/2003 - în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal - nu își găsesc corespondent în art. 367 alin. (1) din Codul penal, astfel că aceste infracțiuni au fost dezincriminate. De altfel, prin deciziile penale nr. 449 din 5 februarie 2014, nr. 608 din 19 februarie 2014 și nr. 1.155 din 1 aprilie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat dezincriminate faptele prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003. Astfel, practica judiciară a apreciat că legiuitorul a înțeles să incrimineze în dispozițiile art. 367 alin. (1) din Codul penal numai infracțiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 (în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012). Prin urmare, prin prisma caracterului previzibil și accesibil al dispoziției legale, instanțele au apreciat că art. 367 din Codul penal nu a preluat și reglementările art. 323 din Codul penal din 1969 și ale art. 8 din Legea nr. 39/2003.

14. Prin modul în care a dezlegat problema de drept în discuție, Înalta Curte de Casație și Justiție a încălcat caracterul previzibil și accesibil al normei, prin aceea că, interpretând prin modificare norma de drept, a adăugat o condiție în plus pentru existenta unei infracțiuni, încălcând, astfel, printre altele, și condiția preciziei normei, cu consecința incapacității stabilirii unei conduite, indiferent dacă se apelează sau nu la un specialist. Prin interpretarea dată art. 367 din Codul penal, a fost încălcat principiul legalității și cel al previzibilității legii penale, astfel încât infracțiunea nu mai poate fi considerată ca fiind definită cu exactitate. Subiecții cărora li se adresează întâmpină o reală dificultate în corijarea conduitei mai ales că, prin această modalitate de includere în grupul organizat și a grupului care nu are caracter organizat, este creată o cauză care atrage răspunderea penală. În plus, prin această decizie, se creează o discriminare pentru persoanele pentru care, prin hotărâri rămase definitive până la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a constatat că art. 8 din Legea nr. 39/2003 și art. 323 din Codul penal din 1969 au fost dezincriminate față de persoanele ale căror situații juridice sunt analizate după data publicării acestei decizii, fără a exista un remediu pentru a crea o egalitate de tratament persoanelor aflate în situații identice, respectiv de a fi fost condamnate pentru art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 din Codul penal din 1969 sau de a fi fost trimise în judecată pentru asemenea fapte comise anterior datei de 1 februarie 2014 și pentru care nu intervenise o hotărâre definitivă până la data publicării Deciziei nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curți în Monitorul Oficial al României, Partea I.

15. Arată că "este unanim acceptat că atribuțiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conținutului său și o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situațiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din inițiativă. Astfel, în activitatea sa de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul și litera legii, între exigențele de redactare și scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competența de a legifera, prin substituirea autorității competente în acest domeniu" (Decizia Curții Constituționale nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009). Înalta Curte de Casație și Justiție are rolul constituțional de a da unui text de lege o anumită interpretare, în scopul aplicării unitare de către instanțele judecătorești. Acest fapt nu presupune, însă, că instanța supremă se poate substitui Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat, și implică, totodată, anumite exigențe constituționale ce țin de modalitatea concretă în care se realizează interpretarea.

16. În speță, interpretarea dată art. 367 din Codul penal de Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit căreia faptele prevăzute de art. 323 din Codul penal anterior și art. 8 din Legea nr. 39/2003, în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, se regăsesc în incriminarea din art. 367 din Codul penal, nefiind dezincriminate, este de natură să înfrângă principiul constituțional al separației și echilibrului puterilor în stat, deoarece, prin această interpretare, în cuprinsul art. 367 din Codul penal s-a adăugat o nouă modalitate de comitere a faptei, modalitate care nu a fost stabilită inițial de legiuitor. Considerând, cu titlu obligatoriu, că faptele prevăzute de art. 323 din Codul penal anterior și art. 8 din Legea nr. 39/2003 nu au fost dezincriminate, prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a transformat dezlegarea unei chestiuni de drept într-un act normativ, mărind sfera de aplicare a normei de incriminare.

17. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

18. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

19. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

20. Potrivit încheierii de sesizare, obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie "dezlegarea dată problemelor de drept judecate" prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 8 iulie 2014. Prin decizia menționată, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că "faptele prevăzute de art. 323 din Codul penal anterior și art. 8 din Legea nr. 39/2003, în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, se regăsesc în incriminarea din art. 367 din Codul penal, nefiind dezincriminate". Reiese, astfel, că, în realitate, autorul excepției critică norma de incriminare cuprinsă în art. 367 din Codul penal, cu denumirea marginală "Constituirea unui grup infracțional organizat", și anume dispozițiile alin. (1) și (6) ale acestui text de lege, în interpretarea dată prin decizia mai sus menționată a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin urmare, Curtea se va pronunța asupra dispozițiilor art. 367 alin. (1) și (6) din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, având următorul cuprins:

"(1) Inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

[_] (6) Prin grup infracțional organizat se înțelege grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp și pentru a acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni."

21. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, instanța de judecată, autoare a excepției, invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (4) și (5) privind principiul separației și echilibrului puterilor în stat și principiul respectării legilor, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 61 alin. (1), potrivit căruia "Parlamentul este [_] unica autoritate legiuitoare a țării", ale art. 124 alin. (3) privind principiul independenței judecătorilor și ale art. 126 alin. (3) conform căruia "Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale".

22. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, potrivit art. 475 din secțiunea a 2-a ("Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept") a capitolului VI ("Dispoziții privind asigurarea unei practici judiciare unitare") din titlul III al Părții speciale din Codul de procedură penală, dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. Competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a sesizărilor din partea instanțelor de judecată în vederea pronunțării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost instituită de legiuitor pentru realizarea obiectivului de asigurare a interpretării și aplicării unitare a legii, în condițiile art. 126 alin. (3) din Constituție, obiectiv urmărit, de altfel, și prin intermediul recursului în interesul legii. Spre deosebire, însă, de acesta din urmă, hotărârile prealabile nu intervin după soluționarea definitivă a cauzelor, ci înainte de soluționarea acestora, astfel încât procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reglementată de art. 475-477¹ din Codul de procedură penală, reprezintă un mecanism menit să preîntâmpine apariția unei practici neunitare în aplicarea și interpretarea legii de către instanțele judecătorești.

23. Referitor la critica unei decizii pronunțate într-un recurs în interesul legii, Curtea Constituțională a statuat de principiu în jurisprudența sa că o asemenea decizie nu poate constitui eo ipso obiect al excepției de neconstituționalitate, fiind, din această perspectivă, inadmisibilă, deoarece instanța de contencios constituțional, în acord cu prevederile art. 146 din Legea fundamentală, nu are competența de a cenzura constituționalitatea hotărârilor judecătorești, indiferent că sunt pronunțate în dezlegarea unor pricini de drept comun ori în vederea interpretării și aplicării unitare a legii (Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică și ale Deciziei nr. VI din 27 septembrie 1999 a Secțiilor Unite ale Curții Supreme de Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie 2003).

24. Cu toate acestea, împrejurarea că printr-o decizie pronunțată într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea ca, în pofida rolului său de garant al supremației Constituției, să nu mai analizeze textul în cauză în interpretarea dată de instanța supremă. Constituția reprezintă cadrul și măsura în care legiuitorul și celelalte autorități pot acționa; astfel și interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să țină cont de această exigență de ordin constituțional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituției și a supremației sale este obligatorie. Din perspectiva raportării la prevederile Constituției, Curtea Constituțională verifică constituționalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii. A admite o teză contrară contravine înseși rațiunii existenței Curții Constituționale, care și-ar nega rolul său constituțional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală (Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 394 din Codul de procedură penală în interpretarea dată prin Decizia nr. LX/2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011, și Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011).

25. Având în vedere cele mai sus statuate, în jurisprudența Curții cu privire la această materie pot fi identificate două abordări distincte, în funcție de obiectul criticii de neconstituționalitate, și anume: în primul caz, când autorul excepției critică însăși decizia pronunțată într-un recurs în interesul legii, excepția are caracter inadmisibil, și, respectiv, în a doua situație, dacă excepția de neconstituționalitate se referă la textele de lege interpretate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii, Curtea are competența de a se pronunța pe fondul excepției(Decizia nr. 202 din 18 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 19 iunie 2013, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor titlului VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011).

26. Totodată, prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009, Curtea a statuat că, în exercitarea atribuției prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are obligația de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția României. Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența constituțională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora. Așadar, competența Înaltei Curți de Casație și Justiție privind soluționarea recursului în interesul legii este dublu circumstanțiată - numai cu privire la "interpretarea și aplicarea unitară a legii" și numai cu privire la realizarea acestor operațiuni de către "celelalte instanțe judecătorești". Curtea Constituțională decide asupra constituționalității legilor, în timp ce Înalta Curte de Casație și Justiție, prin intermediul recursului în interesul legii, decide asupra modului de interpretare și aplicare a conținutului normelor juridice. Pe de altă parte, prin efectele produse, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, inclusiv pentru legiuitor, în timp ce deciziile pronunțate pe calea recursului în interesul legii se adresează judecătorului de la instanțele judecătorești (Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4145 alin. 4 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013).

27. Toate aceste considerente de principiu sunt valabile mutatis mutandis și în ceea ce privește critica de neconstituționalitate a unui text de lege interpretat de către Înalta Curte de Casație și Justiție cu prilejul pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, Curtea Constituțională având competența de a se pronunța pe fondul excepției, asupra textului de lege în interpretarea dată de instanța supremă.

28. Cu privire la interpretarea dată dispozițiilor art. 367 din Codul penal prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, potrivit căreia faptele prevăzute de art. 323 din Codul penal anterior și art. 8 din Legea nr. 39/2003 se regăsesc în incriminarea din art. 367 din Codul penal, nefiind dezincriminate, instanța de judecată, autoare a excepției, susține că, prin această interpretare, în cuprinsul art. 367 din Codul penal s-a adăugat o nouă modalitate de comitere a faptei - modalitate care nu a fost stabilită de legiuitor -, ceea ce este de natură să aducă atingere prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (4) referitor la principiul separației și echilibrului puterilor în stat și ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării. Cu alte cuvinte, interpretând dispozițiile art. 367 din Codul penal în sensul că faptele prevăzute de art. 323 din Codul penal anterior și art. 8 din Legea nr. 39/2003 nu au fost dezincriminate, prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a transformat dezlegarea unei chestiuni de drept într-un act normativ, mărind sfera de aplicare a normei de incriminare. Susține, totodată, că părțile sunt puse în imposibilitatea de a-și stabili conduita, ceea ce atrage încălcarea principiului respectării legilor consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție. De asemenea, consideră că este încălcat și art. 16 din Legea fundamentală referitor la egalitatea în drepturi, întrucât persoanele judecate după publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală sunt discriminate față de persoanele judecate în intervalul de timp cuprins între intrarea în vigoare a noului Cod penal și publicarea respectivei hotărâri prealabile și pentru care unele instanțe au considerat dezincriminate infracțiunile în cauză. În fine, instanța de judecată, autoare a excepției, susține că sunt încălcate și prevederile constituționale ale art. 124 alin. (3) referitor la principiul independenței judecătorilor și ale art. 126 alin. (3) privind rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești.

29. Analizând criticile formulate, Curtea constată că dispozițiile art. 367 alin. (1) și (6) din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu aduc nicio atingere principiilor constituționale invocate, așa încât excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

30. Prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014, Înalta Curte a arătat, pe de o parte, că toate cele trei infracțiuni prevăzute de art. 323 din Codul penal din 1969 și de art. 7 și art. 8 din Legea nr. 39/2003 sancționau pluralitatea constituită, fiind exclusă pluralitatea ocazională (o concluzie contrară însemnând ca simpla participație penală la săvârșirea unei infracțiuni să fie sancționată de două ori, ca infracțiune distinctă, dar și ca autorat, instigare sau complicitate la infracțiunea efectiv comisă, ceea ce este inadmisibil), iar pe de altă parte că în sfera de incidență a art. 8 din Legea nr. 39/2003 intra pluralitatea constituită în vederea săvârșirii altor infracțiuni decât cele prevăzute în art. 2 lit. b) din aceeași lege (care definea noțiunea de "infracțiune gravă") ori care nu urmărea un scop material, textul neincriminând o infracțiune distinctă de art. 323 sau art. 167 din Codul penal din 1969, ci suprapunându-se cu dispozițiile celor două infracțiuni, la care făcea trimitere expresă.

31. Totodată, legătura dintre dispozițiile art. 323 din Codul penal din 1969 și art. 8 din Legea nr. 39/2003 a fost analizată și de Curtea Constituțională, cu ocazia pronunțării Deciziei nr. 1.132 din 23 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 11 noiembrie 2010, în considerentele căreia s-a reținut că "dispozițiile art. 8 din Legea nr. 39/2003 nu constituie o incriminare prin analogie, ci o legiferare a răspunderii penale printr-o normă juridică explicativă, care nu încalcă prevederile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală și ale art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. [...] Or, așa cum se poate observa, art. 8 din Legea nr. 39/2003, criticat în prezenta cauză, prevede expres că infracțiunile nominalizate se pedepsesc potrivit textelor de lege în care sunt incriminate."

32. Curtea observă că diferența specifică între art. 323 din vechiul Cod penal și art. 8 din Legea nr. 39/2003, pe de o parte, și art. 7 din Legea nr. 39/2003, pe de altă parte, nu consta în modul de organizare a grupului, ci în existența a două cerințe suplimentare pentru a fi întrunite elementele infracțiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, și anume ca grupul să fi urmărit obținerea unui beneficiu financiar sau a altui beneficiu material și ca infracțiunea scop să fi fost una "gravă", astfel cum era definită de art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003, intrând în această categorie orice infracțiune pentru care legea prevedea pedeapsa închisorii al cărei minim special era de cel puțin 5 ani.

33. Interpretând conținutul noii incriminări din art. 367 din Codul penal a faptei de constituire a unui grup infracțional organizat, în condițiile abrogării art. 323 din vechiul Cod penal și a art. 7 și art. 8 din Legea nr. 39/2003, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a constatat, prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014, că acțiunile prevăzute de art. 367 alin. (1) din Codul penal, care reprezintă elementul material al laturii obiective a infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat, respectiv inițierea, constituirea, aderarea sau sprijinirea, sunt identice cu acțiunile care constituiau elementul material al infracțiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) și art. 8 din Legea nr. 39/2003 și de art. 323 din Codul penal anterior. În schimb, alin. (6) al art. 367 din Codul penal definește "grupul infracțional organizat" ca fiind "grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp și pentru a acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni", extinzând sfera noțiunii de "grup infracțional organizat", astfel cum era definit la art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003 (potrivit căruia, în înțelesul Legii nr. 39/2003, grupul infracțional organizat era "grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă și acționează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave, pentru a obține direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material; nu constituie grup infracțional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracțiuni și care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului"). Incriminarea instituită prin art. 367 din Codul penal a preluat, astfel, atât dispozițiile art. 7 din Legea nr. 39/2003, aspect necontroversat în practică, cât și pe cele ale art. 323 din Codul penal anterior și ale art. 8 din Legea nr. 39/2003, faptele prevăzute de aceste texte de lege nefiind dezincriminate. Este incident, așadar, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, conform căruia dispozițiile art. 4 din Codul penal referitoare la legea de dezincriminare nu se aplică în situația în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire, faptele prevăzute de art. 323 din Codul penal anterior și art. 8 din Legea nr. 39/2003 fiind incriminate în art. 367 din Codul penal sub denumirea de "Constituirea unui grup infracțional organizat".

34. De altfel, aceasta a fost și voința legiuitorului, aspect ce rezultă din expunerea de motive a noului Cod penal, în care se arată că, în privința grupărilor infracționale, noul cod urmărește să renunțe la paralelismul existent înainte de intrarea sa în vigoare între textele care incriminează acest gen de fapte (grup infracțional organizat, asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, complot, grupare teroristă) în favoarea instituirii unei incriminări-cadru - constituirea unui grup infracțional organizat - cu posibilitatea menținerii ca incriminare distinctă a asociației teroriste, dat fiind specificul acesteia. De asemenea, potrivit expunerii de motive a Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, explicația abrogării vechilor dispoziții ale art. 7- 10 din Legea nr. 39/2003 constă în faptul că ipotezele reglementate de legea specială se regăsesc în incriminarea din art. 367 din Codul penal.

35. Prin urmare, interpretarea dată art. 367 alin. (1) și (6) din Codul penal prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că faptele prevăzute de art. 323 din Codul penal din 1969 și art. 8 din Legea nr. 39/2003, în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, se regăsesc în incriminarea din art. 367 din Codul penal, nu modifică incriminarea instituită prin aceste dispoziții de lege, ci doar reafirmă voința legiuitorului, fără a fi încălcate în vreun fel prevederile constituționale ale art. 1 alin. (4) și (5) privind principiul separației și echilibrului puterilor în stat și principiul respectării legilor și nici cele ale art. 61 alin. (1) referitor la rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării.

36. De asemenea, dispozițiile art. 367 alin. (1) și (6) din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală se aplică tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei de incriminare, fără privilegii și fără discriminări, fiind conforme cu prevederile art. 16 din Constituție. Mai mult, interpretarea dată de instanța supremă, potrivit competenței sale, este de natură să elimine situațiile de discriminare pozitivă a unor infractori, având în vedere că în intervalul cuprins între intrarea în vigoare a noului Cod penal și publicarea Deciziei nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curți unele instanțe au considerat dezincriminate infracțiunile prevăzute de art. 323 din Codul penal din 1969 și art. 8 din Legea nr. 39/2003 (în acest sens sunt valabile mutatis mutandis considerentele reținute de Curtea Constituțională în Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, paragraful 48).

37. În fine, prevederile art. 124 alin. (3) din Constituție nu sunt aplicabile în cauza de față, având în vedere că se critică o normă de incriminare, iar nu dispozițiile care reglementează procedura pronunțării hotărârilor prealabile de către Înalta Curte de Casație și Justiție.